Traducerea din rusa in engleza apoi in romana Epistola 3 Sv. Theodor Studitul



Epistle 3. To him [Plato, the spiritual father]

Before my words, tears flow, my insides tremble, my hand trembles while writing, I am tormented from all sides and cannot bear sorrow. Oh,
how can I endure your Christlike sufferings, father? Oh, how can I bear your high and holy humiliation? How can I answer you properly? Where will I go and where will I start the letter? Are you writing this to me, father? To me, a worm, ashes and obscene things, do you, as a father, pronounce the words with which they address your son? You assume the appearance of a pleading person whom we ourselves should plead. What, then, will I say, unfortunate one? What humiliation will I show before my righteous father? However, I received your holy message with unworthy hands, father, like the God-written tablets, listened to your written voice, as another would have heard the voice of an angel or an apostle. And it crushed my heart, oozed tears, and I wept, and wept not with Jeremiah’s weeping for the calamities that befell those who hate God, but with a kind of special weeping, in which there was love for the father and true gratitude to God. Indeed, what you have written, righteous father, is praiseworthy, worthy of rewriting; your words are an expression of your total devotion to God. So, father, you have established our minds, have strengthened our hearts. Your courage is higher than hope, your daring is higher than
expectation. You appeared to us differently than we knew you; you are all changed in God. Glory to the One who strengthened you! The fear of the king’s power did not slay you, the treacherous seduction did not weaken you. You did not choose the enjoyment of temporary pleasures, wishing to endanger yourself ahead of others for the truth of God. A “good shepherd” is one who “lays down his life for the sheep” (John 10: 11–12), who is now kept as a prisoner in custody, like the apostle of Christ.
Oh, that hut in which you are kept, as an honest and worthy vessel for Vladyka God! Oh, if only I could embrace the platform on which the feet of my master and my father walk! Oh, if only I could kiss those keys and locks that guard you like a treasure of piety! Or better, I would like to
kiss the honest lips that confess the word of truth, and the reverend hands that are lifted up in holy and godly prayers. How did my dear face fly away? How did the saving voice fall silent? Here I am – an orphan, miserable and completely lonely, deprived of my father, deprived of my lamp, a doctor and a source of my humble soul, I was left without a leader and protector against invisibly attacking me: “I was like a raven in the desert, like a bird on the roof” ( Psalm 101: 7-8). Every day I strain my eyes, look around, and nowhere is the desired face. I cannot fully portray my suffering. However, I thank and thank you a lot for the fact that I was honored with this for the law of God, that I am the son of such a father. Now it seems to me that today I reign through you, holy father, if your prayers will keep me unharmed.
I am afraid of my sinfulness and lewdness, but you should take into account that by your holy prayers I am strengthened and confirmed, although I myself am very weak. And not only I, but all of us are one, we are of the same mind with you, unanimous, determined to suffer to death together, and you are not afraid of anything about us. Well, father, well, well, valiant helmsman, zealot of piety, imitator of saints. Truly
magnificently you fought, fought bravely. I know that your spirit is with the martyrs. This is so, although not as it should, according to my desire
and your dignity. But since you order to describe in detail to you our journey and everything that has happened to us during this time since the day we underwent this unfortunate separation, then, although this is not entirely possible, I will very quickly execute your order. So, on the very day on which you,
father, voluntarily walked the path leading to death, and we went into exile. We rode the animals we received. At first, as we had not experienced such a situation before, we were in some despondency. For, stopping in villages, we became the subject of a spectacle for people of every sex and age; our ears were filled with noise and screams when those leading us stopped and set off to acquire what we needed. But later we got used to it and endured these troubles much easier. Most of all, we were grieved by the weakness of our father, Mr. Deacon. Thus, we made our way exhausted and worn out. The stops were as follows: from Kafar to Livian, then to Levki, then to Firey, where something sad and worthy of a story happened to us. Suddenly, nine leading brothers appeared like scattered sheep, and they surrounded us with tears, crushing our hearts. But the one who guided us did not allow us to talk to them; therefore, looking at each other pitifully and saying words of greeting, we were parted with tears. Further, when we were brought to Paul, we found your venerable sister with Master Savva (4) and, having secretly seen them, having spent the whole night together, having talked about the necessary and greeted each other as if condemned to death, we parted with groans and cries. There one could see how our insides are tormented and trembling when nature is conquered by sacred feelings. Starting from there again on our way, we stopped at Lupadie, meeting with friendly sympathy from the stranger; there they also took a bath because of their wounds, for some had wounds that were difficult to heal from the journey. So, we were brought to Tilis. There, Abba Zachariah and Pionius met us, who cried from a fiery disposition towards us and wanted to go with us, but they were not allowed. From there – to Alkeriza, then – to Anagsgrammeny, then – to Perperina, from there to Parium. We entered into fellowship with bishops and, moreover, humbly reminded
