Rugăciunea lui Iisus, o vedenie a monahiei Tatiana

Mărturia monahiei Tatiana (1912). Vedenie despre mireni și monahi în veșnicie.

Pe la orele dimineţii, după liturghie mă întinsesem în pat să mă odihnesc puţin, şi în timpul acesta am avut o vedenie neobişnuită. Mă vedeam de parcă eram la Sankt-Petersburg, pe insula Vasilievski. Se făcea că merg la Sfânta Liturghie de la catedrala Sfântului Nicolae. Purtam schima monahală şi mă aflam într-o trăsură mică. Deodată, m-am pomenit într-o piaţă întunecată. M-am speriat şi am început să tremur. Alergam într-o parte şi în alta, căutând o ieşire din această situaţie îngrozitoare şi, deodată, am văzut sute de oameni înaintând şiruri-şiruri. Toţi aceştia erau mireni, având chipurile posomorâte, pătrunse de o tristeţe nemărginită. La faţă semănau cu mine. „Voi cine sunteţi?”, i-am întrebat, iar ei mi-au răspuns: „Noi suntem cei ce am trecut în veşnicie pe neaşteptate, ca şi tine.” Ce am simţit în acea clipă nu se poate spune în cuvinte, covârşind orice chip de exprimare! Frică şi cutremur au cuprins întreaga mea fiinţă. Chiar în acea clipă s-a apropiat de mine o un tânăr în veşminte strălucitoare, al cărui chip era învăluit în lumina pe care o răspândea împrejur şi care mi-a zis: „Urmează-mi!” Luându-mă, m-a dus într-un loc unde sufletele celor morţi erau supuse judecăţii. Am trecut în zbor peste păduri, stepe şi clădiri. Întinderea părea fără de sfârşit şi am înţeles că lăsasem în urmă viaţa mea pământească şi că păşisem, fără voia mea, în viaţa de dincolo de mormânt. Dar, din păcate, plecasem în lumea de dincolo cu totul nepregătită. Îngerul m-a dus apoi într-o încăpere, în care se aflau adunaţi laolaltă o mulţime de mireni: bărbaţi, femei, vârstnici şi copii. Toţi păreau cuprinşi de o durere şi mâhnire necontenită. În mijlocul încăperii, la o masă uriaşă, şedea o doamnă, care mi-a zis: „Acest loc e pregătit pentru tine până la a doua venire a Domnului.” M-am uitat la toţi aceşti oameni şi am întrebat: „Ce faceţi aici, în acest loc? Vă rugaţi lui Dumnezeu?” Ei însă mi-au răspuns cu tristeţe: „în veşnicie Domnul nu ne ascultă, pentru că în tot răstimpul vieţii noastre pe pământ nu ne-am îngrijit de sufletele noastre. Niciodată nu vom avea îndrăzneala să chemăm numele Domnului. Atunci când vieţuiam pe pământ ar fi trebuit să îndurăm suferinţele cu răbdare şi să ne rugăm pentru sufletele noastre. Porunca lui Hristos: „Neîncetat vă rugaţi” (I Tes. 5, 17) fusese datoria noastră şi, cu toate că se cuvenea să rostim rugăciunea lui Iisus în tot timpul vieţii, la fiece suflare a noastră, noi nu ne-am îngrijit de sănătatea sufletelor noastre. Aşa cum cineva nu poate trăi fără aer, tot astfel şi sufletul moare fără rugăciunea neîncetată. Noi suntem nişte persoane cumsecade, care ne-am purtat pe dreptate, îndeplinindu-ne toate îndatoririle noastre. Totuşi, pe cea mai de seamă – rugăciunea, n-am împlinit-o”. Am început să mă rog şi să-mi lac semnul crucii. Dar ce s-a întâmplat? Mi-am dat seama cu groază că fiece sunet al vocii mele se întorcea înapoi la mine! Am aruncat o privire în jurul meu şi am văzut că tavanul şi pereţii erau din metal, iar podelele din scândură vopsită. Atunci am început să tremur de frică, dându-mi seama că nu voi reuşi să scap din această cămară înfricoşată a chinurilor veşnice. Cei din jurul meu îmi ziceau: „în veşnicie, Domnul nu ne mai ascultă. Doar cei rămaşi pe pământ pot să ne pomenească înaintea Lui”. Apoi şi doamna de la masă începu să-mi vorbească: „Toţi aceşti oameni au fost buni creştini, L-au iubit pe Domnul, şi-au ajutat aproapele – pe Dumnezeu însă nu L-au dobândit în sufletele lor. Şi iată că au ajuns aici, ca şi tine, din cauza vieţii lor nepăsătoare, întrucât ei se încăpăţânau să creadă că toţi ceilalţi vieţuiesc la fel. „Vai de mine!” am exclamat. „Vai, cât sunt de necăjită şi cât sufăr, parcă m-ar arde cu foc!” Am căzut jos, simţind ca şi cum trupul tot mi se despărţea de oase. „Şi tu ce fel de viaţă ţi-ai fi dorit?”, m-a întrebat doamna. Tremurând, am răspuns: „îmi doream ca după ce aş fi adormit cu somnul morţii, să îl văd pe Hristos şi pe Preacurata Sa Maică cu chipuri vesele, întâmpinându-mi sufletul şi ducându-mă în locaşurile nesfârşitei bucurii.” Aici doamna a zâmbit şi a zis: „Pe această cale numai sfinţii trec la bucuria negrăită şi veşnică, adică acei