Mai mare Dragoste decat aceasta nimeni nu are, ca viata sa si-o puna pentru Stapanul a toate Iisus; „Binele nu mai este bine, dacă mijloacele sunt rele” (Sfântul Grigorie Teologul, Cuvântarea teologică 1, 4 PG 36, 16C).
„Deși… nu mi se pare corect cum au făcut ei! Au șters legăturile de la rubrica de comentarii de pe portalul lor către blogul meu, ca nu cumva să ajungă cititorii (lor) la articolul meu (comentariul în care pusesem link către ce am scris, și pingback-ul în care se vedea că am preluat titlul scrisorii domnului Chirilă).“
danielvla.wordpress.com/2018/06/30/dreptul-la-replica-solicitat-de-ortodoxinfo-pentru-domnul-mihai-silviu-chirila/
Cartea: [Sfântul] Simeon Noul Teolog, Viața și epoca, Scrieri IV, edit. DEISIS, Sibiu 2006
Pag. 238
„Căci așa cum Hristos Se aduce pe Sine Însuși și aduce El Însuși jertfă lui Dumnezeu, Tatăl Său, așa El Însuși ne aduce jertfă și pe noi și tot El ne primește.“
—–
Cartea: [Sfântul] Simeon Nou Teolog, Viața și epoca, Scrieri IV, edit. DEISIS Sibiu-2006
Pag. 220-221,222-223
cele ce se fac învățătorilor mincinoși se raportează la antihrist, și cei care-i primesc, îl primesc pe acesta și pe însuși diavolul…Căci dacă ar fi cu neputință să fie recunoscut, n-ar mai fi poruncit Domnul: „Feriți-vă de prorocii mincinoși”, adică de învățătorii mincinoși „care vin la voi în blană de oaie, dar pe dinăuntru sunt lupi răpitori. După roadele lor îi veți cunoaște! ” [Mt 7, 15—16]…Ascultă-l și pe Ioan Teologul care spune: „Copilașilor, nu iubiți lumea nici cele din lume” [1 In 2, 15]. Căci iubirea lumii e vrăjmașă față de Dumnezeu. Astfel încât, frații mei, cine iubește lumea se face vrajmaș lui Dumnezeu[Iac 4, 4]Așadar, când vezi pe cineva care face ceva din toate acestea și caută cu trudă slava oamenească, și calcă poruncile lui Dumnezeu ca să placă oamenilor, să stii că e un rătacit și nu spune adevărul. Fiindcă zice Apostolul: „Câtă vreme între voi este pizmă și ceartă și dezbinări, nu sunteți oare trupești?” [1 Co 3, 3]. Iar omul trupesc și sufletesc nu cuprinde, nu primește cele ale Duhului, căci pentru el sunt nebunie” [1 Co 2, 14]. Dar cine nu cuprinde cele ale Duhului, e vădit că n-are în el nici pe Duhul; și cine n-are în el Duhul Sfânt, acela nu este al lui Hristos, precum întărește Pavel zicând: „Iar dacă cineva nu are Duhul lui Hristos acela nu este al Lui” [Rm 8, 9].
Recunoșterea activă de sine
Ai auzit acum care sunt ai lui Hristos și care sunt ai lui antihrist.
====Nimeni nu e nebun sa spuna ca
si nimeni nu e nebun sa spuna ca
———–
Cartea: Sfântul Teofilact al Bulgariei TÂLCUIREA CU DE-AMĂNUNTUL LA EPISTOLELE SOBORNICEȘTI, edit. DOXOLOGIA Iași, 2015
Pag.46-50
…Și, înainte apucând, „preacurvari“ și „preacurve“(v. 4) i-a numit, nu că chiar așa erau unii ca aceștia, ci pentru că împotriva dumnezeieștilor porunci curvesc, prin tâlcuirea socotelilor celor stricate și neadevărate (că nu ar fi suferit cineva pe curvar să fie dascăl, măcar și decât porcii ar fi mai înnoroit). Tot așa și pe ucideri și pe războaie, nu pe cele trupești, ci pe cele sufletești le zice…
[Iacov 4] 4. Precurvarilor și preacurvelor, au nu știți că prietenia lumii vrăjmășie este față de Dumnezeu? Deci care va voi prieten al lumii să fie, vrăjmaș al lui Dumnezeu se face.
De vreme ce mai sus a mustrat puțin pe oarecare înțelepți mincinoși care pe dumnezeiasca Scriptură o curvăsăreau, și se foloseau rastălmacind-o după a lor voie, ca să aibă dintr-acesta merinde pentru viața lor cea dezmierdată – răul acesta nefiind altceva decât un fel de trufie – pentru aceasta acum mai aspru grăiește, și mai străin de a sa blândețe folosește cuvintele cele defăimătoare – „preacurvari și preacurve“ numind pe unii ca aceștia, întrebuințând niște mustrări ca acestea.