them of the oath. Then our path followed to Ork, from there – to Lampsak, in which, finding the Irakliotians (5), we stayed for three days, unable to sail. Then, having received such an opportunity, they set off and sailed to Avid, where they were graciously received by the local leader. Having lived there eight days until Saturday, we sailed to Eleunt, where we stayed for a week due to the difficulty of sailing. Then, when a fair wind blew, we arrived at Limnos in nine hours. Here my speech is stopped by the piety of the local bishop, who, like no one else, received us, comforted and provided us with the necessary for the road. Having sailed from there with fear, for we feared the neighboring people, in a strong northerly wind we swam the sea for one hundred and fifty miles and landed at Capastra within the boundaries of Thessalonica. Then we sailed to Pallina, to an area lying near the bay; then – to the pier; from there, having sat down again on animals, they entered the city (6). It was on Saturday, on the day of the Annunciation, about three o’clock. And what an entrance it was! It is impossible to pass over in silence this
too. One of the dignitaries, sent ahead by the prefect, with soldiers was waiting for us at the eastern gate, and they met our approach, standing in
silence. And after we entered, they closed the gates and solemnly led us across the square before the eyes of the people who had gathered for this spectacle, and thus brought us to the chief. This is a wonderful person. Appearing with a supportive face, after bowing, he spoke to us meekly and sent us to the archbishop. We first of all prayed in the Hagia Sophia. His Holiness, having finished his prayer in his church, received and greeted us, talked with us about the necessary things, and then, supporting us, gave us rest by washing and food. On the second day, early in the morning, they took us and, at our request, allowing us to pray in the church of St. Demetrius, we were separated from each other after we expressed blessings and greetings to each other. We, two brothers, were taken to the place where I am now, and separated after we said goodbye to each other with tears, so that some of the spectators were moved and filled with pity. In such a state, father, our affairs; and now I am dragging out, humble, here life is deplorable and mournful. We have received the signs of blessing from your holy hand as having the power of the Holy Trinity, and we keep them like a treasure, and put them before our eyes, as if kissing your right hand. Again tears, again my insides tremble, for I want to finish my speech. Oh, father, “why did you leave me” (Matthew 27:46)? But you didn’t leave. How did you get away from me? But you abide in me. Where else will I see you? How will I look at you? Where will I hear your sweetest and saving voice? When will I share my meal with you? Where will I
enjoy your presence? Or when I read to you aloud, or sing in front of your face, or receive admonitions, or penances, or reminders, doing according to custom a treat, food, drink, conversation, standing, sitting, reclining that pleases you? What happened to me? I call people to be witnesses, I also call on the Heavenly Forces to protect me: the law of God separated me from you, one eternal commandment. May the Celestial Empire hear! Therefore, I rejoice and raise a voice of praise to God; I endure everything better, even with an excess of strength; I admire myself. I will no
longer be an orphan, I will not complain, I will not say anything obscene. Accept, father, what was said above as pious, for these are signs of love for you. However, I will cry again, but for joy. And you, blessed father, rejoice and be glad: rewards have been assigned to you, a place of rest has been prepared for you. Your zeal is like the jealousy of your fathers; your imprisonment proclaims the truth. You are bound like a righteous person, like an unyielding one – the godly are grateful, the competitors become more ardent, seeing such a beautiful beginning. The persecutors outside weave speeches and slander, especially some of the monks, but inside they are tormented by thoughts, having a cruel accuser in their own conscience, and moreover, they are surprised by this. For, as the great Gregory the Theologian says, “the great deeds of a person can be marveled at by the enemies, when the anger passes, and the deed will justify itself” (7). Angels praise you, people bless you, Christ accepted and opened the gates of the kingdom of heaven to you forever. Amen.
* * *
4. Savva – Abbot of Studios, who was together with Venerable Plato at the Seventh Ecumenical Council.
5. Residents of Heraklion.
6. Thessalonica.
7. Works in Russian translation. T. II. P.70. M. 1889.

