Ce se mai spune pe la pomenitorii de eretici. Dovada ca Daniel Ciobotea a semnat in Creta

In București li se spune celor ce nu au intrerupt pomenirea ereticilor ce au semnat in Creta ca Ciobotea Daniel ereziarhul nu a semnat in Creta, dovada ca au semnat toti cei 25 inclusiv Daniel Ciobotea:

https://orthodoxethos.com/post/scans-of-the-final-signed-documents-from-the-cretan-council-available-on-line

Advertisements

ambii au facut Hirotonii in afara eparhiilor/jurisdictiilor lor respective

In times of heresy, owing to pressing needs, things do not always
proceed flawlessly, in accordance with what has been prescribed in times
of peace; this seems to have been the case with the most blessed Athanasios [of Alexandria] and the most holy Eusebios [of Samosata], who
both performed Ordinations outside their respective dioceses; and now,
the same thing is evidently being done while the present heresy persists.16

16. St. Theodore the Studite, Patrologia Græca, Vol. XCIX, col. 1645D
(Epistle II.215: “To Methodios the Monk”).

——

În vremurile de erezie, din cauza nevoilor presante, lucrurile nu merg întotdeauna perfect, în conformitate cu ceea ce a fost prescris în vremuri
de pace; acest lucru pare să fi fost cazul celui mai binecuvântat Atanasie [din Alexandria] și al celui mai sfânt Eusebiu [din Samosata], care ambii au făcut Hirotonii în afara eparhiilor/jurisdicțiilor lor respective; și acum, același lucru se pare că se face în timp ce erezia actuală persistă.

16. Sf. Teodor Studitul, Patrologia Græca, Vol. XCIX, col. 1645D
(Epistola II.215: “Către Metodiu călugărul”).

pacatul…este o despartire libera de Dumnezeu

VLADIMIR LOSSKY
TEOLOGIA MISTICA
A BISERICII DE RĂSĂRIT

HUMANITAS

pag.213:

păcatul…la rândul lui, este o desparțire liberă de Dumnezeu

inima, dupa Sfântul Macarie Egipteanul, este ,,locul unde se lucreaza dreptatea și nelegiuirea“(324 Omilii duhov., XV, 32, P.G., vol. 34, col. 597 B.)

pag.214:

sunt biruiți, este limpede … că s-au despuiat
de Dumnezeu prin voința lor nesocotită(328 Ed. Wensinck, om. LXXIII, p.340 și om. XXXVI, p. 187; ed.
Théotoki, om. L și LIV; trad. rusă, ed. a III-a, 1911, pp. 204 și 331.). Cand râvna scade,
hotărârea slăbește, harul rămâne nelucrător.

pag. 216:

Sfântul Isaac Sirul distinge trei stadii în calea unirii: pocința, curățirea și desăvârșirea, adică schimbarea voinței, eliberarea de patimi și dobândirea iubirii desăvârșite, care este deplinitatea harului.

….Cuvântul ,,pocăință“ nu este potrivit pentru a reda semnificația acestei
atitudini, absolut necesare oricirui suflet creștin care se întoarce la Dumnezeu. Cuvântul ,,căință“ ar fi poate mai puțin inexact,
deși este mărginit la o noțiune pur negativă. Cuvântul grecesc μετάνοια
înseamnă literalmente ,,schimbare de cuget“, ,,prefacere a mintii“, și aceasta este o ,,a doua naștere“ dăruită de Dumnezeu după botez, o posibilitate de întoarcere la Tatăl,
lepădarea neâncetată de sine, o virtute care realizează schimbarea firii noastre. Este o stare de suflet potrivnică suficienței, ,,îmburghezirii duhovnicești“ a unui fariseu, a unui ,,drept“ care se
socotește ,,în stare de har“ pentru că nu se cunoaște pe sine. Ca și calea înălțării spre Dumnezeu, căința nu are sfârșit. ,,Căința“ –
spune Sfântul Isaac Sirul -,,se potrivește totdeauna și tuturor, păcătoșilor, ca și celor drepti care-și caută mântuirea. Pentru desăvârșire nu există margini; așa că desăvârșirea, chiar a celor mai desăvârșiți, nu este decât o nedesăvârșire. Pentru aceasta, până în clipa morții, căința nu se va putea încheia, nici în durată, nici în lucrările sale.“(334. Ed. Théotoki, LV, p.325.)

—-

pag.217

după Sfântul Ioan Damaschin, care dă următoarea definiție căinței: ,,Pocăința este întoarcerea de la ceea ce este potrivnic firii către ceea ce este propriu firii,
întoarcerea de la robia diavolului la Dumnezeu, săvârșindu-se prin osteneli și trudă.“ 338.De fide orthodoxa, I, 30, P.G., vol.94, col. 976 A.)

Orice pacat…poate sa intunece firea, Harul va ramane nelucrator desi unit, Cu focul…ma racoresc, nici nu comunica harul celor ce cugeta sa se abata spre ascultari absurde…nu trebuie sa se verse cinstitul mir in mocirla, fariseu: taiat si despartit de ceilalti

VLADIMIR LOSSKY
TEOLOGIA MISTICA
A BISERICII DE RĂSĂRIT

HUMANITAS

pag. 193

Această prezență a Sfântului Duh în noi, condiție
a îndumnezeirii noastre, nu poate fi pierdută. Noțiunea de stare de har de care ar putea fi lipsiți membrii Bisericii, ca și deosebirea dintre păcatele de moarte și păcatele care se iartă sunt străine de tradiția Răsăritului. Orice păcat, chiar și cel mai mic – și starea lăuntrică a inimii, ca și fapta exterioară –, poate să întunece firea și să o aducă în acea stare în care harul să nu mai poată pătrunde în ea. Harul va rămâne nelucrător, deși mereu prezent, unit cu persoana care a primit Sfântul Duh.

…Toți membrii Bisericii care năzuiesc la unirea cu Dumnezeu sunt mai mult sau mai puțin în har și, în același timp, toți sunt mai mult sau mai puțin lipsiți de har… ,,Toată Biserica este Biserica celor care se pocăiesc, toată Biserica este Biserica celor care pier“ (302.Text citat de părintele G. Florovski, Părinții răsăriteni ai veacului al lV-lea (în lb. rusă), Paris, 1931, p.232. Cf, Paraenetica XXXVIII,
ed. Assemani, text siro-latin, vol. III, 493 și urm.; Tesam., text greco-latin,
vol. III, 241; De poenitentia, text greco-lat., vol. III, 167-158,175;Th.
J.Lamy, S. Ephraemi Syri hymni et sermones Mechliniae, 1882, I, 358.)

, spunea Sfântul Efrem Sirul.

195

,,Cu focul mă împărtășesc, iarbă uscată fiind eu, și – străină minune! – mă răcoresc nears, ca rugul de demult, care, aprins fiind, nu se mistuia.“ 306 Sfântul Simeon Noul Teolog, trad. fr., Vie spirituelle, XXVII,
3 iunie 1931, pp. 304.

======

PĂRINŢI ŞI SCRIITORI BISERICEŞTI
Volumul 41
SFÂNTUL CHIRIL AL ALEXANDRIEI
SCRIERI
PARTEA A PATRA
COMENTARIU
LA EVANGHELIA SFÂNTULUI
IOAN

pag.300

Căci, cu cât se arată mai mult ca pricină a celor mai multe bunătăţi, cu atât harul depinde mai mult de dărnicia dumnezeiască. Şi nu dă Tatăl celor necuraţi să cunoască pe Hristos, nici nu comunică harul celor ce cugetă să se abată spre neascultări absurde. Căci nu
trebuie să se verse cinstitul mir în mocirlă. De fapt fericitul prooroc Isaia porunceşte ca cei ce voiesc să se apropie de Hristos prin credinţă să se cureţe mai înainte prin dorirea a
tot lucrul bun. „Căutaţi pe Domnul şi, dacă îl veţi afla, să-L chemaţi când Se va apropia
de voi. Şi să părăsească cel necredincios calea sa, şi bărbatul cel fără de lege sfatul său şi să se întoarcă spre Domnul şi-l va milui, că mult va ierta păcatele voastre” (Is. 55, 6-7).
Vezi cum zice că trebuie să părăsim toţi întâi calea cea veche şi să ne despărţim
de gândurile nelegiuite, ca să primim iertarea de păcate prin credinţa în Hristos?
Căci n-am fost făcuţi drepţi prin faptele noastre, ci prin harul Lui (Gal. 2, 16) şi
prin iertarea dăruită nouă de sus. Dar va spune poate cineva: Dar atunci, ce-L împiedică pe El să ierte şi pe iudei şi să dăruiască şi lui Israel uitarea păcatelor? Fiindcă s-ar fi cuvenit şi aceasta Celui desăvârşit bun. Căci cum se adevereşte altfel ceea ce zice către noi: „N-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă” (Mt. 9, 13)? Ce vom zice despre aceasta? Celor din Israel, şi numai lor, s-a cugetat mai dintâi să li se dea harul. Căci a fost trimis, cum a afirmat El însuşi, numai la oile pierdute ale casei lui Israel (Mt. 15, 24).
Şi, de fapt, celor ce credeau dintre ei le era cu putinţă să ajungă la viaţa veşnică. Căci
cei ce au vieţuit cu curăţie şi au căutat adevărul, primind harul lui Dumnezeu şi Tatăl, au fost aduşi la mântuire prin credinţă. Dar fariseul îngâmfat şi, împreună cu el, arhiereii şi preoţii poporului, învârtoşaţi la inimă, n-au voit să creadă, deşi au fost învăţaţi mai înainte prin Moise şi Prooroci. Iar deoarece pentru reaua lor pornire s-au arătat
nevrednici de viaţa veşnică, n-au primit luminarea de la Dumnezeu şi Tatăl. Şi ai chipul acestui fapt în Scripturile vechi. Căci, precum celor ce n-au crezut în pustie, adică n-au
crezut în Dumnezeu, nu li s-a dat să intre în pământul făgăduinţei (Num. 14, 28-30), aşa şi celor ce prin necredinţa lor n-au cinstit pe Hristos nu li s-a dat să intre în Împărăţia
cerurilor, al cărei chip era pământul făgăduinţei: „Şi nu este nedrept Dumnezeu, Care aduce mânia” (Rom. 3, 5).792 Căci, fiind Dumnezeu drept prin fire, hotărăşte cele drepte şi dă judecata Sa potrivit cu firea Sa, chiar dacă noi nu înţelegem calea mai presus de noi a iconomiei Sale. Şi în chip folositor fericitul Evanghelist zice că toate le ştie Iisus şi
nu ignoră cine sunt cei ce nu vor crede şi cine va fi slujitorul necredinţei în El, ca să Se înţeleagă iarăşi ca Dumnezeu, Care ştie toate înainte de facerea lor.

—–

COLECŢIA TÂLCUIRI LA SFÂNTA SCRIPTURĂ
III
TÂLCUIREA
SFINTEI
EVANGHELII
DE LA LUCA
SFÂNTUL TEOFILACT ARHIEPISCOPUL BULGARIEI

edit.Sophia, București 2007

pag.78

Iar „fariseii“, dracii cei trufaşi şi despărţiţi – că aceasta însemnează fariseu: tăiat şi despărţit de ceilalţi –, „cârtesc” că Domnul „mănâncă împreună cu păcătoşii”.

Neoarianism, iluminare???, Eunomie

Cartea: DICȚIONAR
DE TEOLOGIE PATRISTIC, edit. DOXOLOGIA
Iași, 2014

Pag. 359-360

Neoarianism (vezi Aețiu, Arianism, Eunomie).

Neoarianismul a fost una dintre formele târzii ale mișcării ariene, atacând și fiind atacat de Părinții
Capadocieni niceeni în ultima parte a secolului al IV‐lea. A primit, în principal de la oponenții săi, numele de anomoianism (sau anome‐
ianism: neasemănătorii), ca urmare a răspunsului controversat dat de
această școală la întrebarea ariană cheie: Fiul lui Dumnezeu era unul
și același (homouos) cu Tatăl sau
pur și simplu asemenea (homoios) cu Tatăl? Ei au răspuns că Fiul era
cu totul „neasemenea” cu Tatăl. Faptul că au dezintegrat radical
termenii complexului silogism arian le‐a adus mulți dușmani, atât din
tabăra ariană, cât și din cea niceeană. Ei preferau să se numească heterousieni, denumirea reflectând
afirmația lor centrală că Fiul era de o esență sau fire (ousia) diferită de a Tatălui. Aețiu și Eunomie au fost teologii neoarieni de frunte.
Amândoi erau foarte bine instruiți în metoda silogismului și au aplicat
cu rigurozitate legile logicii discursului teologic, opunându‐se concepției că teologia era ceva ce
ținea de „taine” și adesea au adus în prim plan concepții surprinzător de provocatoare, precum cea care susținea că Dumnezeu este
cu totul cognoscibil (în silogismele scripturistice, aflăm o revelație perfectă a actualităților teologice: astfel
că, de exemplu, „fiii” nu sunt, în mod clar, același lucru cu „tații).
Teologia Capadocienilor niceeni a fost mult cizelată de conflictul lor cu neoarienii. Grigorie din Nazianz
și‐a conceput cele Cinci discursuri teologice (Cuvântări 27‐31) ca un
răspuns direct împotriva lui Eunomie; de asemenea, au supraviețuit tratatele Împotriva lui Eunomie ale
lui Vasile al Cezareei și ale fratelui său, Grigorie al Nyssei. Grigorie din Nazianz a atacat silogismul lor central, susținând că Fiul și Tatăl nu sunt termeni care
desemnează firi, ci relații, și că Întruparea este mai mult o taină, decât o revelație și nu poate fi pur și simplu dedusă prin logică, ci este mai mult precum poezia, necesitând iluminare spirituală și
sensibilitate ascuțită pentru a o înțelege (calități pe care el le nega neoarienilor). Pe parcursul argumentației, Grigorie a dezvoltat extraordinar de mult dogma creștină a Treimii. Neoarienii au fost o țintă principală a politicii antieretice a
lui Teodosie, după Sinodul de la Constantinopol I (381), și s‐au stins ca grupare după exilul lui Eunomie în Capadocia, la scurtă vreme
după desfășurarea sinodului.
_______________
M.V. Anastos, „Basil’s Kata Eunomiou” în P.J. Fedwick, ed., Basil of Caesarea: Christian, Humanist, Ascetic (Toronto, 1981), pp. 67‐136; G. Bardy, „L’héritage litéraire d’Aétius”, RHE 24 (1928), pp. 809‐827; E. Cavalcanti,
Studi Eunomiani (OCA 202; Roma, 1976); R.P.C. Hanson, The Search for the Christian Doctrine of God (Edinburgh, 1988), pp. 598‐636; T.A. Kopecek, A History of Neo‐Arianism (vol. 1‐2; Cambridge, Mass., 1979); R.P. Vaggione, Eunomius: The Extant Works (Oxford, 1987); L.R. Wickham, „The Date of Eunomius’ Apology: A Reconsideration”, JTS 20
(1969), pp. 231‐240; Idem, „The Syntagmation of Aețiu the Anomoean”,
JTS 19 (1968), pp. 532‐569; Idem, „Aetius and the Doctrine of Divine
Ingeneracy”, SP 11 (1972), pp. 259‐263.