Sfantul Maximovici: sa nu ne imaginam pe noi insine ca suntem mari dascali

St. Archbishop John (Maximovitch) the Wonderworker (+1966) from his Sermon on the Sunday of Orthodoxy:

“It may be, brethren, that soon you will again experience a time of turmoil, and some of you will be called to take the path of denying those sacred laws and to submit to laws established by mere human authority. Beware of such a path! Beware of the path taken by the thief on the left, for by the weight of blasphemy, by the weight of reviling Christ he went to his eternal perdition. Those who revile the laws of the Church revile Christ Himself, Who is the Head of the Church, for the laws of the Church were given by the Holy Spirit through the Apostles. And the laws of local Churches are based on those same laws and canons of the [Universal] Church. Let us not consider ourselves wiser than those saints and hierarchs who established the canons of the Church; let us not imagine ourselves to be great sages… Then we will not follow the path taken by the ungodly thief, who remained ungodly to the end and descended into the nethermost depths, from which may the Lord deliver us all. Amen.”

—–

Sfântul Arhiepiscop Ioan (Maximovici) lucrătorul de Minuni (+ 1966) din Predica sa din Duminica Ortodoxiei:

“Ar putea fi, fraților, că în curând veți încerca din nou un moment de tulburare, și unii dintre voi vor fi chemați să ia calea de a nega aceste legi sfinte și să se supună legilor stabilite de autoritate umană fără importanță. Feriți-vă de o astfel de cale! Feriți-vă de calea luată de tâlharul din stânga, pentru că prin greutatea hulei, prin greutatea de a-L înfiera/osândi/disprețui/ocărî pe Hristos el s-a dus la a lui pierzanie veșnică. Cei care ocărăsc legile Bisericii îl ocărăsc pe Hristos Însuși, Care este Capul Bisericii, căci legile Bisericii au fost date de Duhul Sfânt prin Apostoli. Iar legile Bisericilor locale se bazează pe aceleași legi și canoane ale Bisericii [Universale].
Să nu ne considerăm pe noi înşine mai înțelepți decât acei sfinți și ierarhi care au stabilit canoanele Bisericii; să nu ne imaginăm pe noi înşine că suntem mari dascăli
Atunci noi nu vom urma calea luată de nelegiuitul/nedumnezeiescul/nesfântul tâlhar, care a rămas nelegiuit/nedumnezeiesc/nesfant până la sfârșit și a coborât în adâncurile cele mai adânci din care Domnul să ne mântuiască/izbăvească/elibereze pe toți. Amin.”

gocamerica.org/history_canonicity_kniga_consistorium_condemnation.shtml

===P.S. GOC is niste eretici ce se folosesc de zicerile unor sfinti

Advertisements

Sinodul iconoclast (754)

DANIEL J. SAHAS
SFÂNTUL IOAN DAMASCHINUL
DESPRE ISLAM
„EREZIA ISMAELIŢILOR”, Iaşi , edit: Doxologia, 2015
pag.25-26

Capitolul I

Sinodul iconoclast (754) şi
Ioan Damaschinul

Sinodul ionoclast s-a întrunit în 754, în palatul din Hiereia (Ἱερεία), în Calcedon. A fost convocat de împăratul Constantin al V-lea „Copronimul” (741-775) şi prezidat de Teodosie, episcopul Efesului, în locul patriarhului Constantinopolului,
care a murit în acelaşi an1. Sinodul s-a întrunit pentru a condamna în mod oficial venerarea icoanelor, o practică uzuală în viaţa cultică a creştinilor. La sfârşitul dezbaterilor sale, sinodul a emis un decret prin care erau condamnate diverse atitudini teologice asupra subiectului2.

Sinodul iconoclast a exemplificat mai ales această condamnare prin anatemizarea celor trei principali apărători ai icoanelor, „bărbaţi sfinţiţi şi învăţători cinstiţi3. Gherman, patriarhul depus al Constantinopolului, Gheorghe, patriarhul Constanţiei, capitala Ciprului, şi Ioan Damaschinul, preot şi monah din mănăstirea Sfântul Sava, aflată la câţiva kilometri de
Ierusalim. Iată acest fragment din decret:

Ἡ ἁγία σύνοδος ἐξεβόησε · πάντες οὔτω πστεύοµεν, πὰντες τὸ ατὸ ϕρονοῦµεν · πάντες σνανέσαντες καί ἀσµενίσαντες ὑπεγράψαµεν · πάντες ὀρθοδόξως πστεύοµεν · πάντες νοερῶς τῇ νοερᾷ θεότητ λατρεύοντες προσκνοῦµεν. αὕτη ἡ πίστς τῶν ἀποστόλων, αὕτη ἡ πίστς τών πατέρων, αὕτη ἡ πίστς τῶν ὀρθοδόξων · οὕτω πάντες
λατρεύοντες τῷ Θεῷ προσεκύνον · πολλὰ τὰ ἔτη τῶν βασλέων … τὰ τῶν ἁγίων καὶ οἰκοµενκῶν ἒξ σνόδων
δόγµατα ὑµεῖς ἀπεκρώσατε · πάσαν εἰδωλολατρείαν ὑµεῖς ἐξηφανίσατε · τος δδασκάλος τῆς τοαύτης πλάνης
ἡµεΐς ἐθραµβεύσατε · τοὺς τὰ ἐναντία ϕρονοῦντας ὑµεῖς ἐστηλτεύσατε.

Γερµανοῦ, Γεωργίο καὶ Μανσοὺρ τῶν κακοδόξων ϕρόνηµα ὑµεῖς δελύσατε.
Γερµανῷ τῷ δγνώµῳ καὶ ξλολάτρῃ, ἀνάθεµα.
Γεωργίῳ τῷ ὁµόϕρον αὐτοῦ, καὶ ϕαλσετῇ τῶν πατρκῶν δδασκαλῶν, ἀνάθεµα.

Μανσοὺρ τῷ κακωνύµῳ καὶ σαῤῥακηνόφρον, ἀνάθεµα.
Τῷ εἰκονολάτρη καί φαλσογράφω Μανσούρ, ἀνάθεµα.
Τῷ τοῦ Χρίστο ὑβρστῇ καί έπβούλῳ τῆς βασλείας Μανσούρ, ἀνάθεµα.
Τῷ τῆς ἀσεβείας δδασκάλῳ καὶ παρερµηνετῇ τῆς θείας γραφῆς Μανσούρ, ἀνάθεµα.
Ἡ τρὰς τοὺς τρεῖς καθεῖλεν4.

Foarte probabil, Ioan Damaschinul a devenit cunoscut în mod public în timpul controversei iconoclaste datorită implicării sale active în aceasta şi a poziţiei sale faţă de icoane5.
Istoricii bisericeşti şi cronografii îi menţionează numele, pentru prima dată, în contextul sinodului din 7546. Textul de mai sus pare a fi cel mai timpuriu document care se referă la persoana lui Ioan Damaschinul. Acest fapt ne îndeamnă să-l folosim ca punct de plecare în studiul nostru.
Este limpede că acest document reprezintă un atac violent
îndreptat în primul rând împotriva lui Ioan Damaschinul.
Din cele şase anateme pe care sinodul le-a rezervat pentru trei persoane, dintre care una era Patriarhul Constantinopolului, iar cealaltă Patriarhul Ciprului, Ioan Damaschinul, un simplu preot şi monah, a primit patru! Conform acestor anateme, Ioan Damaschinul (Mansūr) are un nume „rău” (sau care sună rău, disonant, obscen?) şi „cuget sarazin”; el este un „iconolatru” sau „adorator al icoanelor”, un „falsificator”, un
„batjocoritor al lui Hristos”, „conspirator împotriva Imperiului”, „învăţător al necredinţei” şi un „stricător al Scripturilor”.
De şi mai mare interes pentru acest studiu sunt referinţele, implicite sau explicite, la relaţia lui Ioan Damaschinul cu şi faţă de Islam şi musulmani.

———————–
1 Giovanni Domenico Mansi, Sacrorum Conciliorum Nova et amplissima Collectio (Florentiae. Expensis Antonii Zatta Veneti, 1766-1767), XII, XIII; Philip Labbei et Gabrielli Cossartii, Sacrosanta Concilia ad regiam editionem
exacta (Lutetiae Parisiorum, 1671), VII; Charles Joseph Hefele, Histoire
des Conciles, trad. de Henri Eeclerq (Paris: Letouzey et Ane, 1910), pt. 2,
pp. 693ff; Teofan Mărturisitorul (m. 817), Chronographia, ex recensione
Ioannis Classeni, în Corpus Scriptorum Historiae Byzantinae (Bonn: 1839), XXXIX, ann. 745, pp. 659f; acelaşi text in Migne, Patrologia Graeca, CVIII, 56-1.009 (ediţie critică: de Boor, Leipzig, 1883-1885, 2 vol.). Pentru deosebiri în sistemul cronologic pe care-l urmează Teofan, vezi discuţia şi bibliografia în George Ostrogorsky, History of the Byzantine State (tr. de Joan Hussey, Oxford: Basil Blackwell, 1956), p. 80 şi n. 1; Alexander A. Vasiliev, „The iconoclastic edict of Caliph Yazid II, A.D. 721”, în Dumbarton Oaks Papers (Washington, D.C.: Dumbarton Oaks Center for Byzantine Studies), IX-X (1955-1956) 46, n. 73; M. Hubert, „Observations sur la chronologie de Théophane et de quelques lettres des papes (726-774)”,
BZ, VI (1897) pp. 491-505.

2 Mansi, Collectio, XIII, 205-364. Pentru o traducere în engleză a Hotărârii sinodului iconoclast aşa cum a fost prezentată de Sinodul VII Ecumenic (787), vezi Henry R. Percival, The Seven Ecumenical Councils (Vol. XIV din The Nicene and Post-Nicene Fathers), II Series, Grand Rapids, Michigan: William B. Eerdmans Publishing Co., [1952], pp. 543-546. Acest text are la bază lucrarea lui Charles Hefele, A History of the Councils of the Church, tr. de William R. Clark (Edinburgh: T. &T. Clark, 1896), V, pp. 309-315, şi nu
duce lipsă de interpretări greşite şi omisiuni. Cf., de asemenea, Hefele-
Leclerq, op. cit. Ill, 2, pp. 697-704. Documentele şi actele sinodului iconoclast au fost distruse de iconoduli. O expunere a hotărârilor acestuia poatefi dedusă din actele Sinodului VII Ecumenic şi din alte surse. Ostrogorsky, History, 130ff. Cf. Mansi, Collectio, XII, 20ff; cf., de asemenea, Herman Hennephof, ed., Textus Byzantinos ad Iconomachiam Pertinentes, in usum academicum, Byzantina Neerlandica. Series A (Textus), Fasciculus I (Leiden: E.J. Brill, 1969), pp. 61-78.

3 Teofan, Chronographia, ann. 745, p. 66.

4 „Sfântul Sinod a strigat: Astfel credem cu toţii; suntem de aceeaşi
părere. Aceasta este ceea ce credem şi suntem de acord în această privinţă; la aceasta consimţim şi iscălim din toată inima; cu toţii credem în chip ortodox; atunci când ne închinăm, venerăm Dumnezeirea cea duhovnicească într-un chip duhovnicesc. Aceasta este credinţa apostolilor; aceasta este credinţa părinţilor; aceasta este credinţa ortodocşilor; astfel Îl venerau pe Dumnezeu când aduceau închinare. Întru mulţi ani împăraţilor… Aţi confirmat învăţăturile celor şase sinoade; aţi înlăturat orice idolatrie; aţi triumfat asupra învăţăturilor acestei înşelări; i-aţi înfrânt pe cei care au cuget potrivnic. Aţi înfrânt credinţa lui Gherman, Gheorghe
şi Mansūr, necredincioşii. Anatema lui Gherman, cel cu cuget îndoiel-
nic şi adorator al lemnului! Anatema lui Gheorghe, împreună lucrător
al aceluia şi falsificator al învăţăturilor Părinţilor! Anatema lui Mansūr, cel cu nume rău şi cu cuget sarazin! Adoratorului de idoli şi falsificatorului Mansūr, anatema! De Hristos batjocoritorului şi conspiratorului împotriva imperiului Mansūr, anatema! Învăţătorului necredinţei şi stricătorului Scripturii Mansūr, anatema! Treimea i-a depus pe aceştia trei.” Mansi, Collectio, XIII, 352E-356D. Relaţiile lui Ioan Damaschinul cu Imperiul erau încordate de când Ioan redactase cele trei cuvântări Orationes pro sacris Imaginibus (MPG, XCIV, 1232-1420) îndreptate împotriva împăratului Leon III (717-741). Teofan relatează că, chiar înainte de sinod, Constantin Copronimul (741-775), succesorul lui Leon III, „ἐτησίῳ καθπέβαλεν ἀναθέµατδὰ τὴν ὑπερβάλλοσαν ἐν αὐτῷ ὀρθοδοξίαν, καὶ ἀντὶ τοῦ παππκοῦ ὀνόµατος αὐτοῦ, Μανσούρ, ὄ ἑρµηνεύετα λελτρωµένος, Μανζηρὸν Ἰοδαϊκῷ ϕρονήµατ µετονοµάσας τον νέον τῆς ἐκκλησίας δδάσκαλον”, Chronographia, ann. 734, p. 643 („Constantin, împăratul cel lipsit de evlavie, l-a supus pe Ioan anatemei în fiecare an pentru ortodoxia sa neîntrecută şi, cugetând asemenea iudeilor, în locul bunicului său, Mansur, care se tălmăceşte «izbăvit», l-a numit pe noul dascăl al Bisericii Manzeros” [Sfântul Teofan Mărturisitorul, Cronografia, traducere de Mihai Ţipău, PSB 7 – serie nouă, Editura Basilica, Bucureşti, 2012, p. 400]). Este evident că o astfel de decizie reflectă duşmănia şi ura împăratului faţă de Ioan Damaschinul. Vezi Frederick H.
Chase, Saint John of Damascus. Writings, vol. XXXVII din The Fathers of the Church (New York: Fathers of the Church, Inc., 1958), p. xiii.

5 Activităţile lui Ioan Damaschinul se încadrează în prima fază a mişcării iconoclaste. Această perioadă se întinde de la 726 până la 787, când s-a
întrunit Sinodul VII Ecumenic. A doua fază, care a durat din 813 până
în 843, s-a încheiat cu aşa-numita „biruinţă a Ortodoxiei”. Cf. Alexander A. Vasiliev, History of the Byzantine Empire (324-1453) (Milwaukee: University of Wisconsin Press, 1964), I, 251.

6 Teofan, Chronographia; cf. mai sus, p. 24, n. 3; Agapius (Mahboub) de Menbidj (un istoric arab creştin din secolul X), Kitāb al-῾Unvan (Histoire Universelle), editor şi trad. în franceză de Alexander A. Vasiliev, în Patrologia Orientalis (Paris: Firmin Didot et Cie., 1909), VII, fasc. 3, 533; George Cedrenus, Compendium Historiarum, MPG, CXXI, 889; Ioannes Zonaras, Annales, MPG, CXXXIV, 332; cf., de asemenea, extrase din mai multe mărturii, oferite în MPG, XCIV, 504-514.

Adevarata credinta se poate dovedi in două feluri

Adevărata credință se poate dovedi în două feluri: mai întâi prin autoritatea dumnezeieștii Scripturi, apoi prin tradiția Bisericii Universale; nu pentru că Scriptura singură nu ar fi suficientă în toate problemele, ci deoarece cei mai mulți, interpretând cuvintele divine după placul lor, născocesc felurite păreri și rătăciri.

În Biserică trebuie să fie respectate cu strășnicie și râvnă două lucruri, de care ar trebui să se țină strâns legați toți cei care nu vor să devină eretici: în primul rând, a se vedea dacă s-a hotărât ceva din vechime de către toți episcopii Bisericii Universale, prin autoritatea unui sinod ecumenic; în al doilea rând, dacă s-ar ivi o oarecare problemă nouă, pentru care nu s-ar găsi câtuși de puțin o astfel de hotărâre, trebuie să se recurgă la părerile Sfinților Părinți, însă numai cu ale acelora care, rămânând fiecare în vremea și la locul său, până la sfârșit în unitatea comuniunii și a credinței, s-au dovedit învățători vrednici de urmat, și tot ce s-ar descoperi că au păstrat ei în unul și același sens și în deplin acord, să fie considerat, fără nicio ezitare, ca învățătură adevărată și universală a Bisericii.

Vincenţiu din Lerini, „Commonitorium” XXIX

Tot de la unul din cititori

“Some people are scandalised when they see and hear such action, particularly when they hear “anathema”. They consider it very harsh and say that the spirit of hatred of other doctrines which the Orthodox Church has is being expressed in this way. But the facts are not interpreted in this way. The anathemas cannot be regarded as philosophical ideas and as states of hatred for other doctrines, but as medical actions. First of all the heretics by the choice which they have made have ended in heresy and in their departing from the teaching of the Church. By using philosophy they have opposed themselves to theology and the Revelation. In this way they demonstrate that they are ill and in reality are cut off from the Church. Then excommunication has the meaning of showing the separation of the heretic from the Church. The holy Fathers by this action of theirs confirm the already existing condition, and besides this, they help the Christians to protect themselves from the heresy-illness.”

(din “On The Synodikon Of Orthodoxy” by Metropolitan Hierotheos Vlachos )

link:http://www.oodegr.com/english/ekklisia/genika/meaning_of_anathema.htm

——–

“Unii oameni sunt scandalizați când văd și aud o astfel de acțiune/lucrare, mai ales atunci când aud “anatema”. Ei consideră că este foarte dur/aspru și spun că duhul/spiritul urii față de alte doctrine pe care îl are Biserica Ortodoxă este exprimat în acest fel. Dar faptele nu sunt interpretate în acest fel. Anatemele nu pot fi privite ca idei filosofice și ca stări de ură pentru alte doctrine, ci ca acțiuni/lucrări medicale. În primul rând ereticii prin alegerea pe care au făcut-o au sfâşit în erezie și în plecarea/depărtarea lor de la învățătura Bisericii. Folosind filosofia ei înşişi s-au opus teologiei și Descoperirii. În felul acesta ei demonstrează aceea că ei sunt bolnavi și în realitate sunt tăiați din Biserică. Apoi, excomunicarea are sensul de a arăta separarea ereticului de Biserică. Sfinții Părinți prin această acțiune/lucrare a lor confirmă condiția deja existentă, și în afară de asta, ei îi ajută pe Creștini să se protejeze ei înşişi de boala-ereziei.”

asezarea Canoanelor de un Episcop nu are stapanire, nici este vrednica de crezare

Pidalion 1844, pag.24-25

4. Se cuvine a şti fieştecine, că după capul 4 al titlului 1 al lui Fotie, Canoanele nu se aşează de un
Episcop, ci de obştime, şi de Sinodul Episcopilor; precum zice Canonul 47 al marelui Vasilie „Să se adune la un loc cei mai mulţi Episcopi, şi aşa să se aşeze Canonul”, şi cel al 6-lea al lui
Grigorie de Nisa, zicând: „La noi aşezarea Canoanelor de un Episcop nu are stăpânire, nici este
vrednică de crezare”.
5. Cum că cel vorbeşte din Canoane Sinodiceşti, cuvântul lui este vrednic de crezare după cel al 6-lea a lui Grigorie de Nisa.

6. Că cel ce face după Canoanele aceaste, are neprimejduire, după însuşi cel 47 al marelui Vasilie.
7. Cum că cel ce calcă Canon Sinodicesc, se cuvine să ia precum am zis, certarea care rânduieşte
Canonul cel călcat de el, după cel al 2-lea al Sinodului al 6-lea. Iar Sinodiceşti Canoane sunt şi
se numesc, nu numai cele aşezate de ecumenicele Sinoade, ci încă şi cele localnice, şi pe lângă acestea şi cele de oarecari Sfinţi în deosebi scrise. Şi mai ales au putere de Canoane ecumenice,
atât cele localnice Sinoade, cât şi cele alcătuite de oarecari Sfinţi. Pentru că de Ecumenice
Sinoade, de al patrulea, zic, şi de al şaselea, şi de al şaptelea, s-au cercetat, şi s-au întărit.
Precum se vede în canonul 1 al celui al patrulea, şi al şaptelea, şi în cel al 2-lea al cinci-şaselea Sinod.

11. Cum că Canoanele şi legile s-au pus pentru cei îndeobşte, şi nu pentru cei particularnici. Şi
pentru cele ce se întâmplă mai de multe ori, şi nu pentru cele ce urmează mai rar.
12. Cum că Canoanele Ecumenicelor Sinoade, mai multă tărie au decât cele ale celor localnice, şi
cele al celor localnice, mai multă tărie au decât cele ale Părinţilor celor din parte. Şi mai ales
decât cele neîntărite de vreun Sinod Ecumenic, şi citeşte zicerea Preasfinţiului Fotie despre aceasta.
13. Cum că unde nu este Canon, sau lege în scris, stăpâneşte bunul obicei, care cu drept cuvânt şi în mulţi ani au fost cercat, şi care nu se împotriveşte vreunui Canon în scris sau lege, ţinând rânduială de Canon şi de lege. Şi vezi subînsemnarea Canonului 1 al Sinodului din Sardica.
14. Cum că toate cele rău judecate şi închipuite, nici canon, nici lege, nici vremea, adică obiceiul
nu le adeveresc după legiuitori.