Părintele Nicolae Steinhardt despre lepădarea de Hristos

Motto: „Ţine-mă Doamne de urechi, că altfel te vând ca Iuda!”

Aşa cum îmi e obiceiul şi potrivit firii mele vă voi vorbi şi astăzi
foarte deschis şi pe şleau. Şi aceasta cu atât mai vârtos cu cât şi
textul evanghelic aflat în Evanghelia Sfântului Apostol Matei,
capitolul 10, versetele 32-33 şi 37-39, nu e ticluit din cuvinte
amabile, mângâietoare şi sfioase, ci este şi el redactat cu vorbe
dure şi foarte pe şleau. Socotesc că e mai bine să citim din nou,
împreună, textul evanghelic.
„Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi
şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, care este în ceruri. Iar de
cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda
de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.”
„Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este
vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât
pe Mine nu este vrednic de Mine. Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi
urmează Mie nu este vrednic de Mine. Cine ţine la sufletul lui îl va
pierde, iar cine-şi pierde sufletul lui pentru Mine, îl va găsi.”
Textelor acestora li se adaugă un altul care le completează şi stă
în legătură nemijlocită cu ele. Să-l citim şi pe acesta, aflat în
Evanghelia Sfântului Apostol Luca la capitolul 14, versetul 26:
„Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă şi pe
femeie şi pe copii şi pe fraţi şi pe surori, chiar şi sufletul său
însuşi, nu poate să fie ucenicul Meu.” Iar versetul 27 aproape că
repetă versetul 38 din capitolul 10 al Evangheliei după Matei: „Şi
cel ce nu-şi poartă crucea sa şi nu vine după Mine nu poate să fie
ucenicul Meu.”
Stranii şi spăimântătoare cuvinte, fraţi creştini, stranii şi
spăimântătoare cuvinte! Cum adică, Domnul Hristos cel bun, blând şi
milostiv, Domnul care întotdeauna ne-a propovăduit iubirea, care e
însuşi Dumnezeu-iubirea, a cărui învăţătură dă iubirea drept pivot
al lumii şi esenţă a credinţei, dintr-o dată şi în chipul cel mai
neaşteptat ne predică ura, ne îndeamnă să urâm şi să vrăjmăşim? Şi
încă pe cine, pe soţie, pe copii, pe părinţi, pe fraţi şi surori,
casa noastră, sufletul nostru, pe noi înşine? Greu îmi vine a crede
că Dumnezeul iubirii a putut să ne voiască duşmănoşi. Eu unul cred
că textul evanghelic de astăzi nu trebuie înţeles numai după ce pare
a propovădui, altfel spus după înfăţişarea sa strict literară. Cred
că trebuie tălmăcit şi înţeles în adâncime. Iar înţelesu-i adânc şi
ziditor îl bănuiesc a fi în conformitate cu învăţătura creştină: se
cuvine a ne iubi soţia, fraţii, surorile, copiii, părinţii, casa.
Da, a-i iubi. A nu ne urî nici pe noi înşine (numai păcatul
sălăşluitor în noi). Dar – şi repet adverbul acesta – dar: la
nevoie, la o adicătelea (cum se zice în limbaj popular), în
momentele grave şi hotărâtoare ale vieţii, când se pune pentru noi
problema de a da pe faţă cine suntem şi ce credem, ei toţi – soţia,
copiii, tatăl, mama, fraţii, surorile şi aşa mai departe – nu
trebuie să ne fie piedică pentru mărturisirea cu glas puternic şi
înalt a lui Hristos. Zic unii oameni: ce vreţi? ce pot face? ce
vreţi să fac? Am nevastă, am copii mici, am părinţi bătrâni, am şi
eu o căsuţă, o brumă de bunuri, o oarecare situaţie, ce vreţi, n-am
ce face! De voie, de nevoie, n-am încotro, mă lepăd de Hristos,
măcar de formă şi numai cu vorba. Acesta, fraţilor, nu este un
raţionament creştinesc. Adevăratul raţionament creştinesc, conform
textului evanghelic şi fidel atât literei cât şi spiritului său
este: deşi am nevastă, copii ş.a.m.d., măcar că am nevastă, copii
ş.a.m.d. ş.a.m.d. eu tot nu mă lepăd de Hristos, eu II mărturisesc.
Pe nimeni altcineva nu iubesc mai mult în lumea aceasta decât pe
Hristos, la nimic în lumea aceasta nu ţin mai mult decât la Hristos.
Nevasta, copiii ş.a.m.d. nu-mi sunt mie piedică în mărturisirea lui
Hristos. îmi iubesc familia, rubedeniile, fiinţa dar stabilesc o
ierarhie: în primul rând îl aşez pe Hristos, iar pentru dragostea ce
o port a lor mei nu vreau să le dau o pildă rea, să ajungă a se
ruşina de mine.
Zic unii oameni: nu mă lepăd de Hristos, îl iubesc, îl mărturisesc,
îl venerez, însă în inima şi sufletul meu, în lăuntrul şinei mele,
în ascunzişul persoanei mele intime. Cu gura, cu glas puternic şi
înalt nu-mi dă mâna să o fac. Ei şi! nu aceasta trage greu la
cântar. Esenţialul nu-i oare ce credem, ce mărturisim în sinea
noastră, în adâncul fiinţei noastre spirituale? Vorbele nu-s decât
sunete şi părelnicii, alcătuiri şubrede şi de suprafaţă, zboară, se
pierd în vremelnicie. Nici raţionamentul acesta nu-i creştinesc.
Luaţi aminte: nu ajunge credinţa lăuntrică, nu ajunge dragostea
nemărturisită în afară, oricât de sinceră, de fierbinte. E
făţarnică. Cum adică făţarnică de vreme ce este sinceră, ba şi
caldă? E făţarnică pentru că nu se dă pe faţă, e pe jumătate: numai
înăuntru, e drămuită. Făţarnică este aceea manifestată doar la
exterior. Înjumătăţită, necompletă, necurată este şi aceea care se
ascunde în interior, se piteşte în găoace şi se teme de lumină. Că
aşa este, că am dreptate rezultă din însuşi textul Sfintei
Scripturi. Mă refer la Epistola către romani a Sfântului Apostol
Pavel, capitolul 10, versetul 10. Să citim şi textul acesta, cum nu
se poate mai limpede:
Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte
spre mântuire.”
Auziţi, fraţi creştini? Mărturisirea lăuntrică e bună pentru
sporirea noastră duhovnicească, pentru mântuire însă e nevoie,
neapărată nevoie de una exterioară, cu gura, cu vorba. Nu ajung
iubirea sau credinţa cu gura, oricare ar fi riscurile.
Fleacuri! Lucruri fără importanță! De ce te-ai crampona de ele? De
ce n-ai face un gest care-i o simplă formă? Așa i s-a spus
Apostolului Luca, la Atena, când i s-a cerut să arunce o fărâmă de
tămâie pe altarul idolicesc spre a fi scutit de osândă. Numai că în
asemenea situație fărâma aceea de tămâie (…) nu mai este o bucată, o bucățică, o fărâmă de substanță rășinoasă, ci e TOTUL și însăși CONDIȚIA TA UMANĂ și LEGĂTURA TA CU CERUL și însăși PERSOANA respectivului – și dacă azvârli tămâia n-are nicio importanță, însă persoana aceea s-a pulverizat. Refuzând, Apostolul Luca a știut ce face și a înțeles ce poate deveni – în anumite împrejurări – «o fărâmă de tămâie»”.
Există în Sinaxar la data de 13 iunie o referire la Martirul Crescent din Mira-Lichiei. Pe acesta, în timpul prigoanei împăraţilor romani împotriva creştinilor, un guvernator plin de bunăvoinţă l-a sfătuit să dea o declaraţie de formă cum că se leapădă de creştinism. De ce să te supun chinurilor şi să te trimit la amarnică moarte? – i-a grăit multmilostivul guvernator. Crezi ce vrei în inima ta, nu-mi pasă, dar cruţă-te şi uşurează-mi situaţia, dând de formă o simplă declaraţie de lepădare. Crescent refuză, spunând blajinului său ispititor: „Trupul nu poate merge unde nu merge sufletul, nu pot da o declaraţie, căci ar însemna să mă lepăd de Hristos”. Şi, într-adevăr, aşa stau lucrurile: nu există „declaraţie de formă”. în asemenea cazuri, fondul şi forma nu pot fi deosebite, ele formează un tot irefragabil. în lumea noastră fenomenală, declaraţia de formă este totuna cu declaraţia de fond.
Se cuvine, aşadar, să fim foarte atenţi şi să nu ne ameţim cu vorbe
goale şi neroade.
Un mare scriitor rus contemporan ne spune că atunci când ne aflăm la ananghie, în mare primejdie, într-o situaţie-limită (cum se exprimă
limbajul cult), în pericol de a ne trăda pe noi înşine şi de a săvârşi acte ori a grăi cuvinte de care apoi ne vom căi amarnic, în asemenea momente există o singură soluţie eficace şi fără greş: să ne considerăm morţi!
Până şi martiriul – nu numai modul de închinare – poate avea  stilurile lui diverse. Omul poate merge la moarte şi se poate justifica pe căi proprii, egal valabile.
Uneori omul nu stă mult pe gânduri; stilul lui e al rapidităţii,
pricepe situaţia din primele clipe, grăieşte, şi alege calea directă
înspre eşafod.
Alteori, în schimb, vrea să trăiască. Din toată inima, dar nu cu
orice preţ. Până în ultima clipă omul caută o soluţie – cinstită,
care să nu contravină convingerilor sale – pentru a putea să rămână
în viaţă. Nu se grăbeşte să se pronunţe; va citi actul a cărui
aprobare i se cere când îi va fi supus şi se va pronunţa atunci.
Deoarece ştie că nu va accepta orice, aşteptarea lui nu are caracter
infamant. Nici Domnul n-a grăbit moartea. A aşteptat-o, dar n-a
forţat lucrurile. Mântuitorul, prin urmare, nu aprobă setea de
moarte, nerăbdarea, sinuciderea camuflată. Aş zice că, dimpotrivă,
curajul creştinesc presupune dragostea de viaţă, dacă a trăi nu
înseamnă a te ruşina de El şi de tine însuţi. Viaţa e darul lui
Dumnezeu, păstrarea ei cât mai mult se impune. Nu însă cu orice
preţ: în orice clipă, fără grabă şi fără şovăială, trebuie să fim
gata s-o dăm pentru ce ne depăşeşte, pentru acel lucru fără de care nu am supravieţui noi, ci cadavrul nostru viu, turcita noastră
umbră. Numai astfel, pierzând-o, îi dăm vieţii o valoare. Paradoxul
acesta – cel mai ameţitor – l-a formulat Învingătorul însuşi
expressis verbis: cine ţine la viaţa lui o va pierde, iar cine-şi
pierde viaţa pentru Mine o va găsi. (A se lua aminte că pentru Mine
înseamnă şi pentru cei mai mici ca El care sunt în suferinţă şi
nedreptate ori pentru o idee care se poate prevala de a fi conformă
cu voia Lui).
Dacă ne socotim morţi nu ne mai paşte nici un pericol. Nimic nu ne
mai poate speria, cu nimic nu mai putem fi momiţi, la nimic nu mai
luăm aminte în afară de credinţa noastră: suntem doar morţi! Ce
ne-ar mai putea ispiti?