Spune-mi mie, o, deșertule înțelept, pe sineți voiești să te arăți? Și de unde este vouă cu putință cu sfadă și cu necurmat război să viețuiți? Și de-a pururea cu lucrurile acestea de față să vă înființați, și pe dulceața și dezmierdarea vieții acesteia fără de întoarcere să o vânați? Nu este aceasta a celor înțelepți, ci a oamenilor celor proști și care către prietenia lumii sunt plecați, care și preacurvari pe voi vă arată. (Fiindcă decât frumusețea cea într-însa învistierită, [cea] dumnezeiască și înțeleaptă, cinstiți mai mult pe cea ticăloasă și întinată și, prin împătimirea către veacul acesta de acum, pe vrăjmășia cea către Dumnezeu asupră-vă o luați). Au nu știți că prietenia lumii vrăjmășie este către Dumnezeu, care vă înstrăinează de prietenia cea dumnezeiască și vrăjmași vă arată? Că „lume“ aici pe toată viața cea materialnică o numește, ca pe o maică a stricăciunii, dintru care cel ce se sârguiește a se împărtăși, vrăjmaș al lui Dumnezeu se face. Că, din pricina sârguinței celei dimprejurul celor nefolositoare, cu lenevire și cu defăimare se află spre cele dumnezeiești, care lucru numai către cei vrednici de ură și către vrăjmașii noștri îl pătimim. Deci două fiind acelea împrejurul cărora se sârguiesc oamenii: Dumnezeu și lumea, așijderea două imprejurul cărora ne întoarcem prietenia și ura, către oricare dintru acestea dacă ne-am prinde [lega] sârguindu-se, negreșit față de cealaltă cu dispreț trebuie să ne arătăm. Și sârguința adică priciuniește prietenie, iar lenevirea și disprețul, ură. Deci care de cele dumnezeiești se țin, prieten al lui Dumnezeu este și se zice, iar care pe Dumnezeu Îl defaimă, iar pe lume o a iubit, acesta întru vrăjmașii lui Dumnezeu se va socoti. Și fiindcă acestea toate din trufie și din mândria mincinoșilor înțelepti și dascăli s-au arătat că odrăslesc, iarăși pe a doua mustrare o întrebuințează, vrând să-i deștepte din beția lor, și din amețeală să-i izbăvească pe unii ca aceștia, și zice:
5. Au vi se pare că în deșert grăiește Scriptura: Spre pizmuire poftește duhul care a locuit întru voi?
6. [Nu,] ci mai mare har dăruiește. Pentru aceea zice: Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har.
Într-acest fel oareșice zicând și arătând prin acestea, cu lipsire [eliptic] întrebuințează cuvântul, și iarăși, pentru trebuința cuvântului celui scurt: „Eu adică, zicând, asupra voastră, cu ale mele cuvinte m-am pus ⁴²(⁴² Chezaș/asupra voastră/cu voi. Sau „cu ale mele cuvinte m-am confruntat cu voi“, am spune noi.), ca drept și fără de prihănire să întrebuințați înțelepciunea voastră, și ca nu din mândrie rău-întrebuințând-o pe aceasta, să faceți neadevărat și să tulburați pe cuvântul învățăturii.
——————-
La minut 7:04 >https://youtu.be/nA5q6HTZtoY
MSC:
„Noi…noi am explicat, într-un studiu, înainte de a pleca într-o luare de poziție publică expresia aceea: vrăjmaș al lui Dumnezeu; pe care o folosesc minciuno-acrivișt, citându-i pe Sfinții Părinți, că ești vrăjmaș al lui Dumnezeu chiar dacă ești eretic, părtaș la erezie — ne-eretic, nu știu ce…Vrăjmaș al lui Dumnezeu este oricine face un păcat oarecare. Din punctul ăsta de vedere cei care rămân în delăsare, chiar dacă nu îi putem numi eretici fiindcă nu mărturisesc în mod eretic, deschis erezia, se fac vrăjmași ai lui Dumnezeu pentru delasarea lor. Dar nu sunt! Nu-i putem cataloga ca fiind eretici.“
vrajmasi ai lui Dumnezeu:
Versetul cu pricina le cuprinde pe ambele vrăjmăsii ca sa zicem asa adica vrajmas al lui Dumnezeu este ereticul lumesc(patimaș) – cel aplecat numai spre cele lumești si care rastalmaceste dumnezeiasca Scriptura
Ce face neteologul MSC ? face un pic de scolastica despatind termenii desi ei is un tot ereticul este omul lumesc, el(MSC) creaza un om ne-eretic unul simplu: omul lumesc(ne-eretic) ca sa isi sustina teoria cu a treia stare: ortodoxul-partas la erezia adica ptr mintea lui partasul la erezie constient ramane neatins de erezie si e nevinovat deci ORTODOX ; nestiind(MSC) ca Sfintii Varsanufie si Ioan
„ Că pentru inimă, tot cela ce nu păzeaşte poruncile lui Hristos eretic iaste. Şi deaca omul nu va creade întru inima lui, cuvintele nimic nu-l folosesc pre dânsul. “
si Sf. Simeon Noul Teolog
„li s-a cerut numai să fie ortodocși. Dar eu cred că nu erau nici măcar aceasta; căci ortodox e nu numai cel ce nu introduce dogme noi în Biserica lui Dumnezeu,ci și cei ce și-au agonisit o viață în acord cu cuvântul drept [al învățăturii]. “
zic ca: de nu tine poruncile eretic este, si de nu are viata curata(adica e lumesc) nu poate fi ortodox si in consecinta e eretic
——
El (MSC) sustine in continuare starea a treia: partas la erezie ortodox (care partasie constienta e condamnata de R.O.C.O.R. CU ANATHEMA 1983, e condamnata si de Sf. Teodor Studitul in scrisoarea 49 aceasta partasie constienta careia nu i se aplica nici o iconomie)
Adica pe scurt ei promoveaza in continuare cele trei stari inventate de ei:
Asta arata ca nu au/are nici un har al Duhului Sfant promovand o erezie care arata o minte bolnava si intunecata de mandrie draceasca ce e de acord si cu spovedania pe e-mail si telefon practicata de Vulcanescu si altii care au fost la acea conferinta si nu congres al patidului comunist cum e in mintea lui MSC falsul teolog/fals invatator fara diploma de la Dumnezeu
ortodoxinfo.ro/2018/06/26/marturie-exceptionala-a-unor-tineri-ortodocsi-despre-pelerinajul-misionar-prin-tara-pentru-a-i-informa-pe-ortodocsi-despre-sinodul-talharesc-din-creta-si-dictatura-biometrica/
„ nu pot fi numiți toți clericii și mirenii care sunt părtași la erezie ca fiind eretici. “
Nu numai ca au ramas cu ea si au mintit ca nu cred cu a treia stare eretica, acu o si raspandesc in România si cica au mai luat si binecuvantare. Pr.(Sfantul) Justin Parvu avea o vorba : binecuvantarea lor de capul lor sa fie
monahulteodot
23 iunie 2018 la 17:37
Foarte bine ca ati dat aceasta marturie a IPS Justinian Chira. Ar trebui transcrisa si publicata. Daca ati fost atenta ati vazut reactia lui : ” Noi care nu am fost acolo vom face rugaciuni fierbinti ca sa se aleaga graul din neghina. Acolo s-a amestecat graul cu neghina. Aveti incredere. Ne-om ruga ca Dumnezeu sa aleaga graul, intunericul din lumina.” Nu spune nimic de intreruperea pomenirii acestor ierarhi ci de marturisirea Adevarului si de rugaciune fierbinte.
Am vazut pe fb o marturie venita de la P.Nicolae Manolis din Tesalonic care zice ca la o Sfanta Liturghie-desi intrerupsese pomenirea Arhiepiscopului Antim al Tesalonicului-semnatar la Creta, din inertie a vrut sa-l pomneasca si ca in acel moment i-a aparut Sf.Prooroc Ilie si l-a impins, l-a bruscat zicandu-i sa nu-l pomeneasca. Pai aceasta este o inselaciune clara. Daca ingerii nu-l bruscheaza pe Preot-chiar nevrednic de a sluji Sf.Liturghie, ci il cinstesc, cum sa vina Sf.Ilie si sa-l bruscheze pe preot ? Si mai ales ca acest Preot era unul dintre marturisitori !!! De ce sa-l bruscheze asa Sf.Prooroc Ilie ? Si chiar atunci, la acel moment !!! Este clar o obraznicie a unui diavol care i s-a aratat in chipul Sf.Ilie tocmai pe aceasta tema a nepomenirii !!! Putea sa-i explice, sa-l ia cu intelegere, cu argumente … dar il bruscheaza si-l opreste de la pomenirea numelui arhiereului Antim. Eu cred ca aici este o aratare mincinoasa, diavoleasca in chipul Sf.Ilie. O fi fost el Sf.Ilie ravnitor si pedesitor de prooroci mincinosi dar de ce l-a luat asa de tare pe acest preot grec care este si nepomenitor ? NU fac Sfintii asemenea gesturi, nici chiar cei mai ravnitori. Secta intarita de inselaciuni. Pacat de ei ca au ravna si chiar sufera persecutii dar din pacate nu pentru o cauza cu incredintare de la Dumnezeu.
—
paginiortodoxe.tripod.com/vsmai/05-29-cv_teodosia.html
Cuvioasa Muceniţă Teodosia, care a pătimit pentru Sfintele Icoane
(29 mai)
Sfînta Teodosia, mireasa lui Hristos, s-a născut în Constantinopol, din părinţi bogaţi, cinstiţi, dreptcredincioşi şi împodobiţi cu fapte bune. Aceştia, fiind mulţi ani neroditori de prunci, erau foarte mîhniţi. Ei totdeauna se rugau cu postire multă, alergau ziua şi noaptea la biserica lui Dumnezeu şi dădeau cu prisos milostenie la săraci. Odată, fiind ei în biserica Sfintei Muceniţe Anastasia, la cîntarea cea de toată noaptea, pe cînd maica sa se ruga cu lacrimi mai cu dinadinsul pentru dezlegarea nerodirii sale, a adormit puţin şi i s-a arătat în vis Sfînta Muceniţă Anastasia şi i-a zis: “Femeie, nu te mîhni, că vei zămisli şi vei naşte!” Ea, deşteptîndu-se, s-a bucurat şi a spus aceasta bărbatului său. Şi i-a zis bărbatul ei: “Viu este Domnul, că de ne va dezlega nerodirea noastră şi vei naşte parte bărbătească sau femeiască, îl vom aduce ca dar Stăpînului nostru, Hristos Dumnezeu!”