oameni care cu ajutorul rugăciunii lui Iisus L-au agonisit pe Domnul în inimile lor încă din timpul vieţii. Iar tu, fiind călugăriţă, cum de n-ai învăţat acest lucru? Prin mijlocirea acestei rugăciuni, harul lui Dumnezeu vine să sălăşluiască în tine, aşa încât sufletul se desparte de trup, rămânând cu Iisus Hristos şi nu mai simte această zdrobire pe care o simţi tu acum. Raiul se află în sufletul omului. Acolo unde Domnul este prezent, acolo este şi raiul. Acum va trebui să le povesteşti această vedenie tuturor celor din cinul monahicesc şi tuturor creştinilor care trăiesc pe pământ şi merg spre pierzanie din pricina nepăsării şi uşurătăţii lor. Iar celor necredincioşi ori slabi în credinţă n-are nici un rost să le spui. Atotputernicul Dumnezeu poate să învie un om mort de veacuri, pentru a arăta celor vii că după moarte urmează munci sau daruri, după cele ce omul a lucrat în viaţa sa sufletească, dar ce folos are această minune, dacă acest înviat nici aşa nu va fi crezut, ba chiar se află în primejdia de a fi omorât de ei?” În timp ce doamna rostea aceste cuvinte, în sufletul meu a licărit deodată o fărâmă de nădejde că voi reveni pe pământ! Doamna a mai zis: „Dacă cineva moare rostind rugăciunea lui Iisus, sufletul său se află lângă Domnul şi acesta nu va fi despărţit de El în veşnicie. Aşijderea, dacă un om îşi dă duhul în timp ce repetă rugăciunea: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-mă pe mine, păcătosul!” – va fi nedespărţit de Maica Domnului. Iar cel ce nu mai poate scoate nici un cuvânt, dar în tot răstimpul vieţii sale s-a nevoit să deprindă această rugăciune, sufletul său o va repeta pentru el atunci când se va afla pe patul de moarte. În ce stare se află sufletul când părăseşte trupul, în aceeaşi stare rămâne pentru totdeauna şi într-aceea va fi judecat. După moarte, nu mai este pocăinţă. Sufletul adormit nu mai poate face nimic pentru el însuşi. Rugăciunea sa nu se mai aude înaintea lui Dumnezeu. Singura sa alinare în muncile şi în întristarea cea veşnică rămâne rugăciunea şi milostenia celor vii, rămaşi în urma sa pe pământ. A mai adăugat apoi: „O! Voi, monahilor, monahiilor! Vă numiţi voi înşivă monahi şi monahii, pretinzând că aţi fi părăsit cele lumeşti! Care este însă vieţuirea voastră? În loc să vă încredinţaţi toate cererile voastre lui Dumnezeu şi Preacuratei Maicii Sale, voi gândiţi: „îmi este de trebuinţă acel lucru sau celălalt; n-aş putea trăi fără aceasta sau cealaltă, nici în această viaţă nici în cealaltă”. Împărăteasa Cerurilor aude rugăciunile tuturor şi se îngrijeşte numai de cei ce-şi aruncă spre ea toată nădejdea, acoperindu-i cu darul Ei cel nemăsurat. Ea este Cea care înţelege toate necazurile, sărăcia şi suferinţele îndurate în numele Domnului, ale celui ce zice: „Poate că toate acestea s-au abătut asupra mea potrivit îngăduinţei Celui Preaînalt; poate că toate acestea sunt plăcute înaintea Împărătesei Cerului…” „Vrei să-ţi arăt pe monahii voştri cei nesimţitori?” a continuat doamna. „Priveşte!” şi am văzut un şir de călugăriţe venind către noi… Erau dintre cele ce slujeau în altar şi furau bani şi prinoase. Ele ţineau în mâini pomelnicele cu numele celor cărora le aparţineau banii. Din urmă veneau altele, ce nu-şi păstraseră fecioria trupească şi curăţia minţii. Printre ele erau şi maici care cântau în strană cu mândrie, înălţându-şi nebuneşte glasul, căutând să placă mai mult urechilor omeneşti, decât lui Dumnezeu. Mai erau şi monahii care muriseră având vrajbă unele cu altele, sau dintre cele care vieţuiseră doar cu trupul în mănăstire, iar gândurile le erau în lume, lipite de deşertăciuni. Toate aveau chipurile tot aşa de mohorâte ca şi al meu, pecetluite de o nesfârşită tristeţe.„Cântaţi-mi o cântare închinată Maicii Domnului!” – le-am zis monahiilor pe care le cunoşteam şi care muriseră la noi în mănăstire. Ele însă răspundeau:„Nu mai avem îndrăzneală, deoarece în vreme ce vieţuiam în mănăstire, n-am slujit-o cu inimă curată.” Atunci am început să plâng cu amar. Din pricina nebăgării de seamă şi a neluării aminte către sufletele noastre, am fost lipsite de binecuvântarea de a înălţa laude şi cântări către Domnul şi Preasfânta Lui Maică. După toate cele auzite şi văzute, pe care vi le-am povestit mai sus, îngerul care mă dusese în locaşurile de osândă, a venit şi mi-a zis:

„Iar acum vom merge în locul acela unde sufletul tău a fost despărţit de trup.” Deodată, m-am trezit în aşternutul meu. La început îmi era frică şi să mă mişc, apoi m-am uitat împrejur, mi-am pus lucrurile în rânduială, mi-am făcut semnul crucii, murmurând o rugăciune: „Slavă Domnului, n-a fost decât un vis.” Abia ce zisesem aceste cuvinte şi brusc mă pomenesc înapoi în cealaltă lume. Îngerul care mă călăuzise îmi spuse cu asprime: „Să nu crezi cumva că ai visat. Chiar ai fost într-adevăr în cealaltă viaţă de dincolo de mormânt!” Înfricoşată, am căzut în genunchi înaintea lui: „Vai mie, ticăloasa şi întinata! Cât de mare îmi este deznădăjduirea pentru că m-am întors din nou aici! Mi-am petrecut viaţa în griji deşarte, nu am avut în minte decât cum să îmi împodobesc chilia şi hainele, pentru a plăcea oamenilor, iar sufletul meu plângea şi se întrista, lipsit de hrana nemuritoare a rugăciunii! O! Amar mie! De câte ori mi-am petrecut duminicile şi sărbătorile umblând aiurea prin chiliile surorilor din obşte, ori discutând deşertăciuni cu mirenii, în loc să mă rog sau să citesc o carte de folos! Oare nu era de o mie de ori mai bine să fug departe şi să mă pocăiesc?” „Urmează-mă”, mi-a spus îngerul. „Vom trece prin felurite locuri, timp de douăzeci de zile, iar după aceea ne vom întoarce la locul ce ţi-a fost sortit până la cea de-a doua venire a Domnului nostru, Iisus Hristos.” Am început să plâng amarnic, nefiind în stare să mă mişc din loc. Îngerul şi-a întors faţa către mine şi m-a privit cu milă. L-am întrebat: „Nu cumva eşti îngerul meu păzitor?” „Da”, mi-a răspuns. Am început să îl rog fierbinte: „Roagă-te Celui Preaînalt şi întoarce-mi sufletul pe pământ, ca să mă pocăiesc.” Îngerul păzitor mi-a spus: „Te voi duce înapoi, dar va trebui să făgăduieşti că vei spune şi celorlalţi tot ce ai văzut şi ai auzit aici.” Am căzut în genunchi şi am spus că aşa voi face. În aceeaşi clipă, am simţit o bucurie în suflet, iar îngerul mi-a zis: „Domnul încă nu S-a sălăşluit în inima ta, însă ai făgăduit să-L dobândeşti. Dacă te vei lăsa iarăşi biruită de deşertăciuni lumeşti şi vei sluji iar patimilor, neîndeplinindu-ţi făgăduinţa, te vei întoarce în acest iad înfricoşat al chinurilor fără sfârşit. Voi veghea mereu lângă tine şi voi vedea cum îţi îndeplineşti îndatoririle de creştin şi monah. ” M-am trezit iarăşi în patul meu. Am sărit în picioare şi l-am văzut pe înger stând lângă patul meu. Am alergat la sora mea de chilie, strigând: „Ascultă, numai ce am fost în viaţa de dincolo!” După aceea am alergat să le caut pe celelalte surori ca să le povestesc cele întâmplate. Îngerul încă se mai afla în acelaşi loc. Îmi era frică să nu mai păţesc ceva. Am deschis uşa şi le-am povestit surorilor toată întâmplarea, fără sfială şi fără să le ascund nimic. Între timp am văzut că îngerul s-a făcut nevăzut. Surorile s-au grăbit să mă înconjoare, arătându-se foarte mirate de schimbarea neobişnuită pe care o vedeau la mine, petrecută într- un răstimp atât de scurt. În urmă cu douăzeci de minute mă văzuseră cu desăvârşire calmă la slujba de rând. Căzând în genunchi înaintea lor, le-am rugat să mă ierte şi le-am făgăduit că din această clipă voi pune început unei vieţi noi, cu adevărat plăcute Domnului, ţinând toate jurămintele făcute la tunderea în monahism: fecioria şi curăţia simţurilor, ascultarea fără cârtire, sărăcia de bunăvoie, negrija de cele trupeşti, înstrăinarea de lume, de tulburările ei, şi mai ales rugăciunea neîntreruptă, prin chemarea sfântului nume al Preadulcelui Iisus Hristos, Căruia mi-am închinat viaţa şi Căruia I se cuvine cinstea, slava şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

================

385. Nu fără temei stările sufleteşti ale călugărilor, care respingând îndeletnicirea cu rugăciunea lui Iisus şi în genere lucrarea minţii, se mulţumesc numai cu rugăciunea cea din afară, adică, cu participarea regulată la slujbele bisericeşti şi cu regulata îndeplinire a pravilei din chilie, care alcătuită numai din cântări de psalmi şi din rugăciuni verbale, spuse cu gura în auz, – nu fără temei – zic, stările sufleteşti ale unor astfel de călugări sunt puse în rândul înşelărilor de sine, în rândul amăgirilor. Ele nu pot scăpa de „părere“, cum lămureşte aceasta Stareţul Vasilie, de care am amintit în Predoslovia de la cartea Sfântului Grigorie Sinaitul, bizuindu-se mai ales pe scrierile prea cuvioşilor, ale acestui Grigorie şi ale lui Simeon Noul Teolog. Semnul „părerii“ furişate se dă pe faţă în nevoitori atunci când ei cred că duc o viaţă cu luare aminte şi când deseori din mândrie îi dispreţuiesc pe alţii. Rugăciunea făcută cu gura şi în auz, numai atunci este aducătoare de roadă, când este întovărăşită de luarea aminte, ceea ce se întâmplă foarte rar, pentru că noi învăţăm să fim cu luare aminte îndeosebi prin rugăciunea lui Iisus.

http://www.pateric.ro/vii-despre-inselare/

Stareţul Haralambie Evanghelismos 2005 pag
Înşelat este nu cel care spune rugăciunea “Doamne Iisuse Hristoase”, ci cel care nu o spune.

Advertisements

2 thoughts on “Rugăciunea lui Iisus, o vedenie a monahiei Tatiana”

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s