A! spune acelaşi mare scriitor, pot striga: păcat de tinereţele mele
(sau vai de bătrâneţele mele), păcat de cărţile pe care nu le voi
mai citi, păcat de plimbările pe care nu le voi mai putea face,
păcat de muzica pe care nu o voi mai asculta, de mâncărurile pe care
nu le voi mai mânca, de băutura pe care nu o voi mai bea, păcat de
toate frumuseţile şi minunile acestei lumi pe care nu le voi mai
vedea, însă altă cale nu există pentru mine: mai bine îmi este să
mor o dată cu Hristos decât să-L reneg. Nimic nu poate fi pus în
balanţă cu Hristos: nici nevasta, nici copiii, nici părinţii, nici
rudeniile, nici casa, nici bunurile, nici situaţia, nici slujba,
nici chiar viaţa. Când e vorba de Hristos, El trebuie mărturisit
indiferent de făpturile cele mai apropiate şi mai dragi nouă; şi
anume trebuie mărturisit cu vorba, cu gura. Cu vorba, cu gura. De ce
oare? Cum adică, pot obiecta unii oameni, sunt oare atât de
importante vorbele, cuvintele? Vorbuliţele, cuvinţelele, formulele,
vorbele goale? Au ele o atât de mare însemnătate? Se cade să le
acordăm precăderea? Răspuns: da, sunt însemnate, da, importanţa lor
e covârşitoare. „Ca-n basme-i a cuvântului putere”, spunea Alexandru
Vlahuţă. Nu ajunge să crezi cu inima. Ni se cere o declaraţie
publică. Nu-s puse în discuţie numai oarecari cuvinte şi formule,
oarecare cuvintele şi vorbe de clacă. Mărturisirea cu glas puternic
e altceva, e cu totul altceva. E tot una cu o luare de atitudine, cu
adoptarea unei ţinute, cu vădirea fiinţei noastre lăuntrice, darea
noastră pe faţă şi în vileag, arătând cine şi ce suntem, de ce parte
suntem, unde ne situăm, ce hram purtăm, ce căutăm pe acest pământ, ce sens dăm prezenţei noastre în lume, cum ne definim. Nu putem fi şi cu Dumnezeu şi cu Mamona. La nevoie trebuie să ştim – dacă suntem cu adevărat ai lui Hristos – să acceptăm suferinţa, sărăcia, necazul, crucea, chiar şi moartea. Moartea! Ei, în secolul nostru şi în societatea contemporană nu prea este vorba de moarte. Problema nu se mai pune în termeni atât de categorici. Pe vremuri, da, când împăraţii romani îi prigoneau pe creştini, exista pericolul apostasiei, adică al lepădării publice şi solemne de Hristos, cerându-li-se creştinilor, sub ameninţarea morţii şi a celor mai groaznice chinuri, să se dezică de Hristos şi să se ducă să se închine idolilor. Acum nu mai stau lucrurile aşa. Creştinii nu mai sunt ameninţaţi cu moartea şi chinurile, nu li se mai cer acte solemne de apostazie şi lepădare publică de Hristos. Ceea ce nu înseamnă însă că nu mai există şi acum lepădarea de Hristos. Există lepădări indirecte, nu mai puţin reale totuşi decât apostazia de odinioară. Ne lepădăm de Hristos aderând la o doctrină (teosofică n.n.), participând la adunări ateiste (New-Age n.n.), dându-ne în orice fel consimţământul la o mişcare ateistă (ecumenistă n.n.). (De asemenea o semi-lepădare este atunci când nu conştientizăm că
diferitele cartele, carduri şi paşapoarte biometrice deşi ele nu
constituie pecetea lui Antihrist totuşi creează fundamentul şi
pregătirea sistemului pentru o societate fără bani, iar apoi în
ultimă fază – lepădarea de Hristos – primirea peceţii lui Antihrist
pe mâna dreaptă sau pe frunte fără de care nimeni nu va putea
cumpăra sau vinde n.n.)
Sau ruşinându-ne şi ferindu-ne să ne facem semnul sfintei cruci,
ruşinându-ne şi ferindu-ne să fim văzuţi intrând într-o biserică ori
rostind acele cuvinte sau făcând acele gesturi care ne-ar putea
descoperi drept creştini.
Atunci când ni se cere o lepădare, fie ea doar indirectă şi bine
camuflată, de Hristos, atunci, da, e bine să ne urâm pe noi înşine,
familia noastră, bunurile noastre. Atunci să-L mărturisim pe Hristos
cu orice preţ. Ăsta-i examenul, asta-i proba, asta-i Judecata de
Apoi pe pământ. „Încă nu v-aţi împotrivit până la sânge”, grăieşte
apostolul neamurilor, iar noi ne ferim de necazuri, neplăceri, de
oarecare suferinţe, de vorba lumii, de mărunte pierderi. În vreme ce
Hristos ne cere curajul, fermitatea, neclintirea, puterea de a putea
privi crucea.
Da, fraţi creştini, aşa e cu Hristos. Cu Hristos e pe viaţă şi pe
moarte, nu-i de joacă, nu-i de şagă, nu-i cu jumătăţi de măsură,
nu-i cu fofârlica, nu-i cu uite popa nu e popa, nu-i cu „să vezi
că”, nu-i cu „ce putem face”, cu „împrejurările m-au silit”… Hristos
e bun, blând, milostiv, mângâietor şi dulce. Dar nu e numai atât. E
tot una cu Acela care S-a suit de bună voie pe cruce şi Şi-a vărsat
sângele pentru noi, murind în chinuri cumplite. Hristos e bun,
blând, milostiv, mângâietor şi dulce dar e şi teribil, e Cel care
n-a pregetat a Se lăsa răstignit. El ne cere să luăm foarte în
serios situaţia noastră de creştini. Cu El nu-i de şagă şi de joacă.
Pe oameni îi putem minţi, înşela, amăgi, duce cu vorba. Pe Domnul
nu-L putem minţi, înşela, amăgi, duce cu vorba. Dacă ne lepădăm şi
ne ruşinăm de El, El se va lepăda şi ruşina de noi la Judecata din
urmă. Există, fraţi creştini, o imagine înfiorătoare, cer voie să o
evoc înaintea dumneavoastră. Vă mărturisesc că-mi vine adeseori în
gând, că mă obsedează cutremurându-mă şi îngrozindu-mă. Iat-o:
Hristos stă pe scaunul de judecată în ziua de apoi, pe tronul Său
nepărtinitor, şi oamenii vin toţi în faţa Lui. Şi El îi împarte în două cete: de-a dreapta şi de-a stânga, oile şi caprele. Pe cei din dreapta îi binecuvântează şi-i trimite în rai, acolo unde este fericirea veşnică. Pe cei din stânga, blestemaţii, îi trimite în gheena focului, acolo unde-i plângerea şi scrâşnirea dinţilor.Dar mai există o a treia ceata! E a celor pe care înainte de a-i osândi îi trimite în iad, Domnul, de cât îi este silă şi scârbă de ei, nici nu vrea să-i vadă, să se uite la ei: şi când I se înfăţişează, El îşi ridică braţul drept, săltându-şi cotul şi acoperindu-şi ochii cu palma. De cât îi este silă şi scârbă de ei.
Nici măcar o privire nu le aruncă! (E posibil să-mi spuneţi: dar
Domnul e duh! Cum poate fi vorba de ridicarea braţului şi acoperirea
ochilor? Da, Domnul e duh, dar din pricina slăbiciunii noastre, noi,
în sfintele noastre icoane, ne închipuim Puterile cereşti luând chip
omenesc. Iar Iisus S-a înălţat la cer cu trupul, cu trup de slavă
dar cu trupul, şi-n unele icoane e înfăţişat şezând de-a dreapta
Tatălui şi ţinând crucea alături de El, amintire a pătimirilor Sale
lumeşti, trupeşti. Aşa încât cred că nu e o erezie ori greşeală a
pomeni de acoperirea ochilor şi ridicarea braţului.)
Pe cei care s-au lepădat de El, pe hulitorii Sfântului Duh, pe
prietenii, urmaşii şi credincioşii lui Iuda (pe vânzători adică, pe
delatori, informatori, pe turnători). El îi trimite acolo unde le
este locul fără a-i socoti vrednici măcar de căutătura Sa cea mai
aspră. Imaginea aceasta mă obsedează şi vă mărturisesc, iubiţi
credincioşi, că adesea mă rog lui Dumnezeu să nu fie aşa şi pentru
mine când voi veni la Judecată. Să ne rugăm cu toţii fierbinte să nu
fie aşa pentru nici unul dintre noi. Să nu-Şi ridice Judecătorul
braţul spre a-Şi acoperi ochii, spre a nu fi silit să privească. Să
nu avem parte de această supremă lepădare şi această înfricoşătoare
ruşine. Să nu fie aşa.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s