Canonul 51 Apostolic; Canonul 2 Gangra; nunta, carnurile, vinul; asemenea nu va manca cineva carne de caine sau de vultur (sau de altele ca acestea) fiindca sunt si vatamatoare la sanatate si netihnite la gust, afara numai de s-ar afla o mare nevoie si foamete. Ca atunci, si caine, si vultur de ar manca, nu pacatuieste. Fiindca acestea nu sunt oprite de Scriptura Noua

Pidalion 1844, 2007

pag. 101-105

Înfrânarea nechibzuită a clericilor şi mirenilor

CANONUL 51 Apostolic

Dacă vreun Episcop, sau prezbiter sau diacon sau oricare din catalogul cel
ieraticesc, de nuntă, şi de cărnuri, şi de vin, nu pentru nevoinţă ci pentru
urâciune s-ar depărta, uitând, că sunt bune foarte, şi că bărbat şi femeie a făcut Dumnezeu pe om, ci hulind ar cleveti pe făptură, ori îndreptează-se, ori caterisească-se, şi de la Biserică leapădă-se, aşişderea şi mireanul. [Apost. 50; Sobor 6, 13; Ang. 14; Gan. 1, 9, 14, 21; Vasilie: 86]
TÂLCUIRE
De vreme ce toate sunt curate celor curaţi cu ştiinţa, şi toată zidirea lui
Dumnezeu este bună, şi nimic este de lepădat primindu-se cu mulţumire, precum osebit zice Pavel: Şi nici una este spurcată, sau necurată după a sa fire şi estime [Tit 1, 15; 1 Timotei 4, 4; Romani 14, 14]. Pentru aceasta şi dumnezeieştii Apostoli în Canonul lor acesta obşteşte hotărăsc, că oricare Episcop, sau prezbiter, sau diacon, sau măcar de ar fi catalogul iereilor, sau al clericilor, uitând că toate câte a
făcut Dumnezeu sunt bune foarte [Facere 1], şi că Dumnezeu a făcut pe om bărbat şi femeie, s-ar depărta de nuntă, şi de mâncarea cărnii, şi de băutura vinului, nu pentru nevoinţa, şi înfrânarea trupului87, ci pentru că se îngreţăluieşte de acestea, şi cu chipul acesta huleşte şi cleveteşte pe făptura lui Dumnezeu, că este necurată şi rea, unul ca acesta, zic, ori să se îndrepteze şi să se înveţe a nu le îngreţălui, şi a nu se întoarce despre acestea, socotind, că nici nunta şi împreunarea cu muierea cea după lege este vătămătoare, nici cărnurile, nici vinul, ci întrebuinţarea cea rea a
acestora. Pentru că de ar fi fost rele şi vătămătoare, nu s-ar fi făcut de Dumnezeu, Care din fire este bun. Iar de nu se va îndrepta, să se caterisească, şi îndată să se
despartă şi de la Biserică. Aşişderea încă şi oricare mirean s-ar îngreţălui de acestea, să se afurisească.

—-

subnota 87

Atât din Canonul acest Apostolesc, cât şi din cel 14 al soborului din Anghira, urmează cu înţelegere dreaptă şi prea adevărată, că oarecare, şi Episcopi, şi prezbiteri, şi diaconi, care nefiind monahi, şi în vremea de atunci şi acum, din voia lor nu mâncau carne, nici mănâncă, nu pentru îngreţoşare sau pentru
altă oarecare ereticească rea socoteală, nicidecum (că această însuşire este a elinilor, care slăveaudobitoacele cele necuvântătoare au suflet cuvântător, pentru aceasta nici îndrăzneau a le junghia precum
zice Plutarh, şi a Marchianiştilor, şi de obşte a Maniheilor, după Epifanie; şi a Engratiştilor, după Vasilie; şi a Bogomililor după Valsamon), ci pentru înfrânare, precum zice Canonul acesta, şi pentru nevoinţa
trupului. Am zis că Episcopii şi prezbiterii şi diaconii, cei ce nu erau monahi, aveau voie a se înfrâna
despre carne sau a o mânca. Iar după ce s-a obişnuit în Biserica lui Hristos, acest prea folositor obicei, a
nu se face Episcopi mai-nainte de a se face monahi (care se adeverează din cuvintele ce au zis
Mitropolitul Cheasariei, şi cel al Halchidonului către ţiitorul locului a lui Papa Ioan, în soborul ce s-a
făcut în vremea Patriarhului Fotie, zicând aşa: „Şi la Răsărit dacă cineva nu se face monah, Episcop sau
Patriarh nu se face.“ Şi iarăşi în vremea Arhieriei acestuia (lui Fotie adică) mulţi monahi s-au ales şi
clerici, şi Simeon al Tesalonicului (cap. 266) zice, că Biserica pe cei mai mulţi din cei ce urmează a se face
Episcopi mai întâi făcându-i monahi aşa îi aşează Episcopi, (vezi şi subînsemnarea Apostolescului Canon
80). După ce obiceiul acesta, zic, a stăpânit, nici aceştia se cuvine a mânca carne (zice pururea pomenitul Dositei al Ierusalimului în Dodecavivlion foaia 779 adică, Patriarhul către Patriarhi, şi Arhiereul către Arhierei, nu eu) şi câţi dezleagă afară de cuviinţă fac, fiindcă pricinuiesc mare sminteală creştinilor celor proşti şi tuturor încă. Pentru aceasta şi Chedrino prihănea pe Episcopul lui Constantin Copronim, adică pe
Patriarhul lui, „că din monah s-a făcut încununat adică cleric şi mânca carne.“ Iar dacă Arhiereii după Arhiereul şi Patriarhul acesta Dositei, nu se cuvine a mânca carne, cu cât mai vârtos monahii? Care pentru trei pricini mai ales se cuvine a se părăsi de mâncarea cărnii:

1. Întâi, pentru că scoposul (scopul) şi sfârşitul monahiceştii făgăduinţe este întreaga înţelepciune, fecioria şi înfrânarea şi smerirea trupului. Iar mâncarea cărnii prea îngrăşătoare fiind mai mult decât toate mâncările, după urmare se împotriveşte întregii
înţelepciuni şi fecioriei, adică se împotriveşte scopului şi sfârşitului acesteia, fiindcă zădărăşte pe trup,
şi ridică război de necuviincioase pofte împotriva sufletului. Şi dacă monahii, după marele Vasilie, se
cuvine a întrebuinţa nu dieta cea grasă, ci pe cea puţin hrănitoare, şi dacă nici mâncările cele mai dulci nu se cuvine a le mânca, fiindcă acestea arată iubire de îndulcire, după acestaşi Sfânt (vezi mai pe larg la Canon 71 al acestuiaşi), cum dar ar fi cu cuviinţă să mănânce carne, care este mai îngrăşătoare decât toate
mâncările, şi mai hrănitoare, şi mai îndulcitoare?

2. Al doilea, nu se cuvine monahii a mânca carne, pentru că încalcă acest prea vechi obicei al monahilor, zic pe depărtarea de mâncarea cărnii. Iar cum că obiceiul acesta este prea vechi şi folositor, şi mai-nainte de anii împărătesei Teofanei arătat este şi din mărturia ce am zis mai sus: Că Copronim a fost cu 150 ani mai-nainte de Teofana. Povesteşte încă şi
Dumnezeiescul Hrisostom (în întâiul cuvânt către Teodor cel căzut) cu un monah, în pustietăţi aflându-se,
ruga pe cel ce şade împreună cu el să meargă să-i aducă carne ca să mănânce; iar de nu ar merge (pentru
necuviincioasa şi oprita cererea lui adică) îl îngrozea că se va pogorî singur în târg. Şi altundeva acesta-şi,
povestind obiceiurile mănăstirilor de atunci zice: Acolo toate sunt curate de jumări (adică de putoarea
fripturii de carne) şi de sângiuri (tomul 4, Voroava 14 la 1 către Timotei, foaia 307); istoriseşte şi Nichifor Grigoras în Romana Istorie că, femeia lui Ioan Glicheul s-a făcut monahie, şi cere ca şi bărbatul ei să se facă monah; iar împăratul foarte iubindu-l îl oprea, mai ales că pătimind de reumatism la încheieturile trupului după vremi, era de nevoie a mânca carne după sfatul doftorilor, iar de s-ar fi făcut monah, aceasta nu i-ar fi mai fost legiuită şi lăudată fapta. Încă şi Dumnezeiescul Grigorie al Tesalonicului, arătat zice că
mâncarea cărnii este oprită de al monahi. (Cuvântul 1 din cele mai de pe urmă pentru cei ce în sfinţenie se
liniştesc). Iar împăratul Nichifor Votaniat făcându-se monah, după ce a pierdut împărăţia, întrebat fiind de
oarecine, „de suferă cu mărime de suflet monahiceasca viaţă?“ a răspuns aşa: „Singură depărtarea de
mâncarea cărnii mă amărăşte, iar pentru celelalte puţină grijă am“ (Meletie al Atenei în Bisericeasca Istorie tom 2, foaia 414). Şi viaţa lui Ioan al Scării, zicând că Sfântul mânca toate care fără prihană se
potriveau epanghelmei, aceasta adevereşte. (Vezi şi la Everghetinos: foaia 425). Dar ce aduc mărturii de la
oameni? Când însuşi Doamna Născătoare de Dumnezeu a mărturisit cât de veche şi folositoare de suflet este depărtarea de mâncarea cărnii, poruncind prin facerea de minuni către Preasfântul acela Dositei, încă copil fiind, pe lângă altele, şi să nu mănânce carne, precum aceasta o povesteşte înţeleptul avă Dorotei. Însă pecete acestor zise fie Canonul 34 al Sfântului Nichifor mărturisitorului, ce zice arătat acestea: „Dacă vreun monah va lepăda Sfântul chip, va mânca carne, şi va lua muiere, unul ca acela de nu se va pocăi, trebuie să se anatematisească, ori cu sila îmbrăcându-se în chipul monahicesc să se închidă înlăuntru în
monastire“. Scrie încă şi Teofilact al Bulgariei împotriva monahilor latini, prihănindu-i că mânca zama
cărnii, şi după urmare leapădă mâncarea cărnii de la Monahi ca una ce se face nu după cuviinţă. Zice încă
şi Sfântul Meletie mărturisitorul în Alfavitarul său, că toţi, adică şi mirenii şi monahii, sunt datori a păzi poruncile lui Dumnezeu; iar monahii mai cu osebire trebuie a avea feciorie, fugirea de lume, şi lepădare de mâncarea cărnii, zicând aşa: „Toţi suntem datori a păzi Poruncile Ziditorului. Singură aceasta mai cu osebire se adaugă monahilor; acestaşi pot numai să o producă Stăpânului fecioria, fugirea de lucrurile lumeşti, depărtare de mâncarea cărnii, şi strâmtorarea şi necazul.

3. Iar al treilea, şi mai pe urmă, nu
se cade monahii a mânca carne de nu atât pentru împiedicare către pravăţul şi sfârşitul monahiceştii vieţi, deci nu că este împotriva predanisirii celei vechi a Bisericii şi a Părinţilor, ci măcar pentru sminteala ce pricinuieşte în inimile celor mulţi, că monahii mănâncă carne. Aceasta este o propunere care din singur auzul se face împiedicare multora. Căci atât Apostolul Pavel despre o parte zice, „nu voi mânca carne în veac ca să nu smintesc pe fratele meu“; şi iarăşi: „Bine este a nu mânca carene şi a nu bea vin, nici a face aceea întru care fratele tău se poticneşte, sau se sminteşte, sau slăbeşte (în credinţă) (I Cor. 8,13; Rom. 14,21). Când şi Avva Pimen despre alta: Aflându-se oarecând la o masă ce avea bucate de carne n-a venit să mănânce, zicând, că aceasta o face spre a nu pricinui sminteală creştinilor celor de acolo. Iar de pun înainte monahii noştri cei ce mănâncă carne, pentru a scăpa de mustrarea conştiinţei lor, că şi marele Vasilie zice (aşezământ 26) că s-au iertat de către Părinţi a se pune în buruieni s-au în legume o bucăţică de slănină, şi că şi Pahomie hrănea porci în mănăstire, şi Simeon noul Teolog hrănea porumbi, să se învețe unii ca aceştia, că aceste cuvinte pricinuitoare, asemenea le propun şi monahii latinilor. Însă marele Vasilie, arătat a spus că s-a iertat aceasta de către Părinţii cei nevoitori de pe lângă Marea Neagră, zicând că a fost de nevoie – întâi: pentru că în părţile acelea untdelemn nu
se afla, şi pentru că urma boală între fraţi din mâncarea cea cu totul neunsă,

– Al doilea: şi pentru că atât de
puţin se pune încât nici o îndulcire pricinuia, că nici cât de puţin se prăjea, după cuvântul Sfântului.

– Al treilea, că acea puţină parte într-atâta mulţime de apă, sau de s-ar fi întâmplat în legume de mâncare fiind aruncată nu este prihănire de desfătare, ci înfrânare de nevoitori cu adevărat.

– Şi al patrulea, că deşi o zice aceasta marele Vasilie, cu aceasta nu iartă mâncarea cărnii ci încă dimpotrivă cu totul leapădă dieta cea grasă, precum am zis, iar mâncările cele drese şi mai dulci – iubire de dezmierdare le numeşte. Laudă însă pe mâncarea ceea ce are puţină hrană, şi mâncările cele mai proaste, şi mai lesne dobândite,
precum este untdelemnul (sau uleiul) şi vinul, şi legumele şi cele de asemenea. Iar către zisa Sfântului
Pahomie, şi a Sfântului Simeon trebuie a zice, că acestea (porumbeii şi porcii n.ed.) le hrăneau mai întâi pentru străini, şi al doilea
pentru monahii cei bolnavi, după Dositei. Precum şi băi aveau prin mănăstiri pentru bolnavi. Ci şi acum de se îmbolnăveşte vreun monah în primejdii de moarte şi va lua poruncă de la doctor să mănânce carne, nu se osândeşte mâncând, că o întrebuinţează ca pe o doctorie, şi nu spre îndulcirea şi lăcomia pântecelui. Iar de va zice cineva că soborul cel din Gangra în Canonul al 2-lea al său, anatematiseşte pe cel ce osândeşte pe cel ce mănâncă carne, se ştie că acestaşi sobor se dezvinovăţeşte iarăşi prin Canonul 21 al său, că aceasta o au zis nu pentru cei ce nu mănâncă carne, nu pentru nevoinţă şi înfrânare, ci pentru mândrie, sau şi pentru îngreţoşare; şi adaugă zicând „Noi şi înfrânarea ceea ce se face cu cucernicie şi cu cinstire de Dumnezeu o primim. Iar fiindcă oarecare eretici numiţi engratevte (engratişti – adică înfrânaţi) care se îngreţoşau de cărnuri şi nu le mâncau, ne pun înainte aceasta, că pentru ce nu mâncăm şi noi carnea tuturor dobitoacelor, răspunde marele Vasilie către dânşii zicând (Canon 86): că după socoteală, la noi toate cărnurile ca nişte buruieni şi ierburi se socotesc, precum a zis Dumnezeu; ,,Ca nişte buruieni sau ierburi v-am dat vouă pe toate“ (Facere 9,3). Iar după desluşirea folosirii, precum nu mâncăm de obşte toate
ierburile, ci numai cele nevătămătoare şi folositoare, aşa nici toate cărnurile mâncăm, ci numai cele nevătămătoare şi trebnice (trebuitoare) la sănătatea trupului. Pentru că buruiană este şi cucuta, şi mătrăguna. Carne
este şi cea a vulturului, şi cea a câinelui, ci precum nu mănâncă vreun înţelept cucuta şi mătrăguna fiind otrăvitoare şi aducătoare de moarte, aşa asemenea nu va mânca cineva carne de câine sau de vultur (sau de altele ca acestea) fiindcă sunt şi vătămătoare la sănătate şi netihnite la gust, afară numai de s-ar afla o mare nevoie şi foamete. Că atunci, şi câine, şi vultur de ar mânca, nu păcătuieşte. Fiindcă acestea nu sunt oprite de Scriptura Nouă. Că Apostolii, la Fapte (cap. 15, 29) au oprit numai a nu mânca cineva cele jertfite idolilor, şi sângele, şi sugrumat, iar în Canonul 63 asemenea a oprit a nu mânca cineva cele prinse de fiară,
mortăciune şi sânge. Iar de ar sta cineva împotrivă zicând că: câinele, şi vulturul, în Scriptura Veche se
numesc necurate, răspundem: că nu pentru că sunt greţoase şi urâcioase se numesc aşa, că nimic este spurcat şi necurat în firea sa; ci se numesc aşa pentru trei pricini: 1. Întâi şi mai de temei pricină este, precum mai sus a tâlcuit marele Vasilie, că toate cele necurate sunt vătămătoare sănătăţii trupului, încă şi
doctorii înşişi aceasta o adeverează. 2. A doua, pentru că aşa se socotesc de cei mai mulţi oameni, după Procopie. 3. Şi a treia, pentru a nu se închina lor iudeii ca unor dumnezei, după Teodorit. Drept aceea iubind Dumnezeu sănătatea trupului nostru, şi vrând a ne face să nu le mâncăm, le-au numit necurate, ca şi de la însuşi numele să le urâm şi să ne ferim de ele.

=====

pag. 399

Prihănirea celui ce mănâncă carne

CANONUL 2 Gangra
Dacă cineva pe cel ce mănâncă carne (afară de sânge, şi jertfă idolească, şi sugrumat), cu evlavie şi cu credinţă, l-ar osândi, ca şi cum nu ar avea nădejde, pentru că se împărtăşeşte cu aceasta, anatema fie. [Apostoleşti 51, 63; Sinod 6,
67; Anghira 14; Vasilie 86]
TÂLCUIRE
Şi aceasta Apostolul o au proorocit, că vor zice cei de pe lângă Eustatie, care
prihănea pe cei ce mănâncă carne, că zice prin urmare la zicerea cea mai de sus: „A se feri de bucatele, pe care Dumnezeu le-a făcut spre împărtăşire“ [I Timotei 4, 3].
Pentru aceasta Canonul acesta anatematiseşte pe cei ce prihănesc pe cel ce cu mulţumire şi cu credinţă mănâncă carne, şi zic că acesta n-ar avea nădejde de
mântuire pentru că mănâncă. Vezi şi pe cel 51 şi 63 Apostolesc.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s