Apoi, după puţină vreme a zămislit şi a născut prunc de parte femeiască. Pe această sfîntă fecioară ei au numit-o Teodosia, adică dată de Dumnezeu, căci de la Dumnezeu li s-a dăruit, şi au luminat-o cu Sfîntul Botez. Apoi, după patruzeci de zile, maica, luînd pe pruncă în mîini, a adus-o în biserica Sfintei Anastasia şi, cu lacrimi de bucurie, a dat mulţumire Domnului şi sfintei muceniţe, făgăduind ca, după ce va creşte, s-o dea în numărul mireselor lui Hristos, care îşi păzesc fecioria în rînduiala monahicească. Deci, maica sa luînd binecuvîntare, s-a întors acasă şi creştea pe prunca cea făgăduită lui Hristos cu toată luarea aminte, învăţînd-o citirea dumnezeieştilor cărţi şi frica de Dumnezeu, aprinzînd astfel în inima ei focul dragostei celei dumnezeieşti.
După ce au trecut şapte ani de la naşterea Sfintei Teodosia, tatăl ei a murit, iar maică-sa, luînd-o, a adus-o la mănăstirea Sfintei Anastasia şi a dat-o spre tundere în schima monahală. După trei ani a murit şi ea, lăsînd toată averea fiicei sale monahiei Teodosia. Ea, ajungînd la vîrsta cea desăvîrşită şi fiind plină de înţelegere şi de dragoste către Dumnezeu, toată averea care rămăsese de la părinţii săi n-a voit s-o aibă la sine, ci a dat-o lui Dumnezeu, Căruia s-a dat şi pe sine spre jertfă vie. Deci, chemînd un argintar, i-a dat aceluia mult aur şi argint, pentru ca să îmbrace trei icoane: a Mîntuitorului Hristos, a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi a Sfintei Muceniţe Anastasia.
Acele icoane, care erau de cîte trei coţi, le-a pus în biserică; iar cealaltă avere a împărţit-o toată săracilor şi scăpătaţilor, sărmanilor şi văduvelor. După aceea, petrecînd de bunăvoie în sărăcie monahicească, slujea Domnului ziua şi noaptea, îmbogăţindu-se cu duhovniceasca bogăţie a darului lui Dumnezeu. Ea se înarma contra vrăjmaşului celui nevăzut cu platoşe de rugăciuni, iar trupul omorîndu-şi cu nevoinţele pustniceşti şi cu ostenelile, se lupta împotriva diavolilor şi astfel biruia pe vrăjmaşul cel fără de trup, sfărîmînd capul balaurului iadului şi surpînd pe mîndrul veliar prin smerenie, prin blîndeţe, prin dragostea cea plăcută lui Dumnezeu, prin curăţie, prin cucernicie, prin ascultare şi prin alte fapte bune călugăreşti.
Odată, la miezul nopţii, stînd ea la rugăciune, a văzut înaintea ei pe diavol; şi a zis către ea: “Şi tu te-ai pornit asupra mea? Deci, mă voi porni şi eu mai tare asupra ta! Şi nu numai asupra ta, ci şi asupra tuturor creştinilor, de vreme ce am aflat pe un om prin care voi putea ridica război contra Bisericii. Astfel, pe mulţi îi voi întoarce de la închinarea icoanei lui Hristos şi vor merge în urma mea, făcînd voia mea“. Sfînta Teodosia, însemnîndu-se cu semnul Sfintei Cruci, a zis: “Blestemat să fii tu, diavole, vrăjmaş al creştinilor, şi toate meşteşugurile tale să fie deşarte cu puterea lui Hristos, Dumnezeul nostru“. La auzul acestora diavolul s-a stins; iar cuvioasa îngrădindu-se cu Sfînta Cruce, a început a cînta psalmii lui David: Să învie Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui şi să fugă din faţa Lui cei ce-L urăsc pe El.
Această înfricoşată vedenie şi cuvintele cele trufaşe ale diavolului, fericita fecioară Teodosia le-a spus egumenei sale şi o întreba: “De unde o să vie ispita contra creştinilor spre care vrăjmaşul se laudă s-o aducă?” Iar egumena a zis către ea: “Fiindcă Sfîntul Apostol zice că cei ce voiesc a vieţui cu bună credinţă întru Iisus Hristos vor fi prigoniţi, iar oamenii cei vicleni şi fermecători vor spori spre mai rău, înşelîndu-se unii pe alţii. Deci, de la oamenii cei răi, care socotesc cele eretice înşelîndu-se, pe aceia diavolul îi are ca pe nişte unelte ale sale. De la aceia s-a tulburat turma lui Hristos. Precum au fost prigoniţi din început prin multe ispite cei binecredincioşi, tot astfel, şi în zilele cele de pe urmă, va năvăli asupra Bisericii celei dreptcredincioase vreun lucru potrivnic şi tulburător. Deci, tu petrece în acelea în care te-ai învăţat, cum zice Sfîntul Pavel, că ştii din pruncie Sfintele Scripturi, care pot să te ducă la mîntuire, prin credinţa cea întru Iisus Hristos.
După cîţiva ani, s-a sculat contra dreptcredinciosului împărat Teodosie, care se numea Adramitin, un voievod al lui cu numele Leon, care se numea Conon, de neam din Isauria. Acela, luînd lui Teodor puterea împărătească, a împărăţit singur. La începutul împărăţiei sale se arăta a fi dreptcredincios, dar, după puţină vreme, s-a făcut un nou Baltazar, spurcînd sfinţenia bisericească şi urînd pe Hristos Dumnezeul, Cel Preaînalt şi cinstita Lui icoană. El a introdus în Biserică otrava cea vătămătoare de suflet a eresului maniheilor, dar mai ales a iudeilor.
El s-a năpustit cu glas ca un leu răcnind şi scoţînd cuvinte de hulă ereticeşti contra sfintelor icoane, numindu-le idoli; iar pe cei ce se închină lor numindu-i închinători de idoli. Deci, a dat poruncă în toată împărăţia sa să se lepede şi să se scoată afară din biserici sfintele icoane. În acea vreme, scaunul patriarhiei Constantino-polului era ocupat de Preasfinţitul Gherman. Acesta, cu ceilalţi arhierei credincioşi, s-au împotrivit poruncii împăratului, nevoind a se supune la ereticeasca lui poruncă pe care o dăduse spre lepădarea sfintelor icoane; deci, grăia către hulitorul acela: “Întrupîndu-se Stăpînul Mîntuitorul nostru din preacuratele sîngiuiri ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi săvîrşind pentru noi toată dumnezeiasca Sa rînduială, a zdrobit toată idoleasca slujbă şi toate chipurile idoleşti s-au dat focului şi întunericului.
De la vieţile apostoleşti şi de la învăţăturile lor cele mîntuitoare de lume a trecut mai mult de şapte sute de ani pînă în zilele noastre; deci, în vremile acelora erau atît de mulţi sfinţi drepţi şi cuvioşi părinţi, încît niciunul din dînşii n-au hulit sfintele icoane, nici a auzit cineva vreodată o socoteală mai rea ca aceasta, pe care voi o purtaţi acum, lepădînd cinstirea icoanelor, care este făcută din vremile cele vechi, cu vrednică datorie. Sfînta Biserică din început a primit închipuirea sfintelor icoane şi cinstirea acelora, începînd de la chipul cel nefăcut, pe care Mîntuitorul singur l-a trimis pe mahramă lui Avgar, stăpînitorul Edesei. Apoi, după înălţarea lui Hristos, femeia aceea ce-i curgea sînge, care prin atingerea de marginea hainelor lui Hristos s-a tămăduit, a făcut dintr-o piatră chipul lui Iisus Hristos. După aceasta, Sfîntul Evanghelist Luca, a zugrăvit icoana Preacuratei Fecioare Născătoare de Dumnezeu şi de atunci s-a început acea dreptcredincioasă zugrăvire a sfintelor icoane şi împodobirea bisericilor Domnului şi a dreptcredincioşilor creştini. Acest lucru nici cele şase sfinte Sinoade a toată lumea, care au fost mai înainte de noi, nu le-au lepădat, ci mai ales a poruncit să ne închinăm închipuirilor sfinţilor, iar nu să le lepădăm pe acelea.
Deci să ştii, o, împărate că eu pentru cinstirea sfintelor icoane sînt gata, nu numai a pătimi ceva rău, ci a şi muri. Căci chipul lui Hristos poartă numele Însuşi al lui Hristos, Care S-a întrupat din Fecioara cea fără de prihană şi a petrecut pe pămînt cu oamenii. Deci se cade fiecărui dreptcredincios creştin a muri atît pentru numele lui Hristos, cît şi pentru chipul Lui, de vreme ce cel ce nu-I cinsteşte chipul, nu cinsteşte nici pe cel închipuit“.
Auzind împăratul acestea, s-a umplut de mînie şi, răcnind ca un leu, a început mai cumplit a se înrăi, prigonind şi muncind pe cei dreptcredincioşi, iar pe cei ce se împotriveau lui îi dădea morţii. Deci, mai întîi a trimis ostaşii săi cu arme, de au izgonit de la patriarhie pe Sfîntul Gherman cu ocări şi cu bătăi, iar în locul lui a pus pe mincinosul patriarh, ereticul Anastasie, cel de un gînd cu el. După aceea toate cărţile dumnezeieşti şi pe învăţătorii cei înţelepţiţi de Dumnezeu i-a dat focului; de vreme ce lîngă biserica Sfintei Sofia era o bibliotecă, avînd mai mult de trei sute de mii de cărţi, iar lîngă aceea erau douăsprezece şcoli şi tot atîţi înţelepţi dascăli, peste care era unul mai mare, înţeleptul Ghimnasiarh, care luase acea cinste de la împăratul. Deci, toţi aceştia erau, cu binecuvîntarea patriarhului, potrivnici păgînătăţii acelui împărat.
Acel împărat fără de lege, a poruncit ca acea bibliotecă, cu toate şcolile, cu dascălii şi cu ucenicii care s-au aflat în ele la acea vreme, să le înconjoare cu oaste, să le pună foc şi să le ardă, astfel încît nici unul n-a scăpat din foc şi nici o carte n-a rămas nearsă. Atunci puteai să vezi toată cetatea Constantinopolului în întristare şi în mare supărare, toţi plîngînd şi suspinînd, unii pentru nedreapta izgonire a Preasfinţitului patriarh Gherman, alţii pentru arderea atîtor cărţi renumite şi dascăli iscusiţi, iar alţii pentru necinstirea cea mare ce se aducea sfintelor icoane, de vreme ce pretutindeni erau sfărîmate, aruncate în noroi, călcate în picioare şi arse cu foc. Deci, noul patriarh Anastasie, fiind eretic, stînd ca o urîciune a pustiirii la locul cel mai de cinste şi făcîndu-se bine primit de împărat şi ajutînd la eresul acelui luptător de icoane, îndată a poruncit ca să dea afară din biserică cinstitele icoane.
Pe vreme aceea, la Constantinopol, era o poartă care se numea “Poarta de aramă”, ce ducea la palatul împărătesc. Acea poartă era zidită din zilele marelui împărat Constantin, iar deasupra acelei porţi era chipul Mîntuitorului făcut din aramă, care stătea acolo de mai bine de patru sute de ani.
Pe acel chip al Mîntuitorului, patriarhul Anastasie vrînd să-l lepede la pămînt şi să-L dea focului, ca un luptător de icoane ce era, a trimis ostaşi cu tesle la acel lucru; şi, cînd un ostaş oarecare cu dregătoria spătar s-a suit cu tesla pe scară spre a lua chipul lui Hristos şi a îndeplini lucrul său cel potrivnic lui Dumnezeu, atunci l-au văzut nişte femei dreptcredincioase, care se întîmplaseră acolo, între acelea fiind şi Cuvioasa Teodosia. Acelea s-au aprins cu rîvnă după icoana lui Hristos, îndemnate fiind de Cuvioasa Teodosia, care avea mai multă rîvnă şi osîrdie spre Domnul şi, fiind insuflate de sfătuirile cele de Dumnezeu şi pline de vitejeasca îndrăzneală către Dumnezeu, au alergat la scară, au răsturnat-o la pămînt împreună cu ostaşul acela, care căzînd de sus, a fost ucis, iar ele, trăgîndu-l şi bătîndu-l, îl batjocoreau pentru acea nelegiuire.
Apoi, ducîndu-se cu sîrguinţă la patriarhul Anastasie, îl defăimau pentru păgînătatea lui şi îl ocărau cu vorbe ce i se cuveneau, numindu-l lup răpitor, eretic şi vrăjmaş al Bisericii lui Hristos, aruncînd astfel cu pietre asupra lui. Deci, patriarhul Anastasie, umplîndu-se de ruşine şi temîndu-se ca să nu se scoale cu mare tulburare poporul întreg contra lui, a alergat la împărat şi i-a spus de necinstea cu care l-au înconjurat acele femei şi de uciderea spătarului lîngă porţile cele de aramă. Din această pricină, împăratul s-a umplut de mînie şi de iuţime contra dreptcredincioaselor. Deci, a trimis îndată pe ostaşii săi cu săbiile scoase, ca să răzbune necinstea adusă patriarhului şi pentru moartea spătarului.
Astfel, au tăiat pe acele sfinte femei, care au arătat atîta rîvnă pentru buna credinţă; iar pe aceea care a mărturisit mai cu îndrăzneală buna credinţă şi a fost pricinuitoarea lucrului făcut, tiranul a poruncit ca, prinzînd-o, s-o arunce în temniţă şi să-i dea ei în fiecare zi cîte o sută de bice. Deci, Sfînta Teodosia a fost muncită şapte zile, iar în ziua a opta împăratul a poruncit ca, purtînd pe muceniţă fără de cinste prin toată cetatea, s-o bată cu nemilostivire.
Atunci, fiind dusă muceniţa printr-un loc care se numea tîrgul boilor, unde se vindeau şi se junghiau dobitoacele, un ostaş sălbatic şi fără de omenie, din întîmplare, a călcat cu piciorul peste un corn mare de capră şi s-a rănit puţin la picior. Deci, umplîndu-se de mînie, a apucat acel corn şi a bătut pe muceniţă peste grumaz. După aceea a lovit-o cu cornul acela în gîtlej şi a străpuns-o atît de adînc, încît Sfînta Cuvioasă Muceniţă, fecioara Teodosia, sfinţita mireasă a lui Hristos, şi-a dat cinstitul şi sfîntul său suflet în mîinile Mirelui său Celui fără de moarte şi astfel s-a dus în cămara Lui cea cerească, încoronată cu îndoită cunună a fecioriei şi a muceniciei.
Iar multpătimitorul ei trup, fiind aruncat pe pămînt şi luat fiind de nişte oameni cucernici, l-au pus la un loc însemnat, de unde se dau tămăduiri bolnavilor ca sfintele ei moaşte, întru slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Care împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh este slăvit, acum şi pururea şi în veci vecilor. Amin.
Notă – În această zi mai facem şi pomenirea întîiului sobor a toată lumea, care s-a ţinut la Niceea la anul 325 şi la care au luat parte trei sute optsprezece Sfinţi Părinţi care au propovăduit pe Fiul că este deofiinţă cu Tatăl şi au lepădat pe răucredinciosul Arie, începătorul de eresuri.
Emanuel Iscru
O minune recenta s-a intamplat cu parintele nepomenitor Manolisis din grecia si un mare si cunoscut teolog care a povestit in aceasta duminica la conferinta din Grecia ce I sa intamplat in timpul sf Liturghii.Cum a ajuns acolo unde se spune si ne rugam pentru Episcopii care invata drept cuvantul adevarului(pentru ca el numai pomeneste episcopul sau care a tradat la Creta) in momentul acela ii venea sa spuna din obisnuinta si numele episcopului cand deoadata a aparut Sf Prooroc Ilie Tezviteanul care l-a impins si I-a spus sa nu cumva sa pomenesti acel nume….
Cartea: DICȚIONAR
DE TEOLOGIE PATRISTIC, edit. DOXOLOGIA
Iași, 2014
Pag. 21
Aețiu (cca 300‐700) Aețiu a fost unul dintre cei mai radicali teologi ai arianismului târziu (vezi Arianismul). De profesie fierar în Antiohia, care, prin abilitățile sale native,
a dobândit în Alexandria faima de sofist și logician. A împins implicațiile aserțiunilor dogmatice hristologice până la limitele lor semantice. A fost conducătorul școlii care
susținea că nenașterea este definiția fundamentală a Dumnezeirii și susținea că se aflau în înșelare atât partida niceeană care afirma
identitatea de esență a Tatălui și a Fiului‐Logosului (homousieni), cât
și majoritatea anti‐niceeană, care se despărțise în două tabere, din care una afirma asemănarea de esență
a Tatălui și a Logosului (homoiusieni) și școala mai numeroasă care
interzicea limbajul esențialist și milita pentru ideea mai vagă a asemănării celor două ipostasuri (homoeni). Aețiu, punând accent pe ideea conform căreia cuvintele (în
special cele scripturistice) descoperă naturile, pretindea că relația Fiului cu Tatăl era una de neasemănare totală (anhomoios). Dacă Tatăl era prin fire Cel Nenăscut,
atunci Fiul, fiind Născut, este cu totul neasemănător cu Dumnezeirea supremă. În consecință, partida sa a
atras furia ambelor tabere, iar partizanii săi au fost etichetați de oponenți ca anomei (cei neasemănători: de asemenea, anomoeni, anomeeni). Lucrarea sa l‐a determinat mai târziu pe Grigorie din Nazianz
să susțină idea conform căreia cuvintele Scripturii nu revelează atât naturile, cât relațiile, iar această precizare a avut o influență importantă asupra concepției Capadocienilor despre dogma trinitară.
Aețiu a fost hirotonit diacon spre 345, dar a fost implicat în răsturnarea lui Gallus și a fost exilat în anul 354. Sinoadele de la Ancira (358) și Constantinopol (360) au con‐
damnat învățăturile lui, dar prin influența cezarului Iulian (fratele lui Gallus), a fost recompensat cu rangul de ierarh, ca „episcop itine‐
rant”. Secretarul său credincios, Eunomie, a devenit cel mai energic
purtător de cuvânt al acestei școli și l‐a îngrijit pe acum vârstnicul Aețiu la Constantinopol. Lucrarea
sa principală, singura care a supraviețuit, este Syntagmation.
________________
G. Bardy, „L’heritage littéraire d’Aé‐tius”, RHE 24 (1928), pp. 809‐827;
R.P.C. Hanson, The Search for the Christian Doctrine of God (Edinburgh, 1988),
pp. 598‐636; L. Wickham, „The Syntagmation of Aetius the Anomoean”,
JTS 19 (1968), pp. 532‐569; Idem, „Aetius
ortodoxinfo.ro/2018/06/20/motivul-pentru-care-nu-a-vorbit-parintele-anghelos-anghelakopoulos-la-conferinta-de-la-salonic/
care arată că deși nu a întrerupt comuniunea liturgică cu ceilalți membri ai sinodului grec, mitropolitul Serafim face o opinie publică contrară acestora în probleme ce țin de ecumenism și minciunosinodul din Colimbari.
[Sfântul] SIMEON NOUL TEOLOG Viața și epoca Scrieri IV, edit. DEISIS – Sibiu 2006
Pag. 198-200
Părinții trupești, cauza vieții necreștinești a copiilor lor
Spun, iată, ceea ce am învățat din experiență: dacă demonii n-ar avea pe oameni împreună-lucrători la răutatea lor, cu siguranță n-ar putea deloc — îndrăznesc să spun — să separe de poruncile lui Dumnezeu pe nimeni din cei renăscuți tainic prin Sfântul Botez și deveniți fii ai lui Dumnezeu după har. Căci cred că pruncii care sunt botezați sunt sfințiți și păziți de acoperământul Preasfântului Duh, și sunt oi ale staulului duhovnicesc al lui Hristos și miei aleși pentru că au fost pecetluiți cu semnul de-viață-făcătoarei cruci și au fost eliberați în chip desăvârșit de tirania diavolului; și dacă diavolul nu găsește instrumente potrivite răutății lui ca să facă ceea ce dorește — ca odinioară șarpele pe femeie —, fie pe părinții copiilor, fie pe doicile lor, sau pe cei care-i cresc, cu siguranță n-ar putea fura sau răpi pe niciunul din ei.
Căci așa cum mărturisesc lucrurile, cei de care am vorbit îi învață pe copii orice răutate, viclenie, vorbă de rușine, lăcomie a pântecelui, îmbuibare, găteală a veșmintelor, și orice altă necurăție sau iubire de arginți, slavă deșartă și trufie, și în aceste rele îi obișnuiesc și cresc de copii. De aceea și înainte de a ajunge copiii la cunoaștere și discernământ, aceia îi aduc prin asemenea rele diavolului și-i țintuiesc de el, ca și cum ar fi slugi ale lui, și-i lipsesc, nenorociții, de harul înfierii și sfințirii pe care l-au primit, fără să știe ce fac, ca niște lipsiți de minte. Căci fiecare din părinții veacului de acum nu-și crește, nici educă copiii cu educarea și povățuirea Domnului, ci cu obiceiuri lumești și năravuri păgânești și de aceea nu spune ca Iov „ca nu cumva să gândească rele fiii mei în inimile lor” [1, 5], nici nu se teme sau tremură ca nu cumva fiii lor să facă ceva nelalocul lui și să cadă din slujirea și înfierea lui Hristos Care S-a junghiat pentru mântuirea noastră, și se fac iarăși robi ai vrăjmașului și tiranului Satana și se osândesc la moartea și focul veșnic al iadului. Ci o singură temere îi stăpânește cu privire la copiii lor și o singură grijă au pentru ei: cum să-i facă să arate slăviți și strălucitori tuturor oamenilor nu prin virtuți și cumințenie, nici prin disprețul tuturor lucrurilor strălucitoare și văzute ale lumii, ci arătându-se slăviți prin cai cu frâie de aur, cu haine strălucitoare și cu slugile care merg înaintea sau în urma lor. Și de la unele ca acestea se obișnuiesc și cu iubirea de slavă și bogăția, cu iubirea de arginți și înălțarea. Și în acest chip plecând de la părinții lor nenorociți vin la orice fel de răutate chiar și fără ispita demonilor, și de multe ori ajung din vina lor la fapte de rușine vârându-l în sinea lor pe diavol, tatăl răutății, prin călcarea făgăduințelor pe care le-au făcut la Sfântul Botez. De aceea, crescând și făcându-se mari în asemenea rele, dobândesc în sufletul lor o obișnuință cu anevoie de șters cu acestea, obișnuință care cu timpul devine ca o [a doua] natură și de neîndreptat. Pornind de aici, rămân în răutăți până la moarte și nu se mai pot desparți de poftele, patimile și placerile trupului, ci mor în ele. Și chiar dacă își vin puțin în simțire și recunosc relele care-i stăpânesc și se grăbesc să se elibereze de ele, dacă nu se despart cu totul de răii lor învățători — căci așa se cuvine să-i numească cineva, nu părinți —, nu e cu putință să se elibereze de răul obicei care-i stăpânește. Știind dinainte acestea, Dumnezeu strigă nouă tuturor: „Dacă vine cineva la Mine și nu urăște pe tatăl lui , pe mama sa și pe frații lui, nu poate să fie ucenic al Meu” [Lc 14, 26]. Fiindcă în alt chip nu poate cineva să-și urască părinții decât dacă ajunge să recunoască vătămarea sufletească pe care le-o aduc aceștia; căci cine simte această vătămare nu-i mai privește drept rude sau prieteni, ci-i urăște ca pe niște uneltitori împotriva sufletului său și fuge de petrecerea împreună cu ei, grăbindu-se să se despartă o clipă mai devreme de cei care i s-au făcut pricini ai unor rele atât de mari. După care se luptă să elibereze și sufletul său de aceste vechi obiceiuri rele, de aceste pofte, patimi și prejudecăți: și înainte de toate se sârguiește să-și ușureze conștiința de povara păcatelor lui.