Epistola 3. Către el [Platon, părintele duhovnicesc]
Înainte de cuvintele mele, lacrimile îmi curg, al meu interior tremură, a mea mână tremură în timp ce scriu, eu sunt chinuit din toate părțile și nu pot suporta mâhnirea. Oh, cum pot eu să îndur suferințele tale asemănătoare cu [ale Lui] Hristos, părinte? Oh, cum eu să suport a voastră înaltă și svântă umilința? Cum pot eu să îţi răspund ţie corect? Unde eu voi merge și unde eu voi începe epistola/scrisoarea? Tu îmi scrii asta mie, tată/părinte? Către mine, un vierme, cenușă și obscene lucruri/păcătoase lucruri, tu, ca un tată, pronunți cuvintele cu care ei se adresează fiului tău? Tu [îți vei] lua înfăţişarea unui om rugătoar pe care noi înșine ar trebui să îl rugăm. / Vei lua forma celui umilit tu, cel care trebuie sa fii rugat. Ce, atunci, eu voi spune, nefericitul? Ce umilință eu voi arăta în fața/înaintea dreptului meu tată? Totuși, eu am primit al tău svânt mesaj cu nevrednice mâini, tată, ca și de Dumnezău-scrisele table, ascultându-ţi a ta scrisă vocea, așa cum altcineva ar fi auzit vocea unui înger sau a unui apostol. Și mi-a zdrobit a mea inimă, lacrimi scurse, și eu am plâns, și plâns-am nu/şi nu am plâns cu plânsul lui Ieremia pentru calamitățile/dezastrele care se abat asupra/se întâmplă/cad asupra acelora ce urăsc pe Dumnezău, dar cu un fel de plâns special, în care era dragoste pentru tată și adevărată recunoștință față de/către Dumnezău. Într-adevăr, ceea ce tu ai scris, neprihănitule/dreptule tată, este de laudă vrednic/laudabil, vrednic de rescris; cuvintele tale sunt o expresie a devotamentului tău total față de/către Dumnezău. Deci, tată, ne-ai întărit/aşezat/stabilit mințile, ne-ai întărit ale noastre inimi. Curajul tău este mai mare decât speranța, a ta îndrăzneală este mai mare decât așteptarea. Tu ne-ai apărut nouă diferit/altfel decât noi te cunoșteam [pe] tine; tu eşti tot schimbat în Dumnezău. Slavă Celui care te-a întărit [pe] tine! Frica de a regelui putere nu te-a ucis[pe] tine, trădătoarea seducție nu te-a slăbit [pe] tine. Tu nu ai ales desfătarea/bucuria plăcerilor temporare, dorind să te pui în pericol tu însuţi înaintea altora pentru adevărul Lui Dumnezău. Un „ bun păstor”/1688 “Păstoriul cel bun” este acela care „își pune jos a lui viață pentru oi” (Ioan 10: 11–12)/1688 “sufletul lui pune pentru oi”(Ioan 10, 11–12), care este acum ținut ca un prizonier în custodie, precum apostolul Lui Hristos. Oh, acea colibă în care tu ești păstrat/ţinut, ca un cinstit și demn vas pentru Vlădica/Domnul Dumnezău!Oh, numai dacă eu aș putea îmbrățișa platforma pe care picioarele stăpânului și tatălui meu umblă! Oh, dacă numai eu aș putea săruta acele chei și încuietori care te păzesc [pe] tine ca pe o comoară de evlavie! Sau mai bine, Mie mi-ar plăcea
sărut buzele cinstite care mărturisesc cuvântul adevărului, și cinstitele mâini care sunt ridicate în sus în svânte și evlavioase/dumnezăieşti rugăciuni
. Cum a mea dragă față [a] zburat departe? Cum vocea salvatoare a căzut tăcută/a tăcut [n.n. s-a oprit din vorbit, să nu spune nimic/ceva]? Iată-mă – un orfan, mizerabil și complet singur, lipsit de al meu tată, lipsit de lampa/candela mea, un vraci și o sursă a smeritului meu duh, eu am fost lasat fără un conducător și protector/păzitor împotriva nevăzutului [demon ce] mă atacă [pe] mine: „Eu am fost ca un corb în deșert, ca o pasăre pe acoperiș” (Psalmul 101: 7-8)/1688 Asămănaiu-mă cupelecanul pustnic, făcuiu-mă ca corbul de noapte în jărişte. Am privegheat şi m-am făcut ca o vrabie ce e singură pre casă”(Psalm 101, 7-8). În fiecare zi eu îmi încordez ochii, privesc împrejur, și nicăieri nu este dorita față. Eu nu pot complet înfățișa a mea suferință. Cu toate acestea, eu mulțumesc și mulțumesc ţie mult pentru faptul că eu am fost onorat cu asta pentru legea Lui Dumnezău, că eu sunt fiul unui astfel de tată. Acum mi se pare mie că astăzi eu domnesc prin tine, svânt părinte/tată, dacă ale tale rugăciuni mă vor ține [pe] mine nevătămat. Mi-e teamă de a mea păcătoșenia și inutilitate/netrebnicie, dar tu ar trebui să ții cont că prin ale tale svânte rugăciuni eu sunt întărit și confirmat, deși eu însumi sunt foarte slab. Și nu numai eu, ci toți dintre noi suntem una, noi suntem de aceeași minte cu tine, unanimi, hotărâți să suferim până la moarte împreună, și ţie nu îţi este teama de nimic cu privire la noi. Bine, tată, bine, bine, viteaz cârmaci, zelot al evlaviei, imitator al svânților. Cu adevărat magnific tu ai luptat, [ai] luptat curajos. Eu ştiu că al tău duh este cu mucenicii. Aceasta este aşa, deși nu cum ar trebui, în conformitate cu a mea dorinţă și a ta demnitate. Dar, întrucât tu porunceşti să descriem în detaliu către tine a noastră călătorie și tot/tot lucrul care ni s-a întâmplat nouă în acest timp din ziua în care noi am suferit această nefericită separare, atunci, deși acest lucru nu este în întregime posibil, eu foarte repede voi executa a ta poruncă. Deci, chiar în ziua în care tu, tată, de bună voie/voluntar ai mers calea [care] duce la moarte, și noi am plecat în exil. Noi am călărit animalele [pe care] noi [le-]am primit. La început, întrucât noi nu mai trăisem o astfel de situație înainte, noi eram într-o oarecare deznădejde. Căci, oprindu-ne în sate, noi am devenit obiectul unui spectacol pentru oameni de orice sex și vârstă; urechile noastre s-au umplut cu zgomot și țipete când cei care ne-au condus [pe] noi s-au oprit și au pornit să dobândească ceea ce noi aveam nevoie. Dar mai târziu noi ne-am obișnuit cu asta și am îndurat/răbdat aceste probleme mult mai ușor. Cel mai [mult] dintre toate, noi am fost întristaţi de către slăbiciunea tatălui nostru, domnul Deacon. Astfel, noi ne-am făcut al nostru drum epuizaţi și frânţi. Opririle au fost după cum urmează: de la Kafar la Livian, apoi la Levki, apoi la Firey, unde ceva trist și demn de o poveste ni s-a întâmplat nouă. Deodată, nouă frați de frunte/conducători au apărut ca niște risipite oi, și ei ne-au înconjurat [pe] noi cu lacrimi, zdrobindu-ne inimile/zdrobind ale noastre inimi. Dar cel care ne-a îndrumat [pe] noi nu ne-au permis nouă să vorbim cu ei; de aceea, privind unul la altul/privind la fiecare altul/privind unii la alţii jalnic și spunând cuvinte de salut, noi ne-am despărțit cu lacrimi. Mai departe, când noi am fost aduși la Pavel, noi am găsit-o pe a ta venerabilă soră cu Stăpânul/domnul Savva (4) și, în secret/în taină văzându-i [pe] ei, petrecând toată noaptea împreună, vorbind despre cele necesare și ne-am salutat unii pe alții de parcă/ca şi cum [am fi] condamnați la moarte, noi ne-am despărțit cu gemete și strigăte/plânsete. Acolo cineva a putut vedea cum ale noastre interiore sunt chinuite și tremură când natura este cucerită de svânte sentimente. Pornind de acolo din nou în al nostru drum, noi ne-am oprit la Lupadie, întâlnindu-ne cu prietenoasa simpatie de la străin; acolo ei deasemenea au făcut o baie din cauza rănilor lor, căci unii aveau răni care erau greu de vindecat de la călătorie. Deci, noi am fost aduși la Tilis. Acolo, ne-au întâlnit Avva Zaharia și Pionius ne-au întâlnit [pe] noi, care au strigat de la o înflăcărată dispoziție către noi și au vrut să meargă cu noi, dar lor nu li s-a permis. De acolo – la Alkeriza, apoi – la Anagsgrammeny, apoi – la Perperina, de acolo la Parium. Noi am intrat în părtășie cu episcopii și, în plus, cu umilinţă/smerit amintindu-le lor de jurământ. Apoi, a noastră cale a urmat spre Ork, de acolo – spre Lampsak, în care, găsindu-i pe Irakliotiani (5), noi am stat pentru trei zile, neputând să navigăm. Apoi, după ce au primit o astfel de oportunitate, ei au pornit și au navigat spre Avid, unde ei au fost cu grație primiți de către locanicul conducător. După ce am trăit acolo opt zile până Sâmbătă, noi am navigat spre Eleunt, unde noi am stat pentru o săptămână din cauza dificultății de a naviga. Apoi, când un bun vânt a suflat, noi am ajuns la Limnos în nouă ore. Aici al meu discurs este oprit de către evlavia localnicului episcop, care, ca nimeni altul, ne-a primit [pe] noi, ne-a mângâiat și ne-a furnizat/dat nouă cele necesare pentru drum.

După ce am navigat de acolo cu frică, pentru că noi ne-am temut de vecinii oameni/vecinul popor, într-un puternic nordic vânt noi am înotat marea pentru o sută cincizeci de mile și am ancorat/debarcat la Capastra în limitele Thessalonicului. Apoi noi am navigat spre Pallina, într-o zonă situată lângă golf; apoi – la dig; de acolo, după ce s-au așezat din nou pe animale, ei au intrat în oraș (6). A fost într-o Sâmbătă, în ziua Bunei Vestiri, în jurul orei/ceasului trei. Și ce intrare a fost! Este imposibil să treci peste aceasta în tăcere de asemenea. Unul dintre demnitari, trimis înainte de prefect, cu soldați ne aștepta pe noi la poarta de est, și ei au întâlnit a noastră abordare, stând în
tăcere. Și după ce noi am intrat, ei au închis porțile și ne-au condus solemn [pe] noi prin toată piața în fața ochilor oamenilor care se adunaseră pentru acest spectacol, și astfel ne-au adus [pe] noi la șef. Aceasta este o minunată persoană. Apărând cu o față susținătoare, după înclinare/plecăciune, el ne-a vorbit nouă blând și ne-a trimis [pe] noi la arhiepiscop.
Noi în primul rând ne-am rugat în Svânta Sophia. Svânția Sa, după ce și-a încheiat a lui rugăciunea în a lui biserică, ne-a primit și ne-a întâmpinat/salutat [pe] noi, a vorbit cu noi despre necesarele lucruri, și apoi, sprijinindu-ne [pe] noi, ne-a oferit nouă odihnă prin spălare și mâncare. În a doua zi, dimineața devreme, ei ne-au luat [pe] noi și, la a noastră cerere, permițându-ne nouă să ne rugăm în a Sv. Dimitrie biserică, noi am fost despărțiți unul de celălalt după ce noi ne-am exprimat binecuvântări și salutări unii altora. Noi, doi frați, am fost duși în locul unde eu sunt acum, și ne-am despărțit după ce noi ne-am luat bun rămas unul de la celălalt cu lacrimi, astfel încât unii dintre spectatori au fost mişcați și plini de milă. Într-o astfel de stare, tată, ale noastre treburi; și acum eu mă trag, umil/smerit, aici viața este deplorabilă și jalnică. Noi am primit semnele binecuvântării din a ta svântă mână ca având putere a Svântei Treimi/Troiţe, și noi le păstrăm [pe] ele ca o comoară, și le punem [pe] ele în fața ochilor noștri, ca și cum sărutăm a ta mână dreaptă. Din nou lacrimi, din nou ale mele interioare tremură, căci eu vreau să-mi termin al meu discurs. Oh, tată, „de ce m-ai părăsit [pe] mine” (Matei 27:46)/1688 “căci mă lăsaşi” (Matthei 27, 46? Dar tu nu ai plecat. Cum tu stai departe de mine? Dar tu rămâi în mine. Unde altundevaeu te voi vedea [pe] tine? Cum eu o să mă uit la tine? Unde eu voi auzi a ta eu te voi vedea [pe] tine? Cum eu o să mă uit la tine? Unde eu voi auzi a ta cea mai dulce și mântuitoare voce? Când eu îmi voi împărți a mea masă cu tine? Unde eu mă voi bucura de a ta prezență? Sau când eu îți citesc ţie cu voce tare, sau cânt în fața ta, sau primesc cunoaşteri, sau penitențe/pocăinţe sau amintiri, făcând în acord cu obiceiul o tratare, mâncare, băutură, conversație, stând în picioare, șezând, înclinaţia aceea/care/ce îți place/ce te mulţumeşte pe tine? Ce mi s-a întamplat mie? Eu îi chem pe oameni să fie martori, eu de asemenea cer/chem Cereștilor Puteri să mă protejeze [pe] mine: legea Lui Dumnezău m-a despărțit [pe] mine de la tine, o singură/una veșnică poruncă. Fie ca Cereasca Împărăţie să audă! Prin urmare, eu mă bucur și ridic un glas de laudă Lui Dumnezău; eu îndur totul mai bine, chiar și cu un exces de forță/tărie; eu mă admir pe mine însumi. Eu nu voi mai fi încă orfan/Eu nu voi fi mai mult orfan, eu nu mă voi plânge, eu nu voi spune nimic obscen/păcătos. Acceptă, tată, ceea ce s-a/a fost spus mai sus ca fiind evlavios, căci acestea sunt semne ale iubirii pentru tine. Cu toate acestea, eu voi plânge iar, dar de bucurie. Iar tu, binecuvântat tată, bucură-te/veseleşte-te și fi bucuros: recompensele/răsplătirile au fost alocate/atribuite ţie, un loc de odihnă a fost pregătit pentru tine. Al tău zel este ca gelozia alor tăi părinți; a ta întemniţare proclamă adevărul. Tu eşti legat ca un neprihănit/drep om, ca unul neclintit – evlavioșii/dumnezăieştii/iubitorii de Dumnezău sunt recunoscători, concurenții devin mai înflăcărți, văzând un atât de frumos început . Persecutorii/ Prigonitorii din afară țes discursuri și calomnii, în special unii dintre călugări, dar în interior ei sunt chinuiți de gânduri, având un crud acuzator în a lor proprie conștiință, și în plus, ei sunt surprinși de aceasta. Căci, așa cum marele Grigorie Theologul spune, „marile fapte ale unui om pot minuna şi pe dușmani/faptele mareţe ale omului pot uimi / minuna şi pe duşmani, când mânia trece, iar fapta se va justifica ea însăşi ” (7). Îngerii te laudă [pe] tine, oamenii te binecuvântează [pe] tine, Hristos a acceptat și a deschis porțile Împărăției cerurilor ție pentru totdeauna. Amin.

* * *
4. Savva – Starețul Studiților, care a fost împreună cu Venerabilul Platon la al Şaptelea Ecumenic Sinod.
5. Locuitorii de la Heraklion.
6. Thessalonic.
7. Lucrări în traducere Rusă. T. II. P.70. M. 1889.

Multumim Lui Dumnezău, lui Ambrozie traducatorul si celor care au mai ajutat la tradus!

noi cei schiloditi de pacat…intareste slaba mea credinta

Rândunica din Ghebacea sau Copila Maicii Domnului, edit.„Cartea Ortodoxă“-Alexandria 2005


„ O Preacurată Maică a Dumnezeului nostru…să reverși din marea Ta milostivire raze de mângâiere și ajutor…asupra celor ce mă izgonesc și mă urăsc fără temei, neluând în seamă slăbiciunile lor de duh. Că Tu ești Maica îndurărilor și către al Tău ajutor alergăm noi cei schilodiți de păcat…învrednicește-ne și pe noi neputincioșii a ne ruga Domnului domnilor și Părintelui Luminilor…O, Preabună Maică a Mântuitorului meu, nu ma părăsi pe mine păcătoasa…Tu stii, dar, necazul meu, știi și neputința mea, vino deci și întărește slaba mea credință…“

NEAMUNIT si moralitatea idolatra

,,În ziua de azi, prin trăirea teologiei se înțelege morala. Da, numai că teologia nu este morală. Trăirea teologiei este Rugăciunea minții și îndumnezeirea, nu morala. Pentru că teologia ortodoxă nu are morală, ci nevoință. Morală ortodoxă nu există; există morală idolatră, care nu este o virtute, și nu aparțin Ortodoxiei, ci întregii lumi. Prin urmare, trăirea teologiei nu este virtutea, nu este morala – pentru că morală aveau și filozofii“.

Părintele Ioannis Romanidis, Dogmatica Empirică

Unitatea de necredinta

In brosura ÎNVĂȚĂTURI CREȘTINEȘTI, edit. BABEL, pag. 44

Proorocia Sfântului Kukșa al Odessei…În viitorul apropiat va fi convocat Sinodul ecumenic, sub denumirea de „cel mare și sfânt”. Acesta va fi tocmