Petru-Vodă unde ești?

Am pus acel titlu nu crezând că am fi Dumnezeu, departe de noi gându’ ăsta, dar vazând articolu în care cei ce fac ce zic Sf.Parinți îs numiți : 

o formă de protest duce la protestantism …

se unesc în atitudine şi efect cu ateii şi păgînii;…

schisma nu este nicidecum o formă de apologetică ortodoxă;…
Notă: Atît în mănăstirea noastră, cât şi în toate parohiile şi mănăstirile unde se pomenesc ierarhii B.O.R. toate Sfintele Taine sunt valide. Aghiasma – cel mai simplu test – este valabilă.[paranteză la paranteza lor asa sa fie oare cu „agheasma“ puturoasa https://ayeaye20.wordpress.com/2016/10/31/agheasma-sau-apa-puturoasa/]Ecumenismul este abominabil, dar soluţia feririi de el nu este ieşirea din Biserică.


http://manastirea.petru-voda.ro/2016/10/12/ginduri-despre-adunarea-din-creta-si-urmarile-sale/,Noi nu putem tăcea

Și la final aveți un cuvânt cu greutate din partea Sf. Vincențiu de Lerini despre dascăli și ucenicii lor 


Un posibil răspuns de ce nu se pleacă de la cei ce de frică pomenesc și nu întrerup pomenirea ecumeniștilor eretici cretani și cmb-iști

Sf.Dimitrie al Rostovului Hronograf pag.156: 
Noi de aici vedem aceste două: Cum cel neplăcut lui Dumnezeu om, mai grabnic este a asculta sfatul cel rău, decît cel bun; şi cum că cel ce s-a obişnuit în oarecare păcate de moarte, nu se spăimîntează a îndrăzni la cele mai multe de Dumnezeu mînioase lucruri de moarte. Mai grabnic este răul a asculta pe cel rău, decît pe cel bun, căci împreună mai legat este răul cu cel rău decît cu cel bun. Cel bun lucru, cu obiceiul său se depărtează de la cel rău, pe cît se depărtează răsăriturile de la apus. Iar cel rău cu cel asemenea rău luişi rău atîta este de însoţit pe cît este de însoţit întunericul cu negura şi noroiul cu tina, pentru aceea mai degrab răul ascultă pe cel rău, decît pe cel bun. Se minunează Sfîntul loan Scărarul de aceasta, cum noi păcătoşii, la lucrurile cele bune, avînd pe Dumnezeu cel Atotputernic Ajutător şi pe sfinţii îngeri solindu-ne nouă, însă nu cu lesnire ne plecăm, iar la vreun lucru rău, singur vicleanul drac, cu lesnire poate a ne înşela pe noi. Pentru ce aşa? Se leapădă Scărarul de lepădarea pricinii aceleia. Eu – zice – la aceasta nu pot să grăiesc, nici nu voiesc (Cuv. 26). Iar nouă ni se pare că nu alta este pricina, fără numai ceea ce înainte s-a zis: Că firea omenească, din păcatul strămoşesc stricîndu-se şi de binele cel dintîi lipsindu-se şi la răutate alunecîndu-se, mai firească îi este răutatea, căci întru aceea 

omul se zămisleşte şi se naşte: „întru fărădelegi m-am zămislit 

şi în păcate m-a născut maica mea” (Psalm 50, 7). Iar întru ce s-

a născut de aceea şi din copilărie doreşte şi gîndeşte, precum 

şi Scriptura adeverează zicînd: „Stăruieşte cugetul omului spre 

cele rele din tinereţile lui” (Fac. 21). Pentru aceea sîntem mai 

grei spre bunătăţi, şi nici nu sîntem ascultători la sfătuirea cea 

bună, iar la lucrul cel rău sîntem foarte grabnici. O, cît de multe 

sfătuiri bune şi folositoare îndemnări spre fapta bună 

povăţuindu-ne avem în cărţile prooroceşti, Apostoleşti, 

Părinteşti şi-i auzim pe duhovniceştii dascăli învăţîndu-ne, dar 

puţini se fac ascultători acelora, puţini se îndreaptă nu mulţi se 

mîntuiesc. Iar la cele rele lucruri nu trebuie mulţi dascăli, vreun drac apropiindu-se şopteşte şi îndată păcătosul se supune aceluia. Ci şi singură firea iubitoare de păcat îi trage cu lesnire pe toţi spre a sa poftă, iar prieteşugul cu cei răi, la ce rău lucru nu-l învaţă pe om? Şi de multe ori se fac unul altuia drac, îndemnîndu-l şi amăgindu-l unul pe altul la răutate, încă de la oamenii care s-au supus sfatului lui Nimrod putem s-o vedem aceasta. Că de ar intra cineva în obiceiul păcatului, acela apoi nu se mai teme de Dumnezeu, nici nu se înfricoşează a face oarecare lucruri potrivnice lui Dumnezeu. Se obişnuiseră în lucruri rele oamenii aceia, deci nu le era lor frică a se împotrivi lui Dumnezeu prin zidirea turnului, iar noi să ne ferim ca să nu ne obişnuim în păcate, ci mai degrab din căderea păcatului să ne sculăm. Pentru că de ar cădea cineva vreodată în vreun păcat de moarte şi nu s-ar scula dintr-însul degrab prin pocăinţă, acela cu lesnire şi a doua oară şi a treia oară întru acelaşi cade, fiindcă întîi numai a greşi frică îi este lui, iar cel ce a greşit o dată nu se teme a greşi şi a doua oară şi a treia oară şi de multe ori, pe acelaşi păcat poftindu-l şi la altele mai grele îndrăznind. Iar pricina îndrăznelii aceluia şi a netemerii în păcatele poftite este aceasta: fiindcă după întîia cădere nu îndată s-a sculat prin pocăinţă. Este o întrebare: De s-ar fi pocăit Adam îndată în ceasul acela după căderea sa în Rai şi ar fi cerut prin smerenie şi prin sfărîmare de inimă iertare de la Dumnezeu, oare i-ar fi iertat Dumnezeu păcatului lui? 

Răspuns: Cu adevărat i l-ar fi iertat, că nu este lucru firesc ai îndurării lui Dumnezeu a nu Se milostivi spre păcătosul ce cu adevărat se pocăieşte. Şi grăieşte Sfîntul Dorotei (în Cuvîntul „Pentru lepădarea de lume”) cum că Domnul Dumnezeu întradins întreba pe Adam: „Unde eşti?” dîndu-i lui pricină de pocăinţă (adică, deşteptîndu-l pe el spre pocăinţă) ca să zică: „Iartă-mă!” şi să-l miluiască pe el.

Iarăşi întrebare: De ar fi iertat atunci Dumnezeu păcatul lui Adam, oare ar fi îndrăznit Adam ca iarăşi să greşească şi a doua oară să mînie pe Dumnezeu ? 

Răspuns: Nicidecum, căci cunoscînd din întîia sa cădere, cît de mare răutate este păcatul, nu s-ar mai fi întors iarăşi după iertare la aceeaşi răutate, încă de asemenea nici altele oarecare păcate n-ar fi intrat în neamul omenesc cei ce din Adam a ieşit. Iar de vreme ce Adam atunci nu îndată s-a pocăit, drept aceea şi tuturor păcatelor celor ce în oameni s-au înmulţit, el a fost cauza. Deci din întîiul păcatul lui, cel prin pocăinţa cea grabnică necurăţit, ca dintr-un necurat izvor au curs celelalte repejuni ale păcatului şi pe toată lumea a înecat-o. De asemenea acum între noi se lucrează. De s-ar scula îndată omul prin adevărata pocăinţă după cea dintîi cădere a păcatului său, n-ar fi îndrăznit ca iarăşi cu lesnire să cadă, dar fiindcă oricare odată căzînd, nu îndată se scoală, pentru aceea pe aceleaşi iară de frică le face şi la alte răutăţi îndrăzneşte, precum zice Solomon: „Cînd vine necuratul întru adîncul răutăţilor, nu se grijeşte” (Pilde 18, 13). Adică: De va veni păcătosul în obişnuirea păcatelor (pentru că aceea zice Sfîntul loan Gură de Aur că este adînc al răutăţilor) apoi nu se mai grijeşte de mîntuirea sa, nici nu mai are frica lui Dumnezeu. De asemenea este unul ca acela cu cel ce se răstoarnă în jos prăvălindu-se, nu poate să se apuce de ceva şi să se oprească de cădere, pînă ce nu ajunge în adîncul prăpastiei şi se ucide. Aşa păcătosul cel ce din cea dintîi îmbunătăţită şi bineplăcută a sa viaţă căzînd, de nu se va opri îndată pe sine prin pocăinţă, ci ar începe din păcat în păcat a se tăvăli, apoi nu cu lesnire (nu zic cu neputinţă) îi va fi lui a se ţinea pe sine, obiceiul păcatului în sine ca o fire prefăcîndu-se şi cu sila trăgîndu-l, ci cu pornire neoprită în adîncul pierzării sale va ajunge. Deci nu zăbovi în păcatul tău căzînd, o, omule, ca nu cumva întru adîncul răutăţilor să ajungi şi să piei.

Cartea Persoană și Natură pag.194 : Vincențiu de Lerini…:„ Și în prezent ce răsturnare surprinzătoare de situație! Autorii aceleiași opinii sunt considerți drept catolici, dar succesorii lor drept eretici, dascălii sunt absolviți, dar discipolii lor- condamnați, autorii cărților vor fi moștenitori ai Împărăției, în timp ce copiii lor vor merge în Gheenă

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s