utilizatorul moldovalahul

un comentariu din 2010, al userului moldovalahul

Aceste card-uri cu CIP au menirea de a ne pierde legătura noastră cu Dumnezeu și a ne da mamonei. Cum asta? Toate atributele tale care țin mai înainte de toate de cele ale Lui Dumnezeu ți le încredințezi oamenilor sau, mai rău, mamonei. Trebuie să conștientizăm mai întâi că prin aceste card-uri asociem VOIT niște daruri de la Dumnezeu, cu mamona și cădem în înșelare.

Astfel sănătatea este „asigurată” către un calculator unde omul e redus la număr, prin card-ul de sănătate, tu ca om îți dai grija sănătății tale din mâna Lui Dumnezeu… „asigurării”. Bineînțeles că s-a lucrat subtil la asta, companiile de asigurare îmbrăcând în miere termenul de „asigurare”, astfel că, acum când a devenit obligatorie, să ni se pară ceva „firesc” ba chiar „salvator”…

Toate aceste asigurari pe care le deplangi, existau inca dinaintea cardurilor cipate – problema e cu ne-intelegerea rolului lor si nu cu cipul acela nenorocit. Pune cardul in cuptorul cu microunde pt. 10 sec. si GATA cu cipul ! Eufrosin

Asigurarea de viața, ce sminteală, de când a ajuns viața unui om ceva cuantificabil?!? Asigurarea de viață tocmai asta face, îți dă un card de asigurat și primești o sumă de bani dacă pățești ceva iar daca mori primesc beneficiarii… au nu tocmai asta a nascut cele mai grozave crime dar ei nu se întreabă de ce ci continuă în orbirea lor… Iarăși se „elimină” Dumnezeu (de parcă s-ar putea) și se îndreptățește omul…Când, de fapt, ce spune Biblia despre viață: Ioan 14: „6. Iisus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine.” De asemenea când iei credit negarantat trebuie să îți asiguri viața… vedeți cum merg „mână în mână împreună”…

Asigurarea de studii de la ING e de departe cea mai perfida. Adicătelea pui bani într-un cont și copilul poate să îi folosească după 18 ani. Până aici nimic spectaculos, însă copilul la cele câteva luni dacă te-a dus mintea să îl asiguri primește….ați ghicit… un card cu CIP pe numele lui pe care doamnele zâmbitoare te roagă… să îl activezi!!! Să nu spună nimeni că aici nu e ceva putred… adicătelea eu pun niște bani pentru economii și ei îmi fac card la copii pe care eu să îl activez… Bineînțeles că copii au numarul de cont IBAN unic în lume pentru fiecare cont deschis fiind o combinație alfanumerică de 24 de caractere…

Grija zilei de mâine, care tot Dumnezeu îți asigură hrana și cele necesare traiului după cum El Însuși ne asigură, le-am dat în seama card-ului de credit, cu CIP, evident… Bineînțeles că și aici s-a lucrat mult la substrat, astfel companiile fiind stimulate prin tot felul de „facilități” să îsi plătească angajații pe card, mergand până la șantaj subtil de genul „îți dăm creditul dacă faci card-uri la angajați”…. Bineînțeles că angajații au numarul de cont IBAN unic în lume pentru fiecare cont deschis fiind o combinație alfanumerică de 24 de caractere… Bineînțeles că există tot felul de „facilități” care te „îndeamnă” să renunți la a mai folosi numerar cum ar fi durata mare de extragere de la bancomat RĂU VOIT facută, comisioanele mai mari la retragere dar atunci când platești tu cu card-ul pierde comerciantul 3% in loc să pierzi tu la extragere 0,5% deci banca câștigă 2,5% mai mult pe spinarea comerciantului…

Grija de casă și de cămin, așa cum știm din Ortodoxie, are grijă Dumnezeu dacă noi avem grijă să păzim Poruncile Lui, iar nenorocirile nu sunt deloc întâmplătoare. Această grijă o transferăm, ați ghicit, companiilor de asigurări care în caz de mari cataclisme mai dau și faliment sau mai mori și atunci chiar nu mai are importanță dacă te mai despăgubește cineva sau nu… cu excepția dacă s-ar plăti din asigurare niște sărindare și să se facă milostenie la sărmani dar nu am auzit să existe facilitatea asta… Și la cum merg toate vom ajunge să stam cu chirie cu toții în propriile noastre case căci asta se urmărește, falimentarea poporului (dar și poporul o merită ca urmare a păcatelor…) De asemenea când iei credit și garantezi cu un imobil trebuie să îl asiguri… vedeți cum iarăși merg „mână în mână împreună”…

Telefonia mobilă a ajuns înspăimântător de răspândită și folosită, toate afacerile (vânzările și cumpărările) au ajuns să nu se mai poată desfășura fară ea. Iubirile la fel… Dacă te uiți peste tot sunt oameni cu telefonul în mâna sau la ureche. Aproape că am putea să o asociem cu „semnul de pe mână sau frunte fără de care nu poți vinde sau cumpăra” descris in Biblie. Dar omul odată cu telefonia mobilă a mai pierdut o facultate a sa de la Dumnezeu… LIBERTATEA. Tu nu mai ești al tău, ești al telefonului tău, mai exact al numărului tău de telefon (unic în lume), acolo te găsesc rudele, prietenii, se supără dacă nu răspunzi, TU NU MAI EȘTI AL TĂU, NICI A LUI DUMNEZEU ai ajuns sclavul telefonului tău (numărului) care poate fi de la individ la individ, fie viciu, fie închisoare (așa cum mi-a fost mie) numai ceva firesc NU!!! În loc să depeni rugăciunea neîncetată (cazul ideal !) trebuie să „stai drepți” că te sună sau trebuie să suni (comportament indus în special prin media). Telefonia mobilă acționează pe două fronturi: ține persoanele fizice ocupate să nu vadă realitatea de zi cu zi prin planuri tarifare și „promoții” (nu mai au timp de gândire – ce e aia?!?) și e foarte costisitoare pentru firme prin „înlesnirile” creeate, astfel punând osul alături de banci la prăvălirea IMM-urilor și deci a economiei… (vorbesc din proprie experiență). Nu mai amintim cât de dăunătoare este celulelor nervoase ale creierului asezonată și cu harababura din sănătate am putea spune că suntem „pe val”…

Televiziunea aproape că ar forma un subiect separat dar acum voi aminti doar atât: digitizarea televiziunilor face ca fiecare posesor de decodor TV să aibă numele său asociat cu un card cu CIP, mai exact atunci când ți se dă respectivul card alaturi de semnătura ta se notează și numarul lui care în lumea televiziunilor e de asemenea unic, ba mai mult, dacă dorești două decodoare (pentru două camere) trebuie să semneze altcineva (soția, copii) cu nume, CNP și semnătură!!! Deci tu lași o parte din bucuria căminului tău din mâna Lui Dumnezeu în mâna unui card cu CIP (televizorului) care transmite la centrala tot timpul la ce te uiți, ce-ți place…știe tot… Și, după cum s-a văzut și în filmul Imagine de ansamblu, are rol HIPNOTIC care nu ține de tehnologie ci de atracție, creierul în timpul privirii la televizor având starea caracteristică rugăciunii și astfel toți cei din televizor îți invadează sufletul devenindu-ți pe neștiute IDOLI… și mai încalci o Poruncă… Tu când te uiți la televizor inconștient te și rogi iar dacă la televizor sunt războiaie, războaie „ceri” și știind că rugăciunea e puternică, și știe și necuratul asta… de aici deduceți și voi că televizorul e duhul necuratului. De ce credeți că sunt știrile asa cum sunt? Nu pot să nu citez dintr-un sfânt părinte: „Nu în biserică, ci în fiecare casă. În colțul unde stau acum sfintele icoane vor sta mașini ademenitoare, care vor însela oamenii. Mulți vor spune: trebuie să vedem și să auzim noutățile. În aceste noutăți se va arăta Antihrist” Înțelegeți ce rol central de control multidirecțional are televiziunea ?!?

Identitatea noastră, care de fapt și de drept aparține neamului și prin neam Lui Dumnezeu, o vom avea în semnătura electronică (nu vă mai faceți iluzii cei ale căror buletine expiră în 10 ani), dublată de card-ul cu CIP zis buletin sau permis de conducere sau legitimatie de intrare la servici… Și aici, după cum s-a mai arătat prin creearea de false probleme, birocrație excesivă, semnătura electronică e ceva indispensabil și dacă poți să o asociezi cu buletinul, cu atât mai bine…

Vedem deci cum „se iau din ale Lui Dumnezeu” CU PROPRIA NOASTRĂ ACCEPTARE, făra să fim siliți și se dau în grija oamenilor/lumii/mamonei (veți vedea de ce). Și ce spune Mântuitorul?!? „Isaia 31: 1. Vai de cei ce se coboară în Egipt după ajutor şi se bizuie pe caii lor şi îşi pun nădejdea în mulţimea carelor şi în puterea călăreţilor, dar nu-şi aţintesc privirea către Sfântul lui Israel şi nu caută pe Domnul.”, Psalmul 146,3. „Nu vă încredeţi în cei mari, în fiii oamenilor, în care nu este ajutor.”… Iată deci cum subtil sunt înșelați dacă se va putea și dintre „cei aleși”. Iată cum sănătatea, viața, familia, grija zilei de mâine, adăpostul, libertatea, bucuria ba chiar pe noi înșine (identitatea) ne-o dăm de bună voie mamonei (să nu fie) și nici măcar nu ne dăm seama. Dar cum asta?!? Pentru că, așa cum am arătat, totul se întâmplă gradual și toate acestea ca și păcatele și împreună cu ele atrăgându-se unele pe altele duc la orbirea sufletului, conștiinței care știm că este vocea Lui Dumnezeu în om. Ați văzut că nu atacă deodată, ci precum o broască nu sare din oala cu apă rece pusă la fiert, așa fac și ei cu noi și nu numai cu CIP-ul, dar aici e cel mai dureros E VORBA DE VIAȚA VEȘNICĂ!!!

Ce au în comun toate acestea?!?
1. „Delegerea” atributelor care sunt în mod firesc în grija Lui Dumnezeu către grija lumii/mamonei (veți vedea de ce)
2. Toate formele de asigurare sunt legate de existența unui cont care la rândul lui se „asortează” vrei nu vrei cu un card cu CIP…firește…
3. „Frica e de la diavol” spunea Părintele Arsenie Boca… În fiecare implementare a CIP-ului regăsim o exploatare a fricii: frica de a-ți pierde sănatatea, frica de a-ți pierde viața, frica de a nu avea cum să întreții copii în școală, frica de a nu avea bani, frica de a rămâne fără casă, frica de a nu fi singur, frica de a fi nefericit, frica de terorism și toate se completează unele pe altele formând un crec vicios al fricii… Pe partea cealaltă ți se „flutură” plăcerea și siguranța de a deține aceste „facilități” cu CIP
4. Specific pentru România și deloc întâmplător e faptul că nu s-a tradus termenul de „card”. E cunoscut faptul ca sataniștii se folosesc de citirea inversă a cuvintelor. Astfel am ajuns sa avem fiecare cate un „drac” cu CIP (Doamne Iartă-mă!) pentru fiecare din cele care ar trebui să le lăsăm în grija Domnului. Nimic nu e întâmplător. „Cine are minte să ia aminte” – Pr. Arsenie Boca

Card-ul cu CIP până la urmă, la fel ca și buletinul cu cip, reprezintă o identitate virtuală a ta, un șir alfanumeric care e unic pe glob, asociat persoanei tale… Și ce e rău în asta?!? E CEL MAI MARE RĂU, ALTUL MAI MARE CA ACESTA NU EXISTĂ!!! Aici e capcana. Această virtualizare a identității fie prin card bancar, fie prin card de sănatate, fie prin card de identitate, fie prin orice fel de card cu CIP, prin PORTABILITATEA informației, poate să te asocieze ca individ în numele globalizării, luptei antiteroriste sau oricărui alt motiv, unor scopuri pentru care inițial nu ai fost avizat. Mai pe românește spus tu azi ești cetățean român și ții de București, mâine te trezești că ții de Bruxelles și trebuie să te supui ălora, TU NU MAI EȘTI A NEAMULUI TĂU AȘA CUM A LĂSAT DUMNEZEU ORÂNDUIALA. Identitatea ta e virtuală, nu mai contează atât suportul fizic al actului… Vor să virtualizeze totul pentru a manipula și controla totul, vor să se substituie Lui Dumnezeu, iar dacă acceptăm îi ajutăm și păcătuim asemenea lor!!! Nu mai aduc aminte de posibilitățile de control care sunt nenumărate dar și de posibilele de abuzuri…

După cum ați văzut totul e cât se poate de logic și un păcătos ca mine, cu ajutorul Lui Dumnezeu își poate da seama, deci, fiecare ar trebui să deschida ochii la cât mai multă lume că riscurile la care se supune tăcând, sunt mult mai mici decât slava viitoare. Personal am fost prea multă vreme „orb și surd” pentru a fi „mut” acum. A trebuit să cunosc iadul de pe Pământ pentru a-mi da seama unde ne aflăm și ce trebuie să facem pentru ca, nădăjduind la Dumnezeu, să fie printr-o minune… bine… Să NU acceptăm actele cu CIP și să ne lepădăm degrabă și pe cele pe care le avem iar la taina Spovedaniei să marturisim posesia CIP-urilor ca și păcate. Nu sunt vrednic să știu asta dar aduce o mare despătimire sufletului renunțarea la toate cele de mai sus, cunosc pe cineva care, mergând la un Duhovnic mai sporit, duhovnicul l-a întrebat dacă a ținut 7 zile de post negru deși nu ținuse decât ziua respectivă. La o așa despătimire se poate ajunge prin renunțarea la „plăcerile” lumii acesteia arătate mai sus și plângerea păcatelor (pocăința sinceră). Contrar, senzațiile sunt caracteristice celor mai grele păcate, nu doresc nici celui mai rău dușman să treacă prin iadul deschis, încă din lumea asta, de respingerea Lui Dumnezeu, că până la urmă asta reprezintă CIP-urile asezonate, „firește” cu cele mai variate păcate (știu din experiență proprie deosebit de dureroasă).

Un citat relevant din spusele Părintelui Arsenie Boca:
,,Pentru o alunecare a omului de la nume la număr, au să dea seama toţi înzestraţii lui Dumnezeu, cei cu daruri, cu răspunderi, cu măriri, cu puteri şi cu tot felul de haruri.
Regele David, înzestrat deodată cu darul stăpânirii şi cu darul proorociei, a căpătat o straşnică pedeapsă, numai fiindcă a îndrăznit să numere poporul (2 Regi 24). Darul proorociei i s-a luat o vreme, iar din popor i-au murit 70 de mii de oameni – şi doar el greşise, nu poporul (2 Regi 24, 17).
Deci înaintestătătorii şi deţinătorii puterii au să dea seama, chiar de venirea săbiei după dreptate, după cum ni se destăinuie aceasta prin Iezechiil, văzătorul tainelor.” (Arsenie Boca, Cararea imparatiei, Deva, 2006, p.296)

Refuzul actelor cu CIP și virtualizarii persoanei, spovedania, postul si rugăciunea neîncetată să ne fie temelie pentru o bună veșnicie !!!

† Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul

Marturie despre homeopatie a domnului profesor Dimitrie Tselenghidis

P M V : Buna ziua domnule profesor Dimitrie Telenghidis, cunoastem ca ati primit invitatia sa participati in Romania la un simpozion organizat de domnul doctor Pavel Chirila, medic homeopat. Vrem sa stim daca ati participat la acest simpozion, daca da de ce da, si daca nu de ce nu ?

Profesor Dimitrie Telenghidis : Multumesc pentru intrebare. Intr-adevar eu am fost invitat la acest simpozion alaturi de parintele Gheorghe Metallinos, dar nu cunosteam faptul ca organizatorii sunt homeopati. Dupa ce am aflat ca este vorba de homeopati, atunci am refuzat sa mai merg la acest simpozion, si ,de asemenea,parintele Gheorghe Metallinos nu a vrut nici el sa participe. Ciudat este faptul ca, asa cum am fost instiintati ulterior, s-a anuntat (in presa romaneasca n.t) ca am fi participat amandoi la acest simpozion. De aceea vreau sa va informez ca nu am participat la acest simpozion dintr-un motiv foarte precis. Si eu vorbesc despre mine, despre motivul meu. Motivul nu este acela ca nu am fi putut merge, ci pentru ca nu am vrut sa mergem la acel simpozion, datorita faptului ca pozitia mea fata de homeopatie este una negativa. Din cauza ca homeopatia s-a extins si in spatiul bisericesc, si pentru ca homeopatii folosesc explicatii din domeniul teologiei, anume ca cele asemenea sunt vindecate de cele asemenea, adica Dumnezeu ar fi vindecat pe om prin cele asemenea, adica prin luarea firii omenesti. Adica Dumnezeu ar fi trebuit sa ia firea omeneasca, ca prin aceasta fire omeneasca sa vindece si sa mantuiasca pe om, si ca a murit pentru noi, si prin moartea sa ne-a mantuit pe noi oamenii. Acesta erminie este cu totul eronata, pentru ca Dumnezeu nu ne-a mantuit prin cele asemenea, ci prin cele cu totul neasemanatoare, prin ceea ce este cu totul strain omului, adica prin Harul necreeat, nu prin firea omeneasca a lui Dumnezeu Cuvantul, nu prin Trupul si Sangele lui Hristos, ci prin faptul ca prin Trupul si Sangele lui Hristos noi ne impartasim de dumnezeirea Lui. Moartea lui Hristos este de-viata-facatoare pentru ca era imbogatita cu dumnezeirea Sa, nu prin simpla moarte. El a infrant moartea pentru ca El era Viata, in nici un caz pentru ca nepacatosul trup al lui Hristos a invins moartea. Nu Trupul si Sangele lui Hristos ne mantuieste prin sine, ci ne mantuieste faptul ca prin Trupul si Sangele lui Hristos ne impartasim cu dumnezeirea Lui. De aceea am spus ca suntem mantuiti prin ceea ce este cu totul neasemanator. Iar ceea ce este cu totul neasemanator este Harul Dumnezeiesc, necreeat al Sfintei Treimi care ni se da prin Sfintele Taine ale Bisericii. Minunile pe care le prezinta homeopatii, cum ar fi cazul minunii cu orbul din nastere, sunt total needificatoare, pentru ca nu noroiul, pamantul pe care Hristos a scuipat, a facut ochi orbului din nastere, ci Harul, dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu a facut ochii orbului. Asa si in cazul lui Adam, atunci cand spun ca a luat pamant si a facut pe Adam, nu a facut Dumnezeu din pamant un pamant mai imbunatatit, ci prin Suflarea Dumnezeiasca de Viata, a devenit dupa chipul lui Dumnezeu prin Harul Necreat, cu care putea sa comunice cu Dumnezeu.
Deci iata ca ceea ce ne mantuieste este nu ceea ce aste asemanator cu noi, ci ceea ce este cu totul neasemanator noua, Harul lui Dumnezeu. Nu vreau sa intru si in alte amanunte ale homeopatiei dar pot sa anunt ca se va publica luna urmatoare, in iunie, o carte scrisa de sotii Iftime, tradusa din limba engleza in greaca de catre colegul meu, profesor de medicina nucleara, domnul Karakatanis, la care am scris impreuna un prolog in care se prezinta din punct de vedere medical, din partea medicului, si teologic, din partea mea, raspunsul Bisericii, avand ca baza scrierile Sfintilor Parinti, si cred ca aceasta carte va raspunde intrebarilor celor care sunt nedumeriti in privinta homeopatiei.
P M V: Am inteles faptul ca nu ati participat la acest simpozion pentru ca organizatorul practica homeopatia
Prof Dimitrie Tselenghidis: Exact, nu il cunosc personal pe acest om, nu am comunicat niciodata cu el, am nimic cu persoana respectiva, singurul motiv este acesta, anume ca practica homeopatia.
Homeopatia nu poate fi numita stiinta, asa am fost informat, si aceasta metoda nu poate fi bazata pe nici o explicatie teologica. Biserica ne vindeca prin Harul lui Dumnezeu. Nu apa ne mantuieste, ci harul lui Dumnezeu care se gaseste in Aghiasma, fie ca e vorba de Botez, Sfestanie si alta lucrare sfintitoare. Bineinteles ca se folosesc si lucruri materiale. Bineinteles ca Biserica nu este impotriva materialului.
P M V : Sa intelegem ca informatia din ziarul Lumina al Patriarhiei Romane este gresita.
Prof Dimitrie Tselenghidis: Bineinteles ca e gresita, cred ca nu s-au informat asa cum trebuia, ca sa vada daca intr-adevar am participat sau nu la acest Simpozion. Informatia este gresita in spatiul romanesc. Prin faptul ca acolo se declara ca noi am participat la simpozion, ar rezulta ca noi, teologii din Grecia am fi deacord cu homeopatia.
Realitatea fiind ca nu sunt deacord cu homeopatia.
P M V: Va multumesc domnule profesor.

 

Proorociile Apocalipsei

Diavolul înşelător al neamului omenesc foloseşte nenumărate metode pentru a ne amăgi, între care două de căpetenie: cea dintîi este de a ne face să credem că el şi lucrarea lui sînt doar plăsmuiri ale minţii noastre, neavînd așadar ființă de sine (pentru aceasta, vezi tot materialismul ateu, care propovăduieşte atît lipsa lui Dumnezeu cît şi a potrivnicului Satana); pe de altă parte, tot el își propovăduiește (prin slujitorii săi) ființa şi lucrarea, dar în chip mincinos şi strîmb. Şi vedem bine că satanismul înfloreşte în formele cele mai nebuneşti şi mai dezgustătoare, smintindu-i desăvîrşit pe cei gata smintiţi prin patimile lor peste fire şi împotriva firii. Adevărata primejdie stă însă în încercarea celui rău şi viclean de a-i sminti, de va fi cu putinţă, pe cei aleşi (Matei 24:24), adică pe Creştini, pe cei care au primit, prin botez, darul cunoştinţei adevărului. Şi cum face aceasta vrăjmaşul nostru? Răspîndind – prin toate mijlocele ce-i sînt la îndemînă: cărţi, presa scrisă, televiziune, filme – otrava mincinoaselor tîlcuiri ale Bibliei, şi mai ales a cărţii Apocalipsei. Aici este marea înşelare, fiindcă cea mai desăvîrşită minciună este aceea care se sprijină pe adevăr. Iar răul cel mai rău este că noi, Ortodocşii, avem adevăratele tîlcuiri insuflate Sfinţilor Părinţi ai Bisericii de Însuşi Dumnezeu-Duhul Sfînt, dar nu ne folosim de ele, şi astfel ne facem mai necredincişi decît păgînii, care nu au primit aceste daruri minunate, şi hulim pronia dumnezeiască.

July 1, 2010 12:33 pm by: Category: Axa 42, Oglinda vremii

Fiindcă, în marea Sa purtare de grijă, Dumnezeul a toate şi Ziditorul nostru nu ne-a lăsat întru necunoştinţă, precum sîntem plecaţi să credem cei mai mulţi dintre noi. Astfel, prin aleşii Săi purtători de Duh Sfînt, ne-a învăţat întreaga istorie, de la ce a fost întru începuturi şi pînă la ce va fi cînd ne vom întoarce la El întru viaţa cea de veci. Şi toate acestea au fost cuprinse într-o singură carte – numită chiar Cartea („Biblia”), fără început şi fără sfîrşit – adică în Sfînta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament.

Deci ce ne spune Biblia? – după o împărţire a faptelor care ne este folositoare pentru acest cuvînt. Întîi de toate, ne aminteşte ceea ce sîntem din fire: nişte făpturi cu totul şi cu totul deosebite de celelalte, singurele aduse întru fiinţă cu suflarea gurii lui Dumnezeu (Facerea 2:7) şi „după chipul şi asemănarea Lui” (Facerea 1:27). Ce înseamnă aceasta? Că Făcătorul a toate ne-a zidit liberi şi nemuritori, pentru a ajunge la o vreme, prin înfiere, dumnezei după dar, după cum e scris: „Căci Eu am zis: Toţi sînteţi dumnezei şi fii ai Celui prea înalt” (Psalm 81:6). Apoi, Cartea Facerii ne istoriseşte căderea omului din firea sa, prin neascultare şi mîndrie, înrobirea de bună voie faţă de Satana (cel căzut mai înainte din firea sa) şi începutul pribegiei omenirii într-o lume a suferinţei şi mai ales a lipsei de nădejde că se va putea răscumpăra vreodată de sub stăpînirea celui rău. Căci, într-adevăr, ce ar fi putut da omul pentru a-şi dobîndi înapoi liberarea de tirania morţii şi a diavolului? Şi atunci Dumnezeu, în nespusa Lui iubire de oameni, a hotărît să i-a datoria omului faţă de diavol asupra Sa şi să o plătească omeneşte. Dar cum? Întrupîndu-Se El Însuşi, prin Persoana Fiului, întru un om asemenea nouă, dar fără de păcat, deci întru un nou Adam. Şi, pentru ca oamenii să poată primi acest înfricoşător pogorămînt, a vestit dinainte, timp de multe veacuri, nepovestita întrupare a Hristosului („Unsului”) Său, prin Prooroci. Cuvintele acestora, insuflate de către Sfîntul Duh şi cuprinse în toate cărţile prooroceşti ale Vechiului Testament, s-au împlinit odată cu negrăita naştere din Fecioara a Dumnezeu-Cuvîntului. Naşterea Mîntuitorului, propovăduirea Sa, răscumpărarea omenirii prin moartea şi învierea Sa, toate acestea sînt cuprinse în Evanghelii. Mai departe, Faptele Apostolilor cuprind întoarcerea firii omeneşti la Tatăl, prin înălţarea lui Hristos Iisus la cer, şi înfiinţarea, prin pogorîrea Sfîntului Duh, a Bisericii, adică a adunării celor care se împărtăşesc de Hristos-Dumnezeu prin Sfintele Taine, şi mai ales prin Sfînta Taină a Împărtăşirii cu trupul şi sîngele Său. De acum, prin Sfînta Taină a Botezului şi apoi prin celelalte, orice om a căpătat puterea de a-şi cîştiga mîntuirea, adică de a ieşi de sub robia Satanei şi a se întoarce la ascultarea lui Dumnezeu, al cărui fiu după dar ajunge prin împărtăşirea cu Fiul „cel întîi născut între mulţi fraţi” (Romani 8:29).

Dar aceasta a însemnat totodată şi începutul războiului dintre Satana şi Biserica lui Hristos, căci diavolul nu-şi poate primi înfrîngerea fără să încerce „a-i pierde, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi” (Matei 24:24). Mai ales că el ştie prea bine că şi-a pierdut puterea pe care o avea înainte de răscumpărarea omenirii prin Cruce, încît răstimpul domniei lui asupra acestei lumi a păcatului s-a scurtat iar vremea judecării sale de către Hristos, întru a doua Sa venire, se apropie cu fiecare zi ce trece. Şi, pentru ca Biserica să poată duce fără teamă acest război, Purtătorul de grijă a toate a dat Apostolilor o proorocie, în care mai înainte vesteşte pătimirile Bisericii, pînă la biruinţa ei desăvîrşită asupra „şarpelui celui de demult” (Apocalipsa 12:9), atunci cînd Hristos-Dumnezeu Se va pogorî în slavă, ca Împărat şi Judecător, va reînnoi lumea, îl va doborî pe diavol împreună cu toţi ai lui întru focul cel nestins şi îi va aduce lîngă Sine pe toţi ai Săi întru viaţa cea fericită. Astfel, se va încheia istoria pricinuită de greşeala Evei şi a lui Adam, şi va începe o alta, pe care nu o putem decît bănui. Iar proorocia aceasta, pusă în scris, se numeşte Apocalipsa (adică „descoperirea”) Sfîntului Ioan Teologul, ultima carte cuprinsă în canonul Noului Testament. Cuprizînd asemenea înfricoşate vestiri ale viitorului, Apocalipsa este cea mai tainică scriere biblică. Este atît de tainică, încît nici nu se află în canonul slujbelor bisericeşti chiar dacă Tipicul rînduieşte a fi citită la slujba Miezonopticii de sîmbătă noaptea, alături de epistolele Noului Testament, între Vecernie şi Utrenie, începînd cu Duminica tuturor Sfinţilor.

În cele ce urmează, vom desluşi locurile din Apocalipsa Sfîntului Ioan privitoare la vremurile cele mai de pe urmă, fiind de mare folos pentru înţelegerea faptelor pe care le trăim cu toţii în aceşti ani. Şi ne vom folosi de tîlcuirea Sfîntului Antrei al Neochesariei (veacul al V-lea), la care vom adăuga şi din cuvintele prooroceşti ale Sfîntului Ambrozie al Mediolanului (veacul al IV-lea) şi ale Sfîntului Arhiepiscop Averchie Tauşev (din veacul trecut). Şi să o luăm de la început:

„«CAPITOLUL I: (stih 1) Descoperirea lui Iisus Hristos, pe care Dumnezeu I-a dat-o ca să arate robilor Săi cele ce trebuie să se petreacă în curînd.»

«Descoperirea lui Iisus Hristos, pe care Dumnezeu I-a dat-o (…)»/ Descoperirea [apocalipsis, în elină, n. m.] – este aceea a tainelor celor acoperite, cînd se luminează înţelegerea Stăpînului fie din visele de la Dumnezeu, sau întru priveghere, dintru luminarea lui Dumnezeu (aievea, nu în somn).

Şi, cînd zice că aceasta I s-a dat lui Iisus Hristos de la Dumnezeu, înseamnă că Tatăl I-a dat lui Hristos descoperirea după omenirea Sa, căci după dumnezeire El le ştie pe toate. Iar vorbind de robii ce trebuie să înveţe şi de Îngerul ce I-a slujit [în stihul 2, n. m.], pune înaintea oamenilor mărirea dumnezeirii lui Hristos, căci dumnezeirea le are slujitoare pe toate. Dumnezeirea lui Hristos le-a fost arătată slugilor sale.

«(…) cele ce trebuie să se petreacă în curînd (…)»/ Prin aceasta, însemnează şi că unele descoperiri sînt proorocii despre cele care începeau să se împlinească şi că cele ce vor fi aproape de sfîrşitul veacului se vor arăta curînd şi nu vor zăbovi, pentru că o mie de ani se socoteşte la Dumnezeu «ca ziua de ieri ce a trecut şi ca o strajă de noapte» (Psalm 89:4).

«(stih 2) Şi El, prin trimiterea Îngerului Său, i-a destăinuit-o robului Său Ioan, care a mărturisit Cuvîntul lui Dumnezeu şi mărturia lui Iisus Hristos, pe toate cîte le-a văzut.»

Din cele ce i s-au zis şi i s-au arătat, ca un prooroc a văzut cele ce sînt şi cele ce vor să fie. Şi zice: Hristos îmi grăieşte ca un stăpîn slugii sale. Prin Îngerul Său, mi-a arătat acestea mie, ca să mărturisesc «mărturia lui Hristos» prin cele ce am văzut – cele ce sînt, şi cele ce vor să fie, care sînt ascunse de la oameni – şi să propovăduiesc întoarcerea celor ce aud.

[Iar Sfîntul Ambrozie tîlcuieşte stihul de mai sus aşa: „Acest loc ne arată că nu e vorba de un alt Ioan, ci de acela ce a scris şi Evanghelia, care şi la Cină s-a plecat pe pieptul Domnului, în Care erau aşezate «toate vistieriile ştiinţei şi înţelepciunii ascunse» (Coloseni 2:3). El a mărturisit Cuvîntul lui Dumnezeu cînd a spus: «La început era Cuvîntul (…)» (Ioan 1:1). /…/ Şi a arătat «mărturia lui Iisus Hristos, toate cîte le-a văzut» /…/ căci Iisus a făcut multe minuni şi mari semne de faţă cu ucenicii Săi /…/ pentru ca aceia ce vor urma să poată vedea dinainte viitorul.”]

«(stih 3) Fericit este cel care citeşte şi cel care ascultă cuvîntul acestei proorocii şi păstrează cele scrise în aceasta! Căci vremea este aproape!»

Aici, îi fericeşte pe cei ce citesc şi pe cei ce ascultă prin faptele bune, căci de acum aproape este vremea ce stă pusă înaintea celor ce li se cuvine să dobîndească fericirea. Şi tuturor le este spre lucrare, adică pentru a săvîrşi fapte bune în viaţa de acum. Precum zice Domnul: «Lucraţi pînă este ziuă, căci va veni noaptea, cînd nimeni nu va mai putea să lucreze» (Ioan 9:34).[…]

Şi, într-alt chip, este aproape vremea răsplătirii luptelor [duse de Creştini, căci] puţină este munca vieţii de acum dacă se aseamănă cu viaţa viitoare.

[În urma Sfîntului Andrei, episcopul Averchie zice şi el, mai scurt: „Fericit este acela care, citind această carte, se va pregăti pe sine prin viaţa sa şi faptele credinţei pentru viaţa cea de veci, întrucît trecerea în veşnicie este aproape pentru fiecare dintre noi.”

Iar Sfîntul Ambrozie adaugă: „Nu sînt fericiţi cei ce doar citesc sau ascultă cuvîntul lui Dumnezeu, dar nu-l păstrează. Căci mulţi sînt care citesc şi ascultă proorociile, însă ele nu-i folosesc cu nimic pe aceştia, care sînt de faţă numai cu trupul, dar nu şi cu mintea. Pe aceştia putem să-i plîngem împreună cu Proorocul: «Cu urechile veţi auzi, şi nu veţi înţelege; cu ochii veţi vedea, şi nu veţi pricepe» (Isaia 6:10). Căci nu sînt fericiţi cei ce propovăduiesc Scriptura dumnezeiască din iubire faţă de lume, iar nu din dragoste pentru Dumnezeu. De aceea zice Proorocul: „Înţelepţi spre a face rău, bine să facă însă n-au ştiut” (Ieremia 4:22).

«Căci vremea este aproape!» De bună seamă, /vorbeşte/ de vremea Judecăţii /celei mari şi înfricoşate/. Căci, dacă răstimpul de la venirea Domnului şi pînă la sfîrşitul lumii pare a fi lung, asemuindu-se însă cu primele timpuri, el este scurt.”][…]

«(stih 7) Iată, El vine cu norii, şi orice ochi îl va vedea; şi-L vor vedea şi cei care L-au împuns şi se vor jeli din pricina Lui toate seminţiile pămîntului. Aşa! Amin!»

Aici, grăieşte de Cel ce este ca un miel junghiat. Iată, întru mărirea Părintelui, Judecătorul va veni pe nori. Prin «nori» se înţeleg Puterile cele fără de trup sau şi norii aceia care l-au acoperit pe Iisus şi pe sfinţii Săi ucenici în Muntele Taborului. Şi, cînd El va veni cu mărire, tot ochiul va vedea, şi «cei ce L-au împuns», care sînt Iudeii şi ostaşii lui Pilat. Şi toate seminţiile pămîntului care au rămas întru necredinţă vor plînge. Iar «Aşa! Amin!» e în loc de: Cu adevărat, amin! – prin care este arătat adevărul în limba elină şi în cea evreiască, fiindcă «amin» se tîlcuieşte «aşa să fie».

[La care Sfinţitul Averchie adaugă: „Aici, este înfăţişată cea de-a doua venire a lui Hristos întru slavă, după cum împreună-glăsuiesc Evangheliile (vezi Matei 24:30 şi 22:31, Marcu 13:26, Luca 21:27; vezi şi Ioan 19:37). După salutarea din primele stihuri, Sfîntul Apostol vorbeşte de îndată /…/ despre cea de-a doua venire a lui Hristos şi Înfricoşătoarea Judecată, pentru a-i pregăti pe cititori să primească marea şi înfricoşătoarea descoperire pe care a primit-o în legătură cu acestea.”] […]

«CAPITOLUL III: (stihurile 10, 11) «Pentru că ai păzit cuvîntul răbdării Mele [zice Domnul], şi Eu te voi păzi pe tine de ceasul ispitei ce va să vină peste toată lumea, ca să-i încerce pe cei ce locuiesc pe pămînt. Vin curînd; ţine ce ai, ca nimeni să nu ia cununa ta!»

«Ceasul ispitei», sau goana ce are să fie foarte mare asupra Creştinilor, va veni fără întîrziere de la păgîni, adică de la Romani, de care făgăduieşte că-i va izbăvi. Sau, arată aici pornirea lui Antihrist, care va fi în toată lumea la sfîrşitul veacului asupra credincioşilor. Din care făgăduieşte să-i scape pe cei ce-I vor urma Lui şi să-i dezlege pe cei ce vor răbda ispita, pentru a nu fi ispitiţi peste puterile lor. Şi bine zice: «Voi veni curînd», căci Dumnezeu va veni (Marcu 13:26) numaidecît după necazul din zilele acelea (Matei 24). De aceea îndeamnă la păstrarea comorii credinţei, ca să nu-şi piardă cineva cununa răbdării. […]

«CAPITOLUL VI: (stihurile 9, 10) Şi, cînd a deschis pecetea a cincea, am văzut sub jertfelnic sufletele celor înjunghiaţi pentru cuvîntul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au dat-o. Şi strigau cu glas mare şi ziceau: Pînă cînd, Stăpîne sfinte şi adevărate, nu vei judeca şi nu vei răzbuna sîngele nostru faţă de cei care locuiesc pe pămînt?»

Dacă se va sili cineva să alăture dezlegarea acestei peceţi la proorocii ce s-au sfîrşit mai dinainte şi la sfinţii care strigă către îndelungă-răbdarea lui Dumnezeu, vom vedea că aceşti sfinţi au fost cei batjocoriţi de Evrei mai înainte de cruce. Iar dacă va lua acestea ca o proorocie pentru cele viitoare şi le va pune la învăţătorii Bisericii care au fost junghiaţi pentru Iisus Hristos, va vedea că această strigare se îndreaptă împotriva păgînilor, pentru ca Dumnezeu să-i întoarcă pe cei vrednici şi să nimicească păgînătatea celor mîndri prin sfîrşitul lumii acesteia, «ca să nu-şi tindă drepţii mîinile lor întru fărădelegi» (Psalm 124:3).

[La acestea, Sfinţitul Averchie zice: „Deschiderea celei de a cincea peceţi descoperă rugăciunea sfinţilor mucenici la tronul lui Dumnezeu pentru grăbirea sfîrşitului lumii şi a Judecăţii de obşte. Iar sufletele drepţilor care au suferit pentru Hristos sînt sub altarul Bisericii cereşti, aşa cum pe pămînt s-a înrădăcinat din vremea prigoanelor obiceiul de a aşeza la temelia bisericilor, în altare, părticele de moaşte ale sfinţilor mucenici.

Iar rugăciunea celor drepţi este de înţeles, desigur, nu ca dorinţă de răzbunare, ci din dorinţa venirii grabnice a dreptăţii lui Dumnezeu pe pămînt şi a răsplătirii fiecăruia după faptele lui, ce se va întîmpla la Judecata de obşte, iar ei vor fi făcuţi părtaşi la fericirea veşnică, fiindcă şi-au dat viaţa pentru Hristos şi învăţătura Lui dumnezeiască.”]

«(stih 11) Şi fiecăruia dintre ei i s-a dat cîte un veşmînt alb şi li s-a spus să stea în tihnă încă puţină vreme, pînă cînd vor împlini numărul şi cei împreună-slujitori cu ei, fraţii lor care aveau să fie omorîţi ca şi ei.»

Aceasta: «(…) pînă cînd vor împlini numărul şi cei împreună-slujitori cu ei (…)» arată că sfinţii cer sfîrşitul lumii. Şi de aceea li se porunceşte să mai rabde pînă se vor împlini fraţii lor, ca să nu ia fără de ei desăvîrşirea – după Apostolul (Evrei 11:39, 40). Iar «haina albă» arată lumina faptelor bune care înfloreşte pe dînşii, cu care sînt îmbrăcaţi, deşi n-au încă făgăduinţele. Căci, prin nădejdea acestora, pe care le văd ca printr-o oglindă înţelegătoare, cu adevărat se veselesc şi se odihnesc în «sînul lui Avraam», fiind schimbaţi din grosimea materială. (Scolie: «Sînul lui Avraam» închipuieşte locurile pe care le au cei fericiţi, despărţite după măsura faptelor bune.)

[Să citim şi de la Ambrozie: „«(…) să stea în tihnă încă puţină vreme, pînă se va împlini numărul (…)»/ Sfinţii doresc judecata lui Dumnezeu, după care şi trupurile lor vor primi plata ostenelii. De aceea li se porunceşte să mai aştepte un timp scurt, pînă ce se va împlini numărul celor aleşi. Aici, îi înţelegem pe toţi mucenicii şi pe cei drepţi.”]

Proorociile Apocalipsei

July 16, 2010 6:42 am by: Category: Axa 43, Oglinda vremii 

Urmăm astăzi cu tîlcuirea unor locuri din cartea Apocalipsei care au fost şi sînt pietre de poticnire nu numai pentru Iudeii cei necredincioşi şi rău-credincioşii eretici protestanţi sau papistaşi, dar şi pentru cei mai mulţi ortodocşi, care înţeleg Scriptura după cum le spune „cugetul” lor înşelat, iar nu după învăţătura Sfinţilor Părinţi.

CAPITOLUL VI: Dezlegarea peceţii a şasea, care închipuie bătăile ce vor veni la sfîrşitul lumii

Stihurile 12, 13: Şi m-am uitat cînd [îngerul] a deschis pecetea a şasea, şi s-a făcut cutremur mare, soarele s-a făcut negru ca un sac de păr şi luna întreagă s-a făcut ca sîngele. Şi stelele cerului au căzut pe pămînt, precum smochinul îşi leapădă smochinele sale verzi cînd este zguduit de vijelie.

Unii [Sfîntul Ambrozie, n. m.] au spus că acestea s-au petrecut pe vremea împăratului Vespasian. Nouă ni se arată să fie aceasta trecerea de la anii cei din prigoane la vremea cea de dinaintea venirii lui Antihrist, în care vreme s-a proorocit că vor fi multe bătăi, pentru că oamenii nu vor voi să se lepede de rele, fiind deprinşi cu ele. Fiind în rele, li se va trimite Antihrist, căci vor fi atîtea rele cîte n-au mai fost.

Prin „cutremur” arată schimbarea lucrurilor, şi în multe locuri ale Scripturii aflăm aceasta. Astfel, „încă odată voi clăti pămîntul” (Agheu 2:7) şi: „Pămîntul s-a cutremurat, cerurile au picurat” (Psalm 67:8), arată schimbarea celor ce se clatină, precum zice Apostolul (Evrei 12:27).

Iar întunecarea soarelui, şi neluminarea şi sîngerarea lunii arată întunecarea sufletelor asupra cărora va veni mînia lui Dumnezeu, precum a tîlcuit şi dumnezeiescul Chiril. Iar căderea stelelor înseamnă că cei ce s-au socotit pe ei înşişi a fi luminători ai lumii vor cădea, fiind zdrobiţi şi înfrînţi de ceea ce se va întîmpla la vremea aceea cînd – aşa cum a spus Domnul – „vor fi amăgiţi, de va fi cu putinţă, şi cei aleşi” (Matei 24:24) din pricina multelor strîmtorări. De aceea este dată aici pilda smochinului care, de vîntul diavolului, îşi leapădă roadele încă necoapte, fiindcă nu au stat să se coacă în căldura ispitelor şi nu au primit îndulcirea harului. Căci în două feluri se ia acesta: şi bun, şi rău. Aceasta se arată din cele două coşniţe ce i s-au arătat lui Ieremia: una cu smochine bune, şi una cu smochine rele. (Smochinul cel neroditor e pomenit şi în Evanghelie, la Matei 21:19.)

Stih 14: Iar cerul s-a învăluit ca o carte de piele pe care o faci sul, şi toţi munţii şi toate insulele s-au mişcat din locurile lor.

Zicînd că „cerul s-a învăluit ca o carte”, arată în chip ascuns neştiinţa venirii celei de a doua a lui Hristos. Căci cartea se închide fără sunet şi îndată. Sau zice că şi Puterile cerului vor avea durere pentru cei ce au căzut căzînd din credinţă, ca şi cum ar pătimi împreună şi s-ar întrista prin aceasta. Căci cerul nu se va supune stricăciunii şi pieirii, ci numai se va învălui şi se va schimba spre o fire mai bună. Aşa zice şi Irineu în Cazania a cincea a mustrării conştiinţei celei cu nume rău: „Fiinţa făpturii nu se va strica şi nu va pieri, căci adevărat şi stătător e Cel care a făcut-o, ci „chipul lumii acesteia va trece”, a lumii în care s-a făcut călcarea poruncii”. […]

„(…) munţii şi toate insulele s-au mişcat din locurile lor (…)” La venirea lui Antihrist, cei numiţi aici, cu închipuire, „munţi” – care sînt conducători ai ierarhiilor bisericeşti sau ai ierarhiilor lumeşti – şi bisericile celor credincioşi – care sînt numite aici „insule” – vor cădea din locurile lor, schimbaţi fiind unul cu altul – ceea ce şi noi vom trăi şi vom suferi, din pricina păcatelor noastre, înaintea venirii Sale.

Stihurile 15-17: Atunci, împăraţii pămîntului, şi domnii, şi căpeteniile, şi bogaţii, şi cei puternici, şi toţi robii şi toţi slobozii s-au ascuns în peşteri şi în stîncile munţilor, strigînd munţilor şi stîncilor: „Cădeţi peste noi şi ne ascundeţi pe noi de faţa Celui care şade pe tron şi de mînia Mielului! Căci a venit ziua cea mare a mîniei Lor, şi cine are putere ca să stea pe loc?”

Cînd Apostolii l-au întrebat pe Iisus Hristos despre stricarea bisericii din Ierusalim şi despre sfîrşitul veacului, El le-a spus mai înainte cele viitoare (pe cît au putut înţelege ei). Din acestea, unele s-au împlinit pe vremea luptei lui Vespasian şi a lui Tit împotriva Iudeilor ucigaşi ai lui Hristos, precum mărturiseşte Iosif Flaviu-Iudeul. Iar la sfîrşitul veacului, la venirea lui Antihrist, aceştia (Iudeii) se vor porni cu mai multă silnicie împotriva întregii lumi. Atunci – conducătorii cei mari (şi cei bisericeşti cu rînduiala cea bună, şi conducătorii lumii, care sînt numiţi „munţi”) şi bisericile credincioşilor (care se numesc „insule”) – toţi aceştia vor fugi din locurile lor din pricina hristosului cel mincinos. Prigoană prin care şi noi vom fi ispitiţi înaintea venirii lui, îngăduind Dumnezeu pentru păcatele noastre. Iar „împăraţii pămîntului” – adică cei ce stăpînesc pămîntul numai, şi nimic în ceruri nu şi-au cîştigat – împreună cu toţi domnii şi boierii, şi cu slugile cele mai de jos şi cu toţi cei ce sînt departe de slujba lui Hristos – se vor ruga ca mai bine să-i ascundă pietrele, şi peşterile şi munţii, decît să ia bătăile ispitei mîniei lui Dumnezeu ce va veni ca un vifor asupra lor, bătăi aduse întru venirea lui Antihrist prin foamete, ciume şi alte necazuri. Sau, de frica muncilor fără sfîrşit ce vor fi după înviere, cînd va fi foarte aprinsă mînia lui Dumnezeu. Şi cu dreptate va fi aşa mînia Lui, ca un cuptor care-i va mistui pe cei ce zidesc pe temeiul credinţei fîn, lemne şi trestie, ca nişte lucruri sortite pentru mîncarea focului. De care iubitorul de oameni Dumnezeu să ne izbăvească pe noi şi să ne facă părtaşi bunătăţilor veşnice gătite sfinţilor Lui, Celui ce aşează plinirea celor ce se mîntuiesc cu iubirea de oameni a Unuia Născut Fiului Său, Căruia I se cuvine mărirea împreună şi Duhului Sfînt în vecii vecilor! Amin!

CAPITOLUL VII: Pentru cei o sută patruzeci şi patru de mii care au fost păziţi nevătămaţi de bătăile celor patru Îngeri

Stih 1: După aceasta, am văzut patru Îngeri, stînd la cele patru unghiuri ale pămîntului şi ţinînd cele patru vînturi ale lui, ca să nu sufle vînt pe pămînt, nici peste mare, nici peste vreun copac.

Unii au spus că aceasta au făcut-o de mult Romanii Evreilor, socotind că cei patru Îngeri ai lui Dumnezeu arătau cum cei ce vor fi ispitiţi nu vor putea să scape de mînia lui Dumnezeu, nici pe pămînt, nici pe mare. Dar cu cît mai greu va fi aceasta întru venirea lui Antihrist, nu numai într-o parte a pămîntului evreiesc, ci în tot pămîntul, în unghiurile căruia vor sta patru Îngeri, împlinind voia lui Dumnezeu, slujbele date lor, iar nouă neştiute? „Ţinerea vînturilor” arată încetarea bunei întocmiri a firii şi răul de neocolit, de vreme ce tot ceea ce creşte pe pămînt înmugureşte şi se hrăneşte prin suflare de vînt; de asemenea, corăbiile umblă pe mare cu ajutorul vîntului.

Stih 2: Am văzut apoi alt Înger, care se ridica de la răsăritul soarelui şi avea pecetea viului Dumnezeu. Îngerul a strigat cu glas puternic către cei patru Îngeri, cărora li s-a dat să vatăme pămîntul şi marea, zicînd:

„Şi am văzut alt înger de la răsăritul soarelui, care avea pecetea viului Dumnezeu (…)”/ Acest lucru l-a văzut şi Iezechiil: un om îmbrăcat în alb, adică în haină lungă de in, care punea un semn pe frunţile oamenilor care suspină şi se întristează pentru toate nelegiuirile ce se fac în jurul lor (Iezechiil 9:4), ca să nu piară drepţii împreună cu cei nedrepţi, pentru neştiinţă. Căci, de multe ori, nici Îngerii nu ştiu bunătăţile cele ascunse ale sfinţilor.

Aceasta i s-a arătat fericitului cînd a văzut puterea cea înaltă ce le poruncea acelor sfinţi Îngeri muncitori să nu le facă nimic celor păcătoşi, pînă ce nu-i vor cunoaşte pe slujitorii adevărului, care se vor despărţi prin pecetluire. Iar aceasta s-a făcut în multe părţi celor ce crezuseră în Hristos şi care au scăpat de la ucidere cînd Romanii au dărîmat Ierusalimul. Atunci erau multe mii – precum îi spune marele Iacov dumnezeiescului Pavel – dar mulţimea cea multă va fi pe vremea lui Antihrist, cînd pecetea Crucii celei de viaţă făcătoare va despărţi necredincioşii de credincioşi, care fără sfială şi cu îndrăzneală vor purta semnul lui Hristos înaintea păgînilor. Însă această pecete îşi va arăta puterea, doar în măsura în care noi ne vom arăta faptele [cele bune ale credinţei]. Pentru aceea zice Îngerul:

Stih 3: „Nu vătămaţi pămîntul, nici marea, nici copacii, pînă ce nu-i vom pecetlui pe frunte pe robii Dumnezeului nostru!”

Cînd ne muncim, făptura se împărtăşeşte şi ea de bătăile acestea, de vreme ce a fost făcută pentru noi. Tot astfel, atunci cînd se slăvesc sfinţii, făptura împreună se veseleşte. (Scolie: Cînd îl bate Dumnezeu pe om pentru păcate, şi celelalte făpturi pătimesc împreună cu omul.)

„(…) pînă ce nu-i vom pecetlui pe frunte pe robii Dumnezeului nostru!”/ De aici, învăţăm că, mai înainte de aducerea ispitelor, şi celor ce fac bine le trebuie ajutorul Îngerilor [care să-i însemneze] cu pecetea Duhului cea dată nouă. Şi ajutorul Îngerilor se vede din lucrare, cînd îl cerem, iar cei ce nu le cer ajutor rămîn neajutoraţi. (Scolie: Ajutorul Îngerilor este foarte folositor în ispite.)

[La acestea, Sfîntul Ambrozie mai zice că pedeapsa nu va veni „pînă ce nu se va sparge sămînţa credinţei prin toate neamurile. Şi cei ce se vor pecetlui cu semnul credinţei sînt cei ce au fost orînduiţi pentru viaţa veşnică.”]

Stihurile 4, 5: Şi am auzit numărul celor pecetluiţi: 144.000 de pecetluiţi, din toate seminţiile fiilor lui Israil. Din seminţia lui Iuda, 12.000 de pecetluiţi;

Închipuirea numelor celor 12 Patriarhi: „Iuda” se tălmăceşte „mărturisire”, şi aici sînt arătaţi cei ce se mîntuiesc prin mărturisirea lui Hristos „Cel răsărit din Iuda”;

Stih 5: din seminţia lui Ruben, douăsprezece mii;

„Ruben”, se tălmăceşte „fiul vedeniei”, prin care se închipuiesc cei ce au agonisit vederea duhovnicească prin curăţia inimii;

din seminţia lui Gad, douăsprezece mii;

„Gad”, se tălmăceşte „ispită”, prin care se arată cei ce se încununează prin răbdarea ispitelor, ca şi Iov;

Stih 6: din seminţia lui Aşer, douăsprezece mii;

„Aşer” se tălmăceşte „fericire”, prin care sînt arătaţi cei ce moştenesc fericirea Stăpînului pentru viaţa lor cea vrednică şi cei ce se învrednicesc a sta de-a dreapta Stăpînului Hristos şi se numesc „fii ai luminii” şi „ai zilei”;

Stih 6: din seminţia lui Neftalim, douăsprezece mii;

„Neftalim” se tălmăceşte „rugăciune”, prin care se însemnează cei ce se lipesc de Dumnezeu cu rugăciunea neîncetată;

Stih 7: din seminţia lui Manase, douăsprezece mii;

„Manase” se tălmăceşte „uitare”, adică cei ce uită cele din urma lor şi casele părinţilor pentru dragostea lui Dumnezeu;

Stih 7: din seminţia lui Simeon, douăsprezece mii;

„Simeon” se tălmăceşte „ascultare”, adică cei ce se îndreptează prin ascultarea dumnezeieştilor porunci;

Stih 7: din seminţia lui Levi, douăsprezece mii;

„Levi” se tălmăceşte „primit”, prin care se înţeleg cei primiţi de Hristos pentru viaţa lor cea sfîntă, şi Levi s-a pus al optulea pentru a arăta că preoţia cea adevărată (faţă în faţă cu Hristos) va fi într-a opta zi, aceea a învierii;

Stih 7: din seminţia lui Isahar, douăsprezece mii”

„Isahar”, se tălmăceşte „plată”, adică cei ce iau plată de la Dumnezeu pentru că vieţuiesc în fapte bune;

Stih 8: din seminţia lui Iosif, douăsprezece mii;

„Iosif” se tălmăceşte „adăugire” (înmulţire sau creştere), adică îi arată pe cei ce primesc cele ce sînt de trebuinţă lor pentru ca apoi să li se adauge împărăţia cerului;

Stih 8: din seminţia lui Zabulon, douăsprezece mii;

„Zabulon” se tălmăceşte „locaşul puterii”, sau „bună mireasmă”, prin care se înţeleg cei întăriţi peste puteri prin sălăşluirea lui Hristos întru ei şi care s-au făcut bună mireasmă Lui, precum zice Pavel (2 Corinteni 2:15);

Stih 8: din seminţia lui Veniamin, douăsprezece mii.

„Veniamin” se tălmăceşte „fiul durerii”, sau „fiul zilei” sau „fiul luceafărului de dimineaţă”. Adică îi arată pe cei ce împlinesc numărul cu dureri de inimă, ori pe credincioşii Evrei care au scăpat atunci din robia Romanilor ori – ceea ce e mai de crezut – pe cei ce se vor mîntui prin credinţă dintre Evrei atunci, la sfîrşitul lumii, de vreme ce, cum zice Apostolul: „Isaia strigă pentru Israil: «Chiar de ar fi numărul fiilor lui Israil ca nisipul mării, doar rămăşiţa se va mîntui»” (Romani 9:27); şi: „După intrarea plinirii «neamurilor», tot Israilul se va mîntui” (Romani 11:26). Şi amîndouă tîlcuirile sînt primite. Căci, „după ce se va plini numărul celor mîntuiţi din neamuri, tot Israilul se va mîntui”, adică toţi cei care vor crede atunci întru Hristos. Iar cînd zice că „o rămăşiţă se va mîntui”, arată că numai cei ce vor crede înainte de venirea a doua a Domnului se vor mîntui, nu şi cei ce n-au crezut şi au murit.

Iar potrivirea întocmai a numerelor celor mîntuiţi din fiecare seminţie arată – după cum mi se pare – rodnicia seminţelor vestirii Apostolilor, căci numărul doisprezece adunat de douăsprezece ori înmulţit cu o mie dă numărul întreg arătat aici, căci aceştia (Evreii) au fost ucenicii seminţelor căzute pe pămîntul cel bun care au adus rodul însutit al mîntuirii a toată lumea. (Scolie: Fiecare Apostol avînd cîte 12 000 de pecetluiţi, prin care se înţeleg toţi cei pe care i-au adus la credinţă.) Şi să se ştie că neamul lui Dan nu s-a pus împreună cu celelalte, pentru că din el se va naşte Antihrist. Ci în locul lui s-a pus seminţia lui Levi, deşi aceea este a preoţilor de demult şi nu vine la număr.

[La acestea, Sfinţitul Averchie adaugă: Această pecetluire va fi făcută Israiliţilor care înainte de sfîrşitul lumii vor crede în Hristos, precum spune şi Sfîntul Apostol Pavel (Romani 9:27; 11:26). […] Numărul mic al celor mîntuiţi dintre Evrei poate că arată cît de puţini sînt aceştia dacă se aseamănă cu mulţimile nenumărate ale celor care L-au iubit pe Domnul Iisus Hristos dintre celelalte noroade ale pămîntului, care au fost păgîne.”]

Pentru poporul cel fără de număr din neamuri, îmbrăcat in haine albe

Stihurile 9, 10: După aceea, m-am uitat şi iată mulţime multă, pe care nimeni nu putea s-o numere, din tot neamul, şi seminţiile, şi noroadele şi limbile, stînd înaintea tronului şi înaintea Mielului, îmbrăcată în veşminte albe şi avînd în mînă ramuri de finic.

Aceştia sînt cei despre care zice David: „Eu îi voi număra, şi ei mai mult decît nisipul se vor înmulţi” (Psalm 138:18) – care s-au luptat muceniceşte pentru Hristos şi care se vor mai lupta încă bărbăteşte în vremile cele de apoi, din tot neamul şi seminţia, şi şi-au albit hainele vărsîndu-şi sîngele pentru Hristos, şi cei care le vor albi pînă atunci. În mîini poartă ramuri de finic, semnul biruinţelor cele prea-drepte asupra dracilor. Ei dănţuiesc înaintea „tronului” lui Dumnezeu, adică al odihnei lui Dumnezeu, şi ca nişte slugi bine-pricepute aduc mărire Dătătorului de biruinţe peste draci.

Stihurile 11, 12: Şi toţi Îngerii stăteau împrejurul tronului bătrînilor şi al celor patru fiinţe. Şi au căzut înaintea tronului pe feţele lor şi s-au închinat lui Dumnezeu, zicînd: „Amin! Binecuvîntarea, şi slava, şi înţelepciunea, şi mulţumirea, şi cinstea, şi puterea şi tăria – Dumnezeului nostru în vecii vecilor! Amin!”

„Toţi Îngerii stăteau împrejurul tronului bătrînilor (…)” Iată Biserica Îngerilor şi a oamenilor! Şi cei ce se arătau de mult înfricoşaţi oamenilor – precum ştim de la Daniil – atunci vor fi împreună cu oamenii. Şi, după înţelegerea oarecăror sfinţi, ei se arată în trupuri, pentru că sînt scrişi împrejur cu locul. Iar după altă înţelegere, Îngerii nu se arată [cu trup], ci se scriu împrejur precum voieşte Dumnezeu, arătîndu-se în chip schimbător. (Scolie: Îngerii nu au trupuri fireşti, precum oamenii, ci îşi iau trup schimbător, cum ştie doar Dumnezeu. Iar scrierea împrejur este a trupului firesc ce are lungime, lăţime şi adîncime, pe care o putem cuprinde noi. De aceea vrea Dumnezeu ca să se scrie împrejur şi Îngerii, ca să-i putem vedea.)

Iar că Îngerii stăteau împrejurul Heruvimilor şi al bătrînilor arată mărimea cinstei cu care slăvesc cei ce se închipuie prin numărul bătrînilor, de la care toţi trimit lui Dumnezeu mulţumire pentru biruinţa cea cuvioasă făgăduită întru noi.

Stih 13: Iar unul din bătrîni a deschis gura şi mi-a zis: „Aceştia îmbrăcaţi în veşminte albe, cine sînt şi de unde au venit?”

„Iar unul din bătrîni (…) mi-a zis (…)”/ Îl îndeamnă cu întrebare pe fericitul (Ioan) spre [înţelegerea] celor văzute. Iar el se înţelepţeşte şi se învaţă de la cele ce i s-au arătat punînd înainte neştiinţa:

Stih 14, 15: Zis-am către el: „Domnul meu, tu ştii!” El mi-a răspuns: „Aceştia sînt cei care vin din strîmtorarea cea mare şi şi-au spălat veşmintele lor şi le-au făcut albe în sîngele Mielului. Pentru aceea sînt înaintea tronului lui Dumnezeu, slujind ziua şi noaptea în biserica Lui; şi Cel care şade pe tron înălţa-va cortul Lui asupra lor.

„El mi-a răspuns: „Aceştia sînt cei care vin din strîmtorarea cea mare (…)”/ Fericiţi sînt cei care vor culege ca roadă a ostenelilor lor celor trecătoare odihna veşnică, şi care vor împărăţi împreună cu Hristos pentru că au pătimit împreună cu Dînsul şi cei ce-i vor sluji Lui pururea. Şi, zicînd „ziua şi noaptea”, arată neîncetarea, căci acolo noapte nu va fi, ci o zi necurmată, care, în locul soarelui celui firesc, va fi luminată de soarele cel mai presus de fire, de Soarele Dreptăţii. Şi, prin „noapte”, se înţeleg şi tainele cele ascunse şi cunoştinţele cele adînci, iar „ziua” le închipuie pe cele arătate şi lesne de înţeles. Iar „biserica Lui” este toată făptura cea înnoită cu Duhul, şi mai ales aceia ce au păzit arvuna Duhului întreagă şi neatinsă, cum s-au făgăduit, şi cu această arvună au trăit şi au petrecut. Întru unii ca aceştia a făgăduit Dumnezeu să locuiască şi să umble.

[La acestea, Sfinţitul Averchie vine şi cu alte desluşiri: „Unul dintre Bătrîni îi spune lui Ioan că «Aceştia sînt cei care vin din strîmtorarea cea mare şi şi-au spălat veşmintele lor şi le-au făcut albe în sîngele Mielului». Iar aceste semne arată limpede că ei sînt mucenicii lui Hristos. Iar pomenirea necazului cel mare i-a făcut pe unii tîlcuitori să creadă că ei sînt Creştinii care vor fi ucişi de Antihrist în ultima vreme a existenţei lumii, fiindcă Însuşi Hristos a spus în legătură cu acest necaz: «Mare necaz va fi atunci, cum n-a mai fost de la începutul lumii pînă acum, şi nici nu va mai fi» (Matei 24:21). Aceştia se vor adăuga numărului mucenicilor amintiţi la capitolul 6:11.” […]

Stih 16: Nu vor mai flămînzi, nici nu vor mai înseta, nici nu va mai cădea soarele peste ei şi nici o arşiţă.

Adevărat este că vor avea „pîinea cea cerească” şi „apa vieţii”. Şi nu vor mai pătimi durere, nici întristare de la ispitele arătate prin „soare” şi prin „arşiţă”, căci vremea luptelor va trece.

[Iar Sfîntul Ambrozie zice şi el: „Nu vor mai flămînzi şi nu vor mai înseta de dreptate. Căci Domnul zice: «Fericiţi cei ce flămînzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura» (Matei 5:6), văzînd că cei nedreptăţiţi însetau după dreptatea veşnică. […] Şi «nu va mai cădea soarele peste ei şi nici o arşiţă.»/ Prin «soare», înţelegem suferinţele pe care sfinţii le-au primit de la oameni, iar prin «arşiţă» înţelegem ispitele diavolului sau poftele cărnii. Căci sfinţii au suferit cu răbdare în această viaţă, şi au biruit împotrivirile oamenilor nedrepţi; şi au trecut peste ispitele diavolului, au biruit dorinţele cărnii în sinea lor, şi astfel s-au aşezat în fericirea cerească, unde nu mai este luptă, ci bucurie nesfîrşită şi necurmată.”]

Stih 17: Căci Mielul, Cel care stă în mijlocul tronului, îi va paşte pe ei, şi-i va aduce la izvoarele apelor vieţii şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor.”

Zicînd: „îi va paşte pe ei”, arată că cei ce vor fi păscuţi de către Hristos atunci nu se vor mai teme de năvala „lupilor”, pentru că „lupii” se vor trimite în focul cel nestins. „(…) şi-i va aduce la izvoarele apelor vieţii (…)”/ Cei păscuţi de Hristos vor fi lîngă izvoarele curate şi prea-desfătate ale cunoştinţei de Dumnezeu celei mai presus de fire. Prin „ape”, s-a arătat turnarea îmbelşugată a Duhului lui Dumnezeu, precum a spus Domnul despre cei ce vor crede în El după dreptate, că „izvoare de apă vie vor curge din pîntecele lui” (Ioan 7:38), cu care sfinţii se vor adăpa atunci cu prisosinţă întru bucurie şi întru veselie fără de sfîrşit. Aceasta va fi după ce se va strica cunoştinţa cea din parte, cînd vor dobîndi desăvîrşirea şi se vor dezbrăca de stricăciunea schimbării.

Proorociile Apocalipsei

November 16, 2010 3:43 pm by: Category: Axa 50, Oglinda vremii 

CAPITOLUL XVII

Unul din cei şapte Îngeri i-a arătat fericitului Ioan stricarea cetaţii celei curve şi pe fiara cu şapte capete şi cu zece coarne.

Stihurile 1-3: Apoi, a venit unul din cei şapte Îngeri care aveau cele şapte cupe, şi a grăit către mine, zicînd: „Vino să-ţi arăt judecata curvei celei mari, care sălăşluieşte pe ape multe! Cu care au curvit împăraţii pămîntului, şi cei care locuiesc pe pămînt s-au îmbătat de vinul curviei ei.” Şi m-a dus, cu duhul, în pustie, şi am văzut o femeie şezînd pe o fiară roşie, plină cu nume de hulă, avînd şapte capete şi zece coarne.

Unii au înţeles că această „curvă” este Roma cea veche, care e zidită pe şapte dealuri. Iar prin cele „şapte capete ale fiarei” au înţeles şapte împăraţi mai fără de lege decît toţi, care, de la Domiţian şi pînă la Diocleţian (sec. I-IV), au prigonit Biserica. Iar noi socotim că prin această desfrînată se înţelege împărăţia pămîntească de obşte, închipuită ca un singur trup. Sau, socotim să fie oarecare cetate ce va avea stăpînire prin venirea lui Antihrist. Pentru că Roma cea veche şi-a pierdut stăpînia împărătească de multă vreme, [şi ar putea fi vorba de ea] numai dacă am socoti că iarăşi se va întoarce la ea stăpînirea cea de demult. Căci zice Apostolul: „Şi femeia pe care ai văzut-o este cetatea cea mare, ce are stăpînire peste împăraţii pămîntului” (Apocalipsa 17:18).

„(…) şi cei care locuiesc pe pămînt s-au îmbătat de vinul curviei ei.”/ Prin cetatea cea mare înţelegem toată cetatea sau mulţimea cea mare a oamenilor care hulesc, pentru beţia sufletească, pentru desfrînare şi pentru alte îndrăzniri. Iar prin aceea că Apostolul Ioan a fost dus în pustie „cu duhul” se poate înţelege că a văzut în duh pustiirea desfrînării ce se vesteşte mai dinainte. Şi a văzut [cetatea] ca pe o femeie, pentru nebărbăţia ei cea femeiască şi pentru plecarea spre păcat. Iar şederea pe „fiara roşie” arată că se odihneşte pe fapte rele, pe diavolul, care se bucură de omorîre şi de vărsare de sînge. Prin urmare, aceea este împreună-lucrătoare cu vrăjmaşul spre hule împotriva lui Dumnezeu, de vreme ce „fiara” şi culoarea ei roşie închipuie sălbăticia şi gîndul ei de omorîre. Iar cele „şapte capete” şi cele „zece coarne” le vom arăta mai tîrziu, cînd le vom învăţa de la Înger.

[Iar Sfîntul Ambrozie tîlcuieşte stihul aşa: „Prin «pustie», arată mulţimea tuturor necredincioşilor, căci ei sînt lipsiţi de Dumnezeu şi sînt aruncaţi de la Dumnezeu. În «pustie» va veni «femeia cea desfrînată», adică cetatea alcătuită din multe cetăţi ale diavolului. Căci «fiara» îl arată pe diavolul, cel vopsit în roşu ca al sîngelui, fiindcă prin sînge se arată însăşi moartea, iar diavolul este săvîrşitorul morţii şi al tuturor pierzărilor. Şi zice că «fiara» era «plină cu nume de hulă», fiindcă diavolul este începătorul hulelor.”

La acestea, cuviosul Averchie adaugă: „Alţi tîlcuitori au văzut în această «desfrînată» Biserica cea necredinciosă lui Hristos, care se pleacă înaintea lui Antihrist, sau pe toţi apostaţii: acea parte a omenirii creştine care va fi în legături nemijlocite cu lumea păcatului, care o va sluji şi va atîrna cu totul de cruda ei putere, care este puterea fiarei, adică a Antihristului.”]

Stih 4: Şi femeia era îmbrăcată în purpură şi în stofă stacojie şi împodobită cu aur, şi cu pietre scumpe şi cu mărgăritare, avînd în mînă un pahar de aur, plin de urîciune şi de necurăţiile curviei ei.

„Îmbrăcată în purpură şi în stofă stacojie (…)”/ Prin acestea, arată semnele stăpînirii peste toţi. De aceea este „împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu mărgăritare”. Prin „pahar”, se arată dulceaţa băuturii faptelor ei cele viclene – precum zice cineva de Iov: „bînd batjocura ca apa” (Iov 34:7). Şi paharul e de „aur”, ca să arate preţuirea [ce se dă acelor răutăţi] – spre a arăta că nu spre saţiu, ci spre setea pieirii ei urmează răutatea. De aceea, s-au înmulţit urîciunile ei, cu care este adăpată mulţimea cea iubitoare de păcate, care soarbe ca pe o băutură dulce îmbătarea păcatului cea urîtă şi spurcăciunea curviei, care-l depărtează pe om de Dumnezeu.

[O frumoasă tîlcuire a acestui stih are şi Sfîntul Ambrozie: „Purpura este ca sîngele, şi roşii sînt hainele împăraţilor, arătînd puterea lumească a veacului. Prin «sînge», arată însăşi moartea. Prin veşmintele de purpură înţelegem şi lucrurile necredincioşilor, care vor fi osîndiţi la moarte veşnică. Şi «femeia era (…) împodobită cu aur», arătînd că avea înţelepciunea veacului acestuia, care «este nebunie înaintea lui Dumnezeu» (1 Corinteni 3:19). «Pietrele scumpe şi mărgăritarele» arată buna limbuţie a acestui veac. «Paharul de aur» ce-l avea în mînă arată învăţătura filosofilor şi a poeţilor. Şi acesta era «plin de urîciune şi de necurăţia desfrînării», căci învăţătura filosofilor şi a poeţilor e plină de minciună, cuprinzînd toate greşelile neamului omenesc.”]

Stih 5: Iar pe fruntea ei, era scris nume tainic: „Babilonul cel mare, mama desfrînatelor şi a urîciunilor pămîntului.”

Scrierea de pe frunte arată plinirea nedreptăţii şi a păcatului şi tulburarea inimilor. Şi se numeşte „mama desfrînatelor” pentru că ea este învăţătoarea curviei duhovniceşti, care naşte cetăţilor supuse ei multe fărădelegi urîte de Dumnezeu. (Scolie: „Taina” este plinirea nedreptăţii, iar prin „Babilon” se înţelege tulburarea inimii.)

[Iată ce spune despre acestea cuviosul Averchie, în veacul al 20-lea după Hristos: „O tîlcuire mai cuprinzătoare tinde să vadă în această «desfrînată», numită «Babilon», întreaga «cultură», îndeobşte anticreştină şi de o covîrşitoare simţualitate, a omenirii din ultima vreme, pe care o aşteaptă o înfricoşătoare nimicire la sfîrşitul lumii, prin a doua venire a lui Hristos. Căderea acestui «Babilon» este arătată în Apocalipsă ca fiind cea mai mare biruinţă din întreaga luptă a Bisericii lui Hristos cu împărăţia diavolului cea păcătoasă.”]

Stihurile 6, 7: Şi am văzut-o pe femeie beată de sîngele sfinţilor şi de sîngele mucenicilor lui Iisus. Şi, văzînd-o, m-am mirat cu mirare mare. Şi Îngerul mi-a zis: „De ce te miri? Eu îţi voi spune taina femeii şi a fiarei care o poartă şi care are cele şapte capete şi cele zece coarne.”

Din Scriptură se ştie că din fapte şi din împlinirea lor li se pun nume cetăţilor. De aceea, şi Babilonul cel vechi s-a numit „desfrînata cea veselă”, adică cetatea desfrînaţilor, căreia îi pare bine de curvie, doamna fermecătorilor şi a vrăjitorilor. În epistola lui Petru, se numeşte „Babilon” şi Roma cea veche, şi cetatea ce are stăpînie peste Perşi (1 Petru 5:13). De asemenea, „Babilon” şi „curvă” se numeşte oricare cetate căreia îi pare bine de omorîri şi de vărsări de sînge. (Scolie: Roma se numeşte „Babilon”, precum au înţeles Climent, Papia şi istoricul bisericesc Evsevie.) Pe una din acestea văzînd-o însîngerată de sîngele sfinţilor, Evanghelistul s-a mirat tare şi a fost învăţat de Înger cîte are să pătimească. Pentru aceste călcări de lege, cetatea ce ţine stăpînia a toată lumea la sfîrşitul veacului poaate să fie Roma, care socotim că-şi va lua iar stăpînia dintîi. Căci ştim că aceste păcate, vărsările de sîngele sfinţilor, ea le-a făcut. Sîngele şi muncile mucenicilor pînă la Diocleţian cine le-ar putea număra. Şi istoriile pun înaintea acelora care vor să afle cele ce s-au făcut cu îndrăzneală în vremea lui Iulian [Apostatul] şi cele din vremea lui Arie împotriva Ortodocşilor.

Stih 8: „Fiara pe care ai văzut-o era şi nu este, şi va să se suie din adînc şi să meargă spre pieire.”

„Fiara care era şi nu este (…)”/ Vorbeşte de Satana, care a fost doborît prin crucea lui Hristos, şi se va ridica la sfîrşit şi va face semne şi minuni amăgitoare prin Antihrist pentru tăgăduirea şi lepădarea crucii. De aceea zice că „era”, adică avea putere mai înainte de cruce; şi că „nu este”, căci după Patima cea mîntuitoare i s-a luat tăria şi a fost lepădat din stăpînia pe care o avea peste neamuri prin închinarea la idoli. Şi va veni la sfîrşit – după cum am arătat – ieşind „din adînc”, din locurile unde a fost osîndit, de unde dracii izgoniţi de Hristos Îl rugau să nu îi trimită, alegînd mai degrabă fie trimişi în porci (Matei 8:30, Marcu 5:11, Luca 8:30-32). Sau, „adîncul” din care va ieşi este chipul vieţuirii acesteia, numită aşa pentru adîncul păcatelor lumii, ce se tulbură şi se învăluie de duhurile patimilor rele. Din acelaşi loc va veni şi Antihrist, spre pierderea omenirii, avîndu-l pe Satan în el, care îşi va afla degrabă pieirea în veacul viitor.

Stih 8: „Şi se vor mira cei ce locuiesc pe pămînt ale căror nume nu sînt scrise de la întemeierea lumii în cartea vieţii, văzînd că fiara era şi nu este, dar se va arăta.”

Zice: Se vor mira întru venirea fiarei, pentru minunile ei cele mincinoase, cei nescrişi în cartea celor ce viază în veci şi cei care n-au învăţat din această proorocie, cugetînd că ea şi-a luat iarăşi tirania cea de demult.

Stih 9: „Aici, trebuie minte care are înţelepciune.”

Fiindcă cele zise au înţeles duhovnicesc, spune că şi înţelegerea trebuie să fie duhovnicească, iar nu lumească.

Stihurile 9, 10: „Cele şapte capete sînt şapte munţi deasupra cărora şade femeia. Dar sînt şi şapte împăraţi.”

Prin cele „şapte capete” şi cei „şapte munţi”, socotim că se înţeleg şapte împărăţii care au avut mărire şi le-au întrecut pe altele cu puterea cea lumească. Cea dintîi, este împărăţia Asirienilor care s-a început în Ninive (Facerea 10:11). A doua, este împărăţia Mezilor, în Ecbatana, care i-au stăpînit prin Arvac pe Asirieni, Arvac ucigîndu-l pe Sardanapan împăratul lor, precum spune istoria. Iar după aceea a luat împărăţia Haldeilor Babilonul, peste care a stăpînit Nabucodonosor (Ieremia 21:2). Apoi, au luat împărăţia Perşii în Susa, prin Kirus (2 Paralipomena, capitolul 36). Iar aceasta a fost stricată de Alexandru, urmînd împărăţia Machidonenilor. Iar apoi a urmat stăpînirea Romanilor, în Roma cea veche, sub Avgust Chesarul şi sub ceilalţi împăraţi, pînă la marele Constantin. Apoi, după ce s-a stins tirania Romei, s-au mutat podoabele împărăteşti, prin împăraţii iubitori de Hristos, în Roma cea nouă (Constantinopol). Aici, socotim că se înţeleg şi cei „şapte împăraţi”, de vreme ce schimbarea genurilor nu va împiedica această înţelegere, căci „şapte capete” în genul femeiesc şi „şapte munţi” în genul de mijloc [în elină, n. m.] închipuie „şapte împăraţi” în genul bărbătesc. Căci de multe ori, în locul numelor femeieşti, în Scriptură se pun nume bărbăteşti şi dimpotrivă. […] Şi aceşti „şapte împăraţi” sînt aceia mai înalţi ce stăpînesc şi au stăpînit în vremile cele trecute cu vrednicia măririi, care au avut fiecare împărăţie osebită, cum au avut Nil al Asirienilor, Arvac al Mezilor, Nabucodonosor al Babilonenilor, Kirus al Perşilor, Alexandru al Machidonenilor, Romulus al Romei celei vechi, Constantin al Romei celei noi (Constantinopol).

Stih 10: „Cinci au căzut, unul mai este, celălalt încă n-a venit, iar cînd va veni are de stat puţină vreme.”

Fericitul Ipolit a socotit că cei „şapte împăraţi”, din care „cinci au căzut”, ar fi veacurile lumii acesteia, din care cinci au trecut. Al şaselea, în care Apostolul a văzut acestea, este în curgere. Iar al şaptelea, care urmează, nu a venit, dar cînd va veni puţină vreme va sta. Fericitul Irineu zice că, precum şapte zile s-au făcut, aşa şi şapte ceruri şi şapte Îngeri care sînt mai sus decît ceilalţi.

Aici, se mai înţeleg şi şapte împărăţii mai vestite de la începutul lumii pînă acum, din care cinci căzuseră, iar a şasea, în vremea căreia a avut sfîntul Ioan descoperirea, încă stătea în Roma cea veche. Iar a şaptea încă nu venise, adică aceea care a fost în Roma cea nouă (Constantinopol). […] Iar cea mai de pe urmă este tirania lui Antihrist, care va stăpîni puţină vreme, de vom privi la stăpîniile cele dintîi.

Stihurile 11, 12: „Şi fiara care era şi nu este e al optulea, deşi este dintre cei şapte, şi merge spre pieire. Şi cele zece coarne pe care le-ai văzut sînt zece împăraţi care încă n-au luat împărăţia, dar care vor lua stăpînire de împăraţi, un ceas, împreună cu fiara”.

„Fiara” este Antihrist, şi e „al optulea” căci se va arăta, se va ridica, după cei şapte împăraţi, spre amăgirea şi pustiirea pămîntului. Şi zice că e „din cei şapte”, căci ca unul dintr-înşii va răsări. Pentru că va veni ca un împărat Roman, spre pustiirea şi pierzarea celor ce se vor supune lui. (Scolie: La capitolul 13:2, s-a zis că va veni ca un împărat Roman, dar nu din Roma, ci din părţile Răsăritului, din sămînţa lui Dan.) Şi, după aceea, va merge la pieire, în gheena. Iar cele „zece coarne” sînt zece împăraţi care n-au luat încă împărăţia, ci vor lua putere împărătească „un ceas, împreună cu fiara”. Şi Proorocul Daniil vorbeşte de „şapte coarne” care vin înaintea lui Antihrist, dintre care unele au fost smulse de cel blestemat, iar altele i s-au supus (Daniil 7:20-24). Iar „un ceas” arată fie scurtimea vremii, fie înconjurarea soarelui vreme de trei luni dintr-un an, după care se vor supune lui Antihrist, celui ce va stăpîni.

Stihurile 13, 14: „Aceştia au un singur cuget şi puterea şi stăpînirea lor o dau fiarei. Ei vor porni război împotriva Mielului, dar Mielul îi va birui, pentru că este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor; şi vor birui şi cei împreună cu El, chemaţi şi «aleşi» şi «credincioşi».”

„Căci nimeni nu poate sluji la doi domni” (Matei 6:24). Pentru aceasta, cei ce se vor uni, şi se vor face una cu Antihrist şi se vor supune lui şi i se vor făgădui nu vor putea să-i stea împotrivă adevăratului Hristos, luptîndu-se cu El, ci Mieluşelul lui Dumnezeu Cel junghiat pentru noi îi va birui. Căci nu I s-a luat Lui împărăţia şi domnia cea peste toate după ce S-a făcut om, [ci El S-a întrupat] ca să-i facă părtaşi la Împărăţia Sa pe cei aleşi.

Stihurile 15-18: Şi mi-a zis: „Apele pe care le-ai văzut şi deasupra cărora şade Desfrînata sînt noroade, şi gloate, şi neamuri şi limbi. Şi cele zece coarne pe care le-ai văzut şi fiara o vor urî pe Desfrînată, şi o vor face pustie şi goală, şi carnea ei o vor mînca şi pe ea o vor arde cu foc. Pentru că Dumnezeu a pus în inimile lor să facă voia Lui, şi să se întîlnească într-un gînd şi să dea fiarei împărăţia lor, pînă se vor împlini cuvintele lui Dumnezeu. Iar femeia pe care ai văzut-o este cetatea cea mare care are stăpînire peste împăraţii pămîntului.”

„Şi mi-a zis: «apele pe care le-ai văzut» (…)”/ Îngerul tîlcuieşte acestea luminat, şi pe deplin adevărată este tîlcuirea. Însă mie-mi vine a mă minuna în ce chip diavolul este vrăjmaş şi pedepsitor, de vreme ce va ajuta celor zece coarne stăpînite de el să se lupte şi să dea război împotriva iubitorului de bine şi iubitorului de bunătăţi Hristos şi să pustiiască cetatea aceea cu mulţi oameni ce au rătăcit de la poruncile lui Dumnezeu şi au slujit desfătărilor lui. Şi ca o fiară sorbitoare de sînge se va sătura de sînge, socotind arderea cetăţii a fi pricină de veselie şi tăierea trupurilor omeneşti a fi hrană lui. Şi [e de mirare] cum cel ce se bucură pururea de certuri şi de neuniri va dărui celor zece coarne potrivnice unire între ele.

Iar prin „femeia” ce s-a văzut se înţelege „cetatea cea mare ce are stăpînire peste împăraţii pămîntului”, ale cărei patimi le prooroceşte. De a căror ispită izbăvindu-ne pe noi, iubitorul de oameni Dumnezeu să ne facă părtaşi Mitropoliei celei cereşti şi Ierusalimului celui de sus, în care „toate întru toate vor fi una” – după zisa Apostolului – cînd se va strica stăpînia, domnia şi puterea cea potrivnică, şi pe cei ce I-au slujit Lui cu credinţă şi înţelepţeşte aici îi va pune să şadă şi le va pune înainte toată desfătarea bunătăţilor veşnice cele întemeiate mai înainte de întemeierea lumii. Desfătări de care Dumnezeu să ne învrednicească şi pe noi în Hristos, Mîntuitorul şi Răscumpărătorul sufletelor noastre, Căruia Îi este puterea şi mărirea, împreună şi Tatălui şi întrutot sfîntului şi de viaţă făcătorului Duh, acum, şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

Proorociile Apocalipsei

October 1, 2010 6:02 am by: Category: Axa 48, Oglinda vremii 

CAPITOLUL XIII: Despre fiara cu şapte capete şi cu zece coarne

Stih 1: Şi am văzut ridicîndu-se din mare o fiară care avea zece coarne şi şapte capete, şi pe coarnele ei zece steme, şi pe capetele ei nume de hulă.

Prin „fiara” aceasta, unii înţeleg o oarecare putere mai prejos decît Satana, dar mai mare peste ceilalţi draci. Iar prin aceea ce va ieşi din pămînt după aceasta, îl înţeleg pe Antihrist. (Scolie: Iar Metodie, Ipolit şi alţii au tîlcuit că fiara aceasta va fi Antihrist, acela ce va ieşi din „marea” lumii, cea învălurită şi tulburată.)

Iar prin cele „zece coarne” împodobite cu tot atîtea steme şi prin cele „şapte capete” se înţelege unirea diavolului cu Antihristul şi cu stăpîniile pămînteşti, [unire] împărţită în vremurile de apoi în zece împărăţii. Şi în cele ce urmează împărăţia lumii acesteia este închipuită cu şapte curgeri de vremi, şi cu vreme de şapte zile măsurată şi cu şapte chipuri ale petrecerii. După împărăţia de şapte veacuri a Domnului în veacul acesta, va începe să lucreze Satana. Şi „numele de hulă” de pe capetele fiarei îi arată pe ajutoarele şi ispravnicii săi, de vreme ce aceia n-au încetat a-L huli pe Hristos dintru început şi pînă la arătarea marelui şi Creştinului Constantin, după care au fost hulitori împotriva lui Hristos Iulian [Apostatul] şi Valens. (Scolie: Prin „capetele” lui Antihrist se înţeleg toţi tiranii cei hulitori de Hristos cîţi au fost pînă la marele Constantin, şi cei ce au fost după dînsul şi vor mai veni pînă la Antihrist.)

[Pentru mai multe desluşiri, să însemnăm şi ceea ce spune Sfinţitul Averchie: „«Fiara» care iese din mare este socotită de aproape toţi tîlcuitorii ca fiind Antihristul, ieşind din «marea vieţii», adică din mijlocul omenirii, cea tulburată precum marea. De aici, este limpede că Antihristul nu va fi un duh sau demon, ci un urmaş înfricoşat al firii omeneşti; nu va fi un diavol întrupat, cum au crezut unii, ci un om. S-a mai socotit că această fiară închipuie o stăpînire împotriva lui Dumnezeu, precum a fost în vremea Creştinismului timpuriu împărăţia romană, iar în vremurile de pe urmă va fi împărăţia a toată lumea a lui Antihrist.”]

Stih 2: Şi fiara pe care am văzut-o era asemenea leopardului, picioarele ei erau ca ale ursului, iar gura ca a leilor. Şi balaurul i-a dat fiarei puterea lui, şi scaunul lui şi stăpînire mare.

„Şi fiara (…) era asemenea leopardului (…)”/ Prin „leopard”, arată împărăţia grecească; prin „urs”, pe cea persană, iar prin „leu” pe cea a Babilonenilor. Pe acestea toate le va stăpîni Antihrist, ca acela ce va veni ca un împărat Roman, cînd îşi va vedea degetele picioarelor sale de lut, prin care se arată acea împărăţie împărţită în zece, slabă şi lesne de stricat.

„Şi balaurul i-a dat fiarei puterea sa (…)” Căci Satana, balaurul cel înţelegător, îi va da lui Antihrist toată puterea sa întru semne şi minuni mincinoase, spre pieirea celor neîntăriţi.

[Nu e fără de folos să citim şi din tîlcuirea lui Averchie: „În persoana Antihristului, sînt adunate însuşirile celor mai sălbatice dintre fiare. El are şi «şapte capete», precum diavolul, «balaurul cel mare», iar pe capetele lui sînt scrise «nume de hulă», pentru a da pe faţă spurcăciunea sa lăuntrică şi dispreţul faţă de tot ce e sfînt. Cele zece coarne ale lui sînt încoronate cu steme, ca dovadă că se va folosi de puterea sa împotriva lui Dumnezeu cu puterea unui împărat pămîntesc. El va primi această putere de la «balaurul», care îi va da lui tronul său şi cele trei împărăţii (vezi la Daniil 7:23-25).”]

Stih 3: Şi unul din capetele fiarei era ca şi junghiat de moarte, dar rana ei cea de moarte a fost vindecată; şi tot pămîntul, minunat, se uita după fiară.

Prin capul „ca şi junghiat de moarte”, numeşte un voievod al lui Antihrist, care, fiind omorît, se va arăta înviat prin farmece şi prin năluciri amăgitoare, precum a făcut şi Simon Magul, cel vădit de mai-marele Apostolilor, Petru. Sau, mai poate însemna şi faptul că împărăţia Romanilor va răbda un fel de omorîre prin împărţirea ei în zece părţi, iar apoi se va vindeca, adică se va strînge din nou într-o singură stăpînire (cum a fost porunca lui Avgust Chesarul).

Stih 4: Şi s-au închinat balaurului, fiindcă i-a dat fiarei stăpînirea; apoi, s-au închinat fiarei, zicînd: „Cine este asemenea fiarei şi cine poate să se lupte cu ea?!

(Scolie: Cu minunile sale, Antihrist va îngrozi pămîntul tot. S-au minunat şi s-au închinat. Aici, trebuie înţelese minunile pe care le va face Antihrist prin amăgirile diavolului, cel ce va lucra în el. Prin el, i se va da închinăciune balaurului, căci şi morţii va învia şi va face semne ce se vor arăta celor orbiţi la minte.)

Stihurile 5, 6: Şi i s-a dat ei gură să grăiască semeţii şi hule şi i s-a dat putere să lucreze vreme de patruzeci şi două de luni. Şi şi-a deschis gura sa spre hule asupra lui Dumnezeu, ca să hulească numele Lui, şi Cortul Lui şi pe cei care locuiesc în cer.

„(…) şi i s-a dat putere să lucreze vreme de patruzeci şi două de luni.”/ Prin „42 de luni” arată că, după slobozenia lui Dumnezeu, trei ani şi jumătate va avea putere şi va huli pe Dumnezeu şi pe sfinţi. Iar prin „Cortul lui Dumnezeu”, arată sălăşluirea lui Dumnezeu-Cuvîntul în trup (adică întruparea Sa) şi odihna Sa întru sfinţi, împotriva cărora se va întoarce fiara spre hulă, apoi şi împotriva Sfinţilor Îngeri.

[„(…) să lucreze vreme de patruzeci şi două de luni.”/ „Stăpînirea lui – zice Sfinţitul Averchie – nu va dura mult, fiindcă altfel, potrivit cuvintelor Mîntuitorului, «nu s-ar mai mîntui nici un trup» (Matei 24:22).”]

Stihurile 7, 8: Şi i s-a dat să facă război cu sfinţii şi să-i biruiască; şi i s-a dat ei stăpînire peste toată seminţia, şi norodul, şi limba şi neamul. Şi i se vor închina ei toţi cei care locuiesc pe pămînt ale căror nume nu sînt scrise, de la întemeierea lumii, în cartea vieţii Mielului cel înjunghiat.

„Şi i s-a dat să facă război (…)”/ Peste toată seminţia şi limba va avea vicleană stăpînire. (Scolie: Îi va stăpîni numai pe aceia ale căror nume nu sînt scrise în cartea vieţii.)

Stihurile 9, 10: Dacă are cineva urechi, să audă! Cine ia pe alţii robi de robie are parte; cine va ucide cu sabia dator este să moară de sabie. Aici este răbdarea şi credinţa sfinţilor.

„Cine ia pe alţii robi (…)”/ Fiecare va primi vrednice răsplătiri după faptele sale. Cei care au fost mereu gata a necăji pe aproapele lor, aceia vor fi robiţi de diavolul şi, prin sabia sufletească a Satanei, vor fi luaţi robi de către acesta, căruia i-au slujit prin fapte rele, precum zice marele Petru. Iar cei ce au credinţa curată şi răbdarea neştirbită în ispite (2 Petru 2:7), aceştia nu se vor şterge din cartea vieţii. Asemenea şi pe noi – cei care gîndim cele necuvioase ale patimii vremii de acum şi nevrednice de mărirea ce se va descoperi sfinţilor, dar călătorim vitejeşte pe „calea cea strîmtă” – să vrea Dumnezeu a ne face părtaşi peste toată mărirea căii veacului viitor şi, aflînd odihna şi desfătarea, să împărăţim împreună cu Hristos, Căruia I se cuvine, împreună şi Tatălui şi Duhului Sfînt, toată mulţumirea şi închinăciunea, acum, şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

Despre proorocul cel mincinos

Stih 11: Am văzut apoi altă fiară, ridicîndu-se din pămînt, şi avea două coarne asemenea mielului, dar grăia ca un balaur.

Unii înţeleg că „fiara” aceasta este Antihristul. Altora, li se pare că e Satana şi socotesc că cele „două coarne” ale lui ar fi ale lui Antihrist şi ale unui prooroc mincinos. Iar noi socotim (după Irineu) că, într-adevăr, fiara aceasta de acum va fi un prooroc mincinos, care „va ieşi din pămînt”, adică din viaţa cea pămîntească şi care se tîrăşte pe pămînt. Se zice că va avea „două coarne asemenea cu ale mielului” pentru că, sub piele de oaie, va tăinui sălbăticie de lup ascunsă şi mohorîre. Căci la început va arăta un chip de creştinătate. Sfîntul Irineu al Lyonului spune că acesta este sluga ajutătoare lui Antihrist şi proorocul lui mincinos, care va primi puterea de a face semne şi minuni, înaintea lui Antihrist, gătindu-i acestuia calea cea ducătoare la pieire. Şi zice că acesta va grăi „ca un balaur”, de vreme ce le va face şi le va grăi pe cele ale diavolului celui începător de răutate.

Stihurile 12, 13: Şi toată stăpînirea celei dintîi fiare o are în mînă, în faţa ei. Şi face pămîntul şi pe locuitorii de pe el să se închine fiarei celei dintîi, a cărei rană de moarte fusese vindecată. Şi face semne mari: chiar şi foc face să se pogoare din cer pe pămînt, înaintea oamenilor.

Acel înainte-mergător al potrivnicului lui Hristos, Antihrist, le va face pe toate prin farmece şi năluciri, spre amăgirea oamenilor, ca să li se pară că Antihrist este Dumnezeu, mărturisit fiind de lucrătorul unor astfel de minuni. Acesta îl va urma întru toate pe Ioan Botezătorul, cel care i-a adus la Mîntuitorul pe cei ce au crezut, dar spre înşelarea oamenilor, cărora, deşi vor fi în rătăcire, le va spune că urmează adevărului. Căci nu este de mirare de-i va face pe oamenii cei orbiţi cu înşelăciunea să vadă pogorîndu-se foc din cer, ca şi în istoria lui Iov, cînd s-a pogorît foc şi a ars dobitoacele lui după îngăduinţa lui Dumnezeu şi după lucrarea Satanei (Iov 1:16).

Iar vindecarea rănii fiarei zicem să fie păruta unire pentru scurtă vreme a împărăţiei celei împărţite; sau, îndreptarea de către Antihrist, pentru puţină vreme, a stăpînirii lui Satan, stricate prin crucea Domnului; sau, învierea amăgitoare a vreunuia ce va muri dintre ai lui Antihrist.

Stih 14: Şi-i amăgeşte pe cei ce locuiesc pe pămînt prin semnele ce i s-a dat să le facă înaintea fiarei,

„Şi-i amăgeşte pe cei ce locuiesc pe pămînt (…)”/ Îi va înşela pe cei cărora le place pururea viaţa pămîntească, căci pe cei cu viaţă în cer nu-i amăgeşte mintea, fiind întăriţi întru înainte-vestirea venirii lui.

Stihurile 14-17: zicînd celor care locuiesc pe pămînt să facă chip fiarei care a fost rănită cu sabia, şi a rămas în viaţă. Şi i s-a dat ei să insufle duh chipului fiarei, aşa încît chipul fiarei să şi grăiască. Iar pe cîţi nu se vor închina chipului fiarei, va avea putere ca să-i ucidă. Şi-i sileşte pe toţi – pe cei mici şi pe cei mari, pe cei bogaţi şi pe cei săraci, pe cei slobozi şi pe cei robi – ca să-şi pună semn pe mîna lor cea dreaptă sau pe frunte. Încît nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, decît numai cel ce are semnul, adică numele fiarei, sau numărul numelui fiarei.

„(…) ca să şi grăiască chipul fiarei.”/ Apolonie şi alţii spun că dracii au grăit de multe ori cu puterea farmecelor prin chipuri, şi prin idoli săpaţi, şi prin lemne, şi prin apă şi prin trupuri moarte, precum a făcut şi Simon Vrăjitorul înaintea Romanilor şi a marelui Petru. Iar Apostolul i-a vădit rătăcirea, arătînd că a săvîrşit învierea în chip mincinos, căci el (Petru) l-a înviat pe acel mort cu adevărat, pentru a dovedi că morţii se vor scula. (Scolie: Apolonie a fost un filosof în Alexandria.)

Deci aşa se zice că va face şi ispravnicul şi înainte-mergătorul lui Antihrist, prin lucrarea diavolului, încît va grăi chipul fiarei întru arătare mincinoasă. Şi-i va omorî pe cei ce nu se vor închina fiarei. Şi se va nevoi să pună peste toţi numele cel pierzător al potrivnicului şi înşelătorului: pe mîna lor cea dreaptă, ca să taie lucrarea celor drepte şi bune; iar pe frunte, pentru a-i învăţa pe cei amăgiţi să fie îndrăzneţi întru înşelăciune şi întru întunecare. Dar numele [Antihristului] nu va fi primit de cei însemnaţi pe faţă cu lumina cea dumnezeiască. Şi numele fiarei se va vesti peste tot celor ce vor cumpăra şi celor ce vor vinde, încît cei ce nu-l vor primi vor suferi moarte cumplită, din lipsa celor trebuincioase.

Stih 18: Aici este înţelepciunea. Cine are pricepere să socotească numărul fiarei, căci este număr de om. Şi numărul ei este şase sute şaizeci şi şase.

Ştiinţa cea dovedită a acestui număr, precum şi a tot ceea ce s-a scris despre el, o va descoperi vremea şi nevoinţa celor înţelepţi şi treji. Căci, dacă ar fi fost nevoie cu adevărat ca noi să cunoaştem acest nume, Ioan, cel ce l-a văzut, ni l-ar fi descoperit, însă darul lui Dumnezeu n-a voit să se scrie în cartea dumnezeiască numele lui cel pierzător.

Iar dacă se cercetează, multe nume se pot afla (după Ipolit şi alţii) care cuprind numărul acesta, şi de obşte, şi deosebite. Astfel (după Ipolit), el este: „Luminat”, „Soare”, „Latinos”: „Benedictus”, care se tălmăceşte „binecuvîntat”, după urmarea Celui cu adevărat binecuvîntat, Hristos Dumnezeul nostru. Iar de obşte, ar fi: „rău povăţuitor”, „vechi pizmătăreţ”, „adevărat pierzător”, „miel nedrept”, nume cu care pretutindeni se va chema din amăgirea celor potrivnice, şi mărirea sa îi va fi întru ruşinea fărădelegilor.

CAPITOLUL XIV: Despre Îngerul care va vesti apropierea judecăţii ce va să fie

Stihurile 6, 7: Şi am văzut apoi alt Înger, care zbura prin mijlocul cerului, avînd să bine-vestească evanghelie veşnică celor care locuiesc pe pămînt şi la tot neamul, şi seminţia, şi limba şi norodul. Şi striga cu glas puternic: „Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi Lui slavă, că a venit ceasul judecăţii Lui, şi vă închinaţi Celui care a făcut cerul, şi pămîntul, şi marea şi izvoarele apelor.

Spunînd: „prin mijlocul cerului”, arată că Îngerul ce s-a arătat era ceresc, fiind trimis de sus ca, prin mijlocirea sa, să-i înalţe pe oameni de pe pămînt şi astfel să împreune trupul Bisericii cu Hristos, capul nostru. Iar „evanghelia cea veşnică” era cea gătită şi însemnată din veac de la Dumnezeu. Şi el le zice tuturor să se teamă de Dumnezeu, nu de Antihrist, care nu va putea omorî sufletul împreună cu trupul, ci cu mare îndrăzneală să stea împotriva lui, căci el va stăpîni puţină vreme, pentru apropierea judecăţii şi a răsplătirii faptelor.

Despre Îngerul ce va vesti căderea Babilonului

Stih 8: Şi alt Înger a venit după cel dintîi, zicînd: „A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul pătimaş al curviei sale.”

„Babilonul” se tîlcuieşte amestecarea lumii acesteia şi tulburarea vieţii, despre care spune aici că peste puţin se va termina. Şi se numeşte „babilon” de la amestecarea de către Dumnezeu a limbilor [celor care zideau turnul]. Iar prin „vinul pătimaş al curviei sale” numeşte nu numai nebunia venită din închinarea la idoli, şi depărtarea şi înstrăinarea minţii de la Dumnezeu, ci şi îmbătarea de tot păcatul şi ieşirea din minte, prin care toţi cei ce curvesc, vor fi pierduţi de către Dumnezeu, după cuvintele Psalmistului. „Babilonul” acesta va cădea de istov, surpîndu-se din rădăcină, iar lucrătorii fărădelegii vor fi trimişi în focul de veci, şi atunci se va arăta Ierusalimul cel ceresc.

[„Unii tîlcuitori – zice Sfinţitul Averchie – socotesc «Babilonul» ca fiind vechea Romă păgînă, care a dat tuturor oamenilor să bea vinul «curviei», adică al închinării la idoli. Alţii înţeleg că el închipuie împărăţia creştină cea mincinoasă, iar «vinul curviei» mincinoasa învăţătură de credinţă (vezi Ieremia 51:7).”]

Despre Îngerul al treilea, care-i va întări pe credincioşi ca să nu-l primească pe Antihrist

Stihurile 9, 10: Şi al treilea Înger a venit după ei, strigînd cu glas puternic: „Cine se închină fiarei şi chipului ei şi primeşte semnul ei pe fruntea sau pe mîna lui va bea şi el din vinul aprinderii lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mîniei Sale, şi se va munci în foc şi în pucioasă înaintea sfinţilor Îngeri şi înaintea Mielului.”

Oricine se va supune lui Antihrist, făcîndu-se ca o fiară şi petrecînd viaţă necurată, şi îl va mărturisi pe el cu cuvîntul sau cu fapta ca fiind dumnezeu (căci aceasta poate să arate înfierarea ce se va da pe frunte şi pe mînă), acela se va face şi el părtaş băuturii paharului muncilor. Al muncii celei neamestecate cu milostivirile lui Dumnezeu, pentru dreptatea judecăţii; dar amestecată cu felurite munci, pentru răutatea cea mult stricăcioasă şi de multe feluri pe care singuri au ales-o şi au voit-o. Şi bine se zice: „vinul fărădelegii, care-i va îmbăta pe cei ce beau”, de vreme ce, cu care fapte greşeşte cineva, cu aceleaşi se va şi munci.

Stih 11: „Şi fumul muncilor lor se urcă în vecii vecilor.”

Prin „fumul muncilor”, trebuie înţeles fie aburul ce va ieşi de jos cu suspinuri de la cei ce se vor munci, fie fumul înălţat din focul care-i va munci pe cei căzuţi. Şi se zice că se va înălţa „în vecii vecilor”, ca să ştim că munca păcătoşilor va fi fără de sfîrşit, ca şi desfătarea drepţilor. (Scolie: Munca păcătoşilor va fi fără de sfîrşit, împotriva ereticilor, care zic că munca va avea sfîrşit.)

Stih 11: „Şi nu au odihnă, nici ziua nici noaptea cei care se închină fiarei şi chipului ei şi oricine primeşte semnul numelui ei.”

„Şi nu au odihnă nici ziua, nici noaptea (…)”/ Zice „ziua şi noaptea” nu pentru că ar fi măsurată de soare curgerea veacului viitor, în care nu vor avea odihnă cei fărădelege; ci fie vorbeşte după obiceiul de acum, cînd veacul se numără cu nopţi şi cu zile; fie, prin „zi”, se înţelege viaţa sfinţilor, iar prin „noapte” munca celor spurcaţi, pe care o vor primi cei ce închipuie faptele diavolului şi fac hule împotriva lui Hristos, adică cei ce zugrăvesc chipul fiarei celei neprietene, crezînd întru numele ei cel de ocară ca şi cum ar fi de cinste.

Stih 12: „Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Iisus.”

„Aici este răbdarea sfinţilor (…)”/ Cei necredincioşi – zice – se vor munci pururea în veacul viitor, iar sfinţii arată aici tăria răbdării, în vremea în care vor păzi poruncile lui Dumnezeu şi credinţa în Hristos.

Stih 13: Şi am auzit glas din cer, zicînd: „Scrie: Fericiţi cei morţi, cei care de acum mor întru Domnul! Da – grăieşte Duhul – odihnească-se de ostenelile lor, căci faptele lor vin cu ei!”

Glasul din cer nu-i fericeşte pe toţi morţii, ci pe „cei ce mor întru Domnul”, adică pe aceia care mor lumii, şi poartă moartea lui Iisus în trup şi cu Hristos pătimesc, pentru că acelora ieşirea din trup le este odihnă de ostenelile lor. Aceasta este pricina şi temeiul cununilor neveştejite şi a măririi darurilor de biruinţă ce li se dau măsurate celor ce biruiesc. Acestea sînt plata pentru vitejia cu care s-au luptat împotriva puterilor nevăzute, căci nevrednice sînt patimile veacului acestuia de acum faţă de mărirea ce li se va descoperi celor din Rai ce au făcut voia lui Dumnezeu (Romani 8:18). De care şi noi dorind, ni se cade să ne rugăm lui Dumnezeu neîncetat, zicînd: Pleacă inimile noastre, Doamne, spre ştiinţele Tale şi întoarce ochii noştri dinspre toată deşertăciunea! Şi să nu intri la judecată cu robii Tăi, că nu se va îndrepta înaintea Ta tot cel viu. Ci, cu îndurările Tale cele multe, caută spre noi, că a Ta este mila, şi stăpînia şi împărăţia, puterea şi mărirea: a Tatălui, şi a Fiului şi a Sfîntului Duh, acum, şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

Despre Cel ce va şedea pe nori, cum că secera îi va secera pe cei ce răsar din pămînt

Stih 14: Şi am privit, şi iată un nor alb; şi cel care şedea pe nor era asemenea cu Fiul Omului, avînd pe cap cunună de aur şi în mînă seceră ascuţită.

Prin „nor”, îl înţelegem fie pe cel simţit care L-a ridicat pe Domnul nostru Iisus Hristos din ochii Apostolilor, fie o oarecare Putere îngerească, asemănătoare prin curăţie cu norii, precum zice Psalmistul: „Şi S-a suit pe Heruvimi şi a zburat pe aripile vîntului” (Psalm 17:10). Pentru aceea, socotim că cel ce s-a arătat pe nori „asemenea cu Fiul Omului” este Hristos. Iar „cununa” însemnează împărăţirea Lui peste cele văzute şi peste cele nevăzute. Şi zice că era „de aur” pentru scumpetea pe care o are aurul la noi. Iar „secera” arată sfîrşitul lumii (Matei 13:39) de vreme ce Domnul a numit sfîrşitul lumii „seceriş”.

Stihurile 15, 16: Şi alt Înger a ieşit din biserică şi a strigat cu glas mare Celui care şedea pe nor: „Trimite secera şi seceră, că a venit ceasul de secerat, fiindcă s-a copt secerişul pămîntului!” Atunci, Cel care şedea pe nor a aruncat pe pămînt secera Lui, şi pămîntul a fost secerat.

Strigarea Îngerului acestuia însemnează rugăciunea tuturor Puterilor cereşti, care doresc să vadă cinstea drepţilor şi tăierea fărădelegii păcătoşilor, cînd vor înceta cele nestatornice şi trecătoare şi se vor arăta cele ce nu se vor clăti şi nu vor trece. Iar cînd zice că „s-a copt secerişul”, arată apropierea vremii sfîrşitului, cînd sămînţa cea coaptă a bunei creştinătăţi, ca nişte grîu copt, se va face vrednică de jitniţele cereşti, care vor da lucrătorului de pămînt roade „cîte 100, cîte 60 şi cîte 30” (Matei 13:8).

[„«Secera» – zice Sfîntul Ambrozie – este focul care va cuprinde lumea la sfîrşitul ei, precum la început potopul de apă.”]

Despre Îngerul ce va culege via amărăciunii

Stih 17: Apoi, alt Înger a ieşit din biserică, avînd şi el seceră ascuţită.

Deşi Hristos Se numeşte „Îngerul sfatului cel mare al Tatălui” (Isaia 9:5), totuşi aici se arată că una din Puterile cereşti va ieşi din cer cu seceră ascuţită, ca să facă culegerea cea mare a celor fără de lege.

Stih 18: Şi încă un Înger a ieşit din altar, avînd putere asupra focului, şi a strigat cu glas mare celui care avea secera ascuţită şi a grăit: „Trimite secera ta cea ascuţită la cules strugurii viei pămîntului, căci boabele ei s-au copt!”

„Şi încă un Înger a ieşit din altar, avînd putere asupra focului (…)”/ De aici, ne învăţăm că Puterile cereşti sînt puse mai mari peste făpturi: unele peste ape, altele peste foc, iar altele peste partea fiecărei făpturi. Şi, din aceea că „avea putere asupra focului”, se înţelege puterea lui de a-i munci pe cei păcătoşi. Şi era dintre Îngerii cei mai de sus, căci îi porunceşte celui ce avea seceră să culeagă „strugurii viei pămîntului”, prin care îi arată pe călcătorii de lege şi pe necredincioşi, care umplu paharul mîniei Domnului şi rodesc, în loc de vin bun de veselie, şerpi şi venin de aspidă.

Stih 19: Atunci, Îngerul a aruncat secera pe pămînt, şi a cules via pămîntului şi ciorchinii i-a aruncat în teascul cel mare al mîniei lui Dumnezeu.

„Teascul mîniei lui Dumnezeu” este locul cel de muncă gătit diavolului şi îngerilor lui. Şi este mare, cu adevărat, pentru mulţimea celor ce se vor munci în el, „căci largă şi desfătată este calea care duce la pieire” (Matei 7:13).

[Aşa zice şi Sfîntul Ambrozie: „Teascul mîniei lui Dumnezeu este iadul, căci mînia lui Dumnezeu se sfîrşeşte în el.”]

Stih 20: Şi teascul a fost călcat afară din cetate, şi a ieşit sînge din teasc pînă la zăbalele cailor, în depărtare de o mie şase sute de stadii.

„Şi s-a călcat teascul afară de cetate (…)”/ „Teascul” se va călca afară de cetatea drepţilor, de vreme ce „toiagul păcătoşilor nu se va apropia nicidecum de soarta drepţilor” (Psalmul 124:3), după cuvîntul Proorocului că nu va fi amestecată petrecerea acestora, precum nici obiceiul nu le-a fost amestecat. Deci „teascul”, adică locul unde vor fi munciţi cei vrednici de muncă (iadul) va fi în afara cetăţii Ierusalimului ceresc. (Vezi că iadul este afară de lume). Iar prin „sîngele” vărsat din cei osîndiţi la muncă ce se vor călca, arată judecata cea dreaptă, şi nemitarnică şi nebiruită a lui Dumnezeu. „Sîngele” închipuie sîngele de struguri, vinul, anume vinul cel neamestecat al mîniei lui Dumnezeu din care se va umple teascul, în locul paharului, arătînd munca pe care o vor primi cei vrednici de muncă, ce va ajunge pînă la frîiele „cailor” celor desfrînaţi, căci n-au avut înfrînare în desfătare şi în călcările cele fără de lege. Iar cei „1600 de stadii”, care este număr desăvîrşit, arată vicleşugul lor cel desăvîrşit. Ştim că în anul şase sute al lui Noe păcatul a fost înecat cu apă, iar prin 6 de 100 de ori arată folosirea cu strîmbătate şi cu viclene izvodiri şi învăţături a făpturii celei zidite în şase zile. […] Prin cei „1600 de stadii”, ne înştiinţăm că mare este prăpastia ce-i va despărţi pe cei drepţi de cei păcătoşi, pentru săvîrşirea lor întru vicleşug şi pentru faptele lor cele urîte.

Proorociile Apocalipsei

September 16, 2010 12:25 am by: Category: Axa 47, Oglinda vremii 

Capitolul XII

Stih 1: Şi s-a arătat în cer semn mare: O femeie înveşmîntată cu soarele, şi luna era sub picioarele ei şi pe cap purta cunună din douăsprezece stele.

Unii au zis că acea femeie îmbrăcată cu soarele o arată pe Preasfînta Născătoare de Dumnezeu şi înţeleg că, pînă a nu-L cunoaşte pe dumnezeiescul ei Fiu, „s-a muncit să-L nască”, adică dorea să-L nască. Iar marele Metodie socoteşte că e vorba de Sfînta Biserică, fiindcă aici nu se înţelege bine despre naşterea Stăpînului, de vreme ce Domnul nostru S-a născut cu mult înainte. (Scolie: Este bine să pomenim chiar cuvintele lui Metodie: „Femeia îmbrăcată în soare este Biserica, lumina ei fiind [Soarele-Hristos]. […] Iar că luna e de sub picioarele ei socotesc că are această înţelegere: adică Biserica s-a aşezat pe credinţa celor curăţiţi prin spălarea botezului, a celor slobozi de stricăciune, pentru că firea cea umedă din lună se trage şi se munceşte să-i nască a doua oară pe cei trupeşti spre cele duhovniceşti, şi să-i facă la chip după asemănarea lui Hristos.” Deci [Metodie] zice că nu se cade a socoti că Hristos e acel prunc ce s-a născut, fiindcă taina întrupării Cuvîntului lui Dumnezeu s-a împlinit cu mult mai înainte de descoperirea lui Ioan, iar acesta ne vorbeşte de cele de acum şi de cele viitoare […]. Prin urmare, trebuie să mărturisim că Biserica este aceea ce se chinuieşte să-i nască întru Duhul pe cei răscumpăraţi, precum zice Isaia (26:17) […] Aceasta a născut „un copil de parte bărbătească”, adică Sionul cel înţelegător, şi a fugit dinaintea şarpelui. Căci Hristos Se naşte duhovniceşte în fiecare om, şi pentru aceea Biserica simte durere pînă ce Hristos ia formă în noi, ca fiecare, împărtăşindu-se cu Hristos, să fie şi el Hristos.)

Şi Biserica – zice Sfîntul Andrei – s-a îmbrăcat în Hristos-Soarele dreptăţii, iar sub picioare are lumina lunii ce luminează noaptea, adică Legea veche, sau viaţa lumească ce se schimbă precum luna. Şi pe cap s-a încununat cu cunună de stele, adică cu dogmele Apostolilor şi cu faptele lor cele bune.

[În urma marilor tîlcuitori, Sfinţitul Averchie adaugă: „Din faptul că femeia suferă durerile naşterii, este învederat că nu e potrivit să o socotim pe aceasta ca fiind Preasfînta Născătoare de Dumnezeu, fiindcă naşterea Fiului lui Dumnezeu din pîntecele Fecioarei a fost fără durere. […] Pe cap, ea poartă „o cunună din douăsprezece stele”, adică, fiind la început alcătuită din cele douăsprezece seminţii ale lui Israil, mai tîrziu a fost îndrumată de cei doisprezece Apostoli, care i-au urzit cununa de slavă cea strălucitoare.”]

Stih 2: Şi era însărcinată şi striga, chinuindu-se şi muncindu-se ca să nască.

Zicem că Biserica pătimeşte durere pentru fiecare din cei ce se nasc din apă şi din Duh, pînă cînd – aşa cum spune dumnezeiescul Apostol – „Hristos va lua chip întru ei” (Galateni 4:19). Pentru că cei căzuţi de la Hristos, adevărata lumină, sînt lepădături care călătoresc împreună cu viaţa şi, prin necredinţă, au de soţie şi pătimesc moartea.

[La acestea, episcopul Averchie adaugă: „Chinurile naşterii însemnează aici necazurile pe care a trebuit să le îndure Biserica lui Hristos de cînd a fost înfiinţată pe pămînt (mucenicii, ereziile).”]

Stih 3: Şi alt semn s-a arătat în cer: iată un balaur mare, roşu, avînd şapte capete şi zece coarne, şi pe capete şapte cununi de împăraţi.

„Şi alt semn s-a arătat în cer (…)”/ „Cer” înţelegem că este văzduhul, iar „balaurul roşu” [este diavolul]. Iar roşul arată că este pornit spre ucidere şi bucuros de vărsare de sînge, sau că are fire de foc îngerească, deşi a căzut dintre Îngeri. (Scolie: Îngerii şi dracii au fire de foc.)

Iar prin „şapte capete” se înţeleg şapte puteri viclene dintr-ale lui, potrivnice lucrurilor duhovniceşti [darurilor Duhului Sfînt, n. m.]; sau, cele şapte duhuri ale lui despre care a zis Hristos în Evanghelie (Matei 12:43-45, Luca 11:26), care se sălăşluiesc în inima omului cea măturată şi goală de gînduri şi de fapte bune; sau, cele şapte răutăţi despre care zice Solomon că sînt în inima vrăjmaşului, care se roagă în chip făţarnic, cu glas mare, de cei ce se supun lui (Solomon 26:25). (Scolie: „Se roagă”, adică meşteşugeşte ca să înşele, iar Solomon zice să nu-l ascultăm.)

Iar cele „zece coarne” arată zece păcate potrivnice celor zece porunci. Sau, arată certurile dintre împărăţiile pămînteşti (lumeşti), care-i aduc veselie diavolului, căruia îi pare bine de războaie, de certuri şi de tulburări.

Iar cele „şapte cununi” de pe capetele lui arată cununile celor care l-au biruit prin nevoinţele lor.

[Urmînd altor tîlcuiri, Averchie zice că cele „şapte cununi” însemnează „puterea împărătească a diavolului în împărăţia întunericului”. Şi adaugă: „Făcînd legătura cu istoria Bisericii, unii socotesc că cele «şapte cununi» sînt şapte împăraţi care se ridică împotriva Bisericii, /…/ iar cele «zece coarne» sînt zece prigoane împotriva Bisericii.]

Stih 4: Iar coada lui tîra a treia parte din stelele cerului şi le-a aruncat pe pămînt.

„Iar coada lui tîra a treia parte din stelele cerului (…)”/ Prin aceasta, socotim că se arată două lucruri: sau întîia cădere a lui Lucifer din cer, care, din pizmă, i-a tras de istov la pămînt împreună cu sine pe îngerii ce s-au dezlipit de la Dumnezeu. Sau, arată mişcarea de după zdruncinarea capului lui, [anume căderea Creştinilor]. Căci mîndria îi surpă jos de la unirea şi împreună-petrecerea cerească pe oamenii cei slabi de inimă, care se numesc „stele”, pentru lumina de la Sfîntul Botez. Aşa a proorocit şi Daniil din Antiohia despre cele ce vor fi la venirea lui Antihrist.

[Această din urmă tîlcuire o are şi Sfîntul Ambrozie: „Balaurul este diavolul. /…/ «Coada» lui, care este partea din urmă a trupului, îl arată pe Antihrist. Şi aceasta «trăgea a treia parte din stelele cerului», căci Antihrist îi va cufunda în focul pierzării pe mulţi din cei aleşi, care erau puşi în Biserică pentru a fi ca stelele pe cer, dar au căzut, urmînd ştiinţa şi înţelegerea lui.”

În urma Sfîntului Ambrozie, cuviosul Averchie adaugă: „«A treia parte din stelele cerului» îi mai închipuie şi pe întîi-stătătorii şi povăţuitorii Bisericilor care sînt înrîuriţi de puterea Antihristului.”]

[…]

Stih 6: Iar femeia a fugit în pustie, unde avea loc pregătit de Dumnezeu, ca să o hrănească pe ea acolo o mie două sute şi şaizeci de zile.

„Şi femeia a fugit în pustie (…)”/ Cînd diavolul va porni război prin Antihrist împotriva Bisericii, atunci aleşii ei şi capetele cele mai înalte – urînd strigările, şi tulburările şi descîntecele lumeşti din cetăţi – vor fugi „în pustia” înţelegătoare cea lipsită de toată răutatea, adică la viaţa aducătoare de roadă a toată bunătatea – după înţelegerea marelui Metodie. Şi numai acolo vor scăpa de luptele diavolilor împotriva lor şi de năvălirile oamenilor celor răi. Şi e de crezut că şi pustia [cea adevărată] îi va mîntui pe cei care vor fugi în munţi, în peşteri şi în crăpăturile pămîntului, din pricina războiului neprietenului şi mincinosului hristos (Antihristul), ca şi pe mucenici mai înainte. (Scolie: „Pustia cea înţelegătoare” este depărtarea de toată răutatea şi a gîndi la Dumnezeu, rugăciunea, postul şi altele.)

Iar cele „1260 de zile” arată cei trei ani şi jumătate în care va stăpîni Antihrist. De care să ne izbăvească pe noi marele voievod al voievozilor Hristos, şi să nu ne lase să fim ispitiţi mai mult decît putem răbda (1 Corinteni 10:13) şi să ne dăruiască minte tare, nesupusă şi nebiruită de năvălirile potrivnice. Ca, luptîndu-ne după lege împotriva mai marilor şi căpeteniilor întunericului, să ne împodobim cu cununa dreptăţii şi să luăm plată şi daruri pentru biruinţă. Căci Aceluia care-i întoarce în fugă de la cei slabi pe domnii văzduhului cei tari, I se cuvine biruinţa şi stăpînirea, împreună şi Tatălui şi Duhului cel de viaţă făcător, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

[Iată ce zice despre aceasta şi Sfinţitul Averchie: „Prin fuga «femeii» în pustie, mulţi văd fuga Creştinilor din Ierusalimul împresurat de Romani în vremea marelui război al Evreilor din anii 66-70 după Hristos. Atunci, Creştinii Evrei s-au retras la Pella şi în pustia de dincolo de Iordan. Această retragere a durat trei ani şi jumătate. «Pustia» mai poate fi socotită şi aceea în care primii Creştini şi-au găsit scăparea fugind de prigonitori, de asemenea şi aceea în care sfinţii postnici şi-au găsit scăparea de cursele diavolului. Nu este cu neputinţă ca pustia, aşa cum s-a întîmplat mai demult cu mucenicii, să-i scape pe cei care vor fugi /…/ din pricina lovirilor celor apostaţi şi ale Creştinilor cei mincinoşi. Cei trei ani şi jumătate, sau o mie două sute şaizeci de zile, este răstimpul în care va domni apostazia desăvîrşită.”] […]

Despre războiul Îngerilor şi al dracilor

Despre căderea Satanei

Stih 7, 8: Şi s-a făcut război în cer: Mihail şi Îngerii lui au pornit război cu balaurul. Iar balaurul şi îngerii lui au stat în luptă. Dar aceştia n-au izbutit, nici nu s-a mai găsit pentru ei loc în cer.

Acestea se pot spune şi pentru căderea cea dintîi a diavolului din cinul îngeresc, pentru mîndria şi zavistia lui, şi despre omorîrea lui cea de-a doua prin Crucea Stăpînului, cînd El a spus: „Acum este judecata acestei lumi; acum stăpînitorul lumii acesteia a fost aruncat afară” (Ioan 12:31)”

„Dar aceştia n-au izbutit, nici nu s-a mai găsit pentru ei loc în cer.”/ „Balaurul” a fost pedepsit şi i s-a luat stăpînirea cea de demult, fiindcă dumnezeieştii Îngeri şi Arhanghelul Mihail n-au putut suferi mîndria şi înălţarea lui şi l-au alungat de la petrecerea împreună cu Îngerii – precum spune Iezechiil (28:16) că acela a fost lepădat dintre Heruvimi, din mijlocul Puterilor celor de foc, dintre cinurile cereşti – de vreme ce s-au aflat în el fărădelegi şi nedreptăţi. Iar la venirea în trup a lui Hristos, Îngerii ce I-au slujit Lui după ispitire (Matei 4:11) s-au pornit iar asupra diavolului cu urîciune, ca asupra unei slugi netrebnice.

Însă să se ştie aceasta (precum au înţeles Părinţii): că, după facerea lumii celei văzute, fiind lepădat pentru mîndria şi zavistia lui, diavolului i s-a încredinţat stăpînirea văzduhului, cum zice Apostolul (Efeseni 2:2). Şi Papia zice că unora din Îngerii dumnezeieşti li s-a dat să stăpînească şi să domnească pe pămînt.

[La acestea, să adăugăm şi ce zice cuviosul Averchie: „În imaginea simbolică a acestui război, tîlcuitorii văd de asemenea şi biruinţa Creştinismului împotriva păgînismului, cu atît mai mult cu cît diavolul şi îngerii săi i-au ridicat la luptă şi i-au înarmat cu toată puterea lor pe păgîni împotriva Bisericii lui Hristos.”]

Stih 9: Şi aruncat a fost balaurul cel mare – şarpele cel de demult, care se cheamă „diavol” şi „satana”, cel care înşeală toată lumea – aruncat a fost pe pămînt şi îngerii lui aruncaţi au fost cu el.

„Şi aruncat a fost balaurul (…)”/ Cu adevărat, cerul n-a răbdat înţelepciunea pămîntească, de vreme ce lumina n-are împărtăşire cu întunericul.

„(…) şarpele cel de demult, care se cheamă «diavol» şi «satana» (…)”/ Deşi e numit cu două nume, unul şi acelaşi este şi diavolul şi satana. Şi „diavol” se numeşte pentru că grăieşte de rău faptele cele bune şi-i cleveteşte pe iubitorii de fapte bune, aşa cum L-a clevetit [şi pe Dumnezeu], din pizmă. Iar „satana” se tîlcuieşte „potrivnic”.

Şi se spune că Satana a căzut după răstignirea lui Hristos, pentru că de atunci i s-a împuţinat şi i s-a stricat puterea, precum i-a mărturisit marelui Antonie. Aşa s-a împlinit întru el cuvîntul psalmului 9:6: „Săbiile vrăjmaşului s-au împuţinat întru sfîrşit, şi cetăţile i-ai surpat.” […] Însă să se ştie că, după răstignirea lui Hristos, căderea diavolului n-a fost cu loc, precum a fost căderea cea dintîi şi precum căderea strămoşilor, din neputinţă.

Iar fericitul Justin Filosoful şi Mucenicul a zis că, după venirea lui Hristos şi după răspunsul asupra lui că se va duce în gheenă la judecată, diavolul s-a făcut mai mare hulitor, căci înainte nu l-a hulit aşa fără de ruşine pe Dumnezeu. (Scolie: Justin, întru tîlcuirea Apocalipsei; şi Evsevie, istoricul bisericesc, cartea 14, capitolul 11.) De aceea, cu dreptate s-a zis despre el că inima lui s-a încremenit ca piatra, pentru răzvrătirea şi nepărăsirea vicleşugului lui. Şi, de vreme ce aşteptarea muncii l-a făcut mai cumplit, oare atunci cînd se va munci el în gheena împreună cu cei ce au făcut faptele lui, cum ar putea ei să se mai cureţe de spurcăciunea păcatelor prin lămurirea focului? Şi, pentru că nu vor dobîndi curăţire, oare în ce chip pot să aibă sfîrşit muncile, aşa cum înţeleg ereticii cei cu înţelepciune deşartă? (Scolie: Cum zice Irineu, în cartea a 5-a, capitolul 3, împotriva eresurilor şi a celor ce ziceau că munca va avea sfîrşit. Căci ereticii aceia zic că diavolul şi păcătoşii se vor munci cîtăva vreme în gheenă iar apoi, lămurindu-se de păcate prin foc, nu se vor mai munci.)

[Şi „diavolul este numit «şarpe» – zice Sfîntul Ambrozie – căci pe primul om l-a înşelat prin şarpe.”]

Stih 10: Şi am auzit glas mare în cer, zicînd: „Acum s-a făcut mîntuirea, şi puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru şi stăpînirea Hristosului Său, căci aruncat a fost pîrîşul fraţilor noştri, cel care-i pîra pe ei înaintea Dumnezeului nostru, ziua şi noaptea.”

„Căci a fost aruncat pîrîşul fraţilor noştri (…)”/ „Pîrîş” şi „clevetitor” împotriva oamenilor este numit diavolul. Şi Îngerii se veselesc de surparea lui, căci n-are nici o parte cel credincios cu cel necredincios.

Stihurile 11, 12: „Şi ei l-au biruit prin sîngele Mielului şi prin cuvîntul mărturiei lor şi nu şi-au iubit viaţa lor, pînă la moarte. Pentru aceasta, bucuraţi-vă, ceruri şi cei care locuiţi în acestea! Vai însă, pămîntule şi mare, fiindcă diavolul a coborît la voi, avînd mînie mare, căci ştie că timpul lui este scurt”.

„Şi ei l-au biruit prin sîngele Mielului (…)”/ Sfinţii cei pîrîţi de dînsul şi clevetiţi ca şi Iov, împreună cu oamenii ce se plecau lui [înainte de întruparea Mîntuitorului, n. m.], l-au biruit pe diavol prin patimile lor după Hristos. Iar că Puterile cereşti se veselesc de căderea lui şi le pare rău de bîntuiala pe care o face asupra celor ce se usucă şi se topesc spre cele pămînteşti, ele fac aceasta urmînd lui Dumnezeu. Căci „vai, pămîntule şi mare” [înseamnă]: Amar celor ce locuiesc pe pămînt şi mare! – adică celor care n-au petrecerea în ceruri, ci pe pămînt. Pentru că mulţi din cei ce locuiesc pe pămînt îl biruiesc pe diavol şi-l vor birui, deşi acum se iuţeşte mai mult asupra celor ce se luptă cu el, din pricină că i se apropie munca. Dar cei ce gîndesc cele pămînteşti şi se învăluie în marea lumească este cu neputinţă să nu fie nevoiaşi, şi ticăloşi şi umiliţi.

În ce fel nu încetează să prigonească Biserica

Stihurile 13, 14: Iar cînd a văzut balaurul că a fost aruncat pe pămînt, a prigonit femeia care născuse pruncul. Dar femeii i s-au dat cele două aripi ale marelui vultur, ca să zboare în pustie, la locul ei, unde este hrănită acolo o vreme, şi vremi şi jumătate de vreme, departe de faţa şarpelui.

După ce a făcut război cu Hristos [şi cu cei botezaţi întru Hristos] şi după ce s-a înarmat împotriva Sfinţilor Apostoli, diavolul a fost biruit şi s-a întors ruşinat, văzînd că ei au aflat prin moarte viaţa. Şi – dacă s-a întors către pămînt şi a fost pedepsit să mănînce pămînt, adică gîndurile cele pămînteşti – atunci iarăşi a început a prigoni Biserica, aceea care a născut şi naşte „fiu de parte bărbătească”, adică pe norodul lui Dumnezeu cel nebiruit de desfătare.

Iar „aripile vulturului” închipuie cele două legi, Vechiul şi Noul Testament ca, zburînd cu acestea în pustie, Biserica să se hrănească din belşug cu viaţa duhovnicească pururea, şi mai ales în vremea stăpînirii lui Antihrist. În vremea aceluia va fi neputinţă, şi cei ce se vor ascunde – atît în pustia cea sufletească, dar şi în munţi, în prăpăstii şi peşteri – vor scăpa de Antihrist.

Stihurile 15, 16: Atunci, şarpele a aruncat din gura lui după femeie apă ca un rîu, ca s-o ia rîul. Şi pămîntul i-a venit femeii în ajutor, căci pămîntul şi-a deschis gura sa şi a înghiţit rîul pe care-l aruncase balaurul din gură.

„Şi a aruncat din gura lui după femeie apă (…)”/ Zice că, fugind Biserica de năvălirile înşelătorului în locuri neumblate şi fără apă, acela a slobozit în urma ei „din gura sa apă”, adică a poruncit asupra ei felurite ispite mulţimii de oameni fără Dumnezeu şi viclenilor draci, ca să o supună. Iar pămîntul i-a ajutat ei cu lungimea căii şi cu uscăciunea (înfrînarea), sorbind „apa” ispitelor cu smerirea cea înţeleaptă a sfinţilor, care, spunînd din toată inima: „Sînt pămînt şi cenuşă” (Facerea 18:27), risipesc toate cursele diavolului tocmai prin această mărturisire. Căci – aşa cum i-a descoperit Îngerul dumnezeiescului Antonie – nimic nu zdrobeşte şi taie atît de repede puterile diavolului ca smerenia.

Stihurile 17, 18: Şi balaurul s-a aprins de mînie asupra femeii şi a pornit să facă război cu ceilalţi din seminţia ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Iisus. Şi a stat pe nisipul mării.

„Şi balaurul (…) s-a pornit să facă război (…)”/ Neputînd să strice ceva Bisericii, diavolul se va mînia asupra ei (adică asupra învăţătorilor cei mari şi aleşi ai Bisericii şi asupra celor ce dispreţuiesc pămîntul şi s-au mutat la necaz în pustie) şi va ridica război împotriva ostaşilor lui Hristos, dacă Antihrist nu-i va putea cîştiga pe aceia. Ca – prin pulbere pămîntească, aceea care strică ungerea unt-de-lemnului, adică prin lucruri lumeşti – să-i poată vîna lesne şi să-i piardă. Însă şi dintre aceştia mulţi îl vor birui pe diavol, fiindcă L-au iubit pe Hristos din toată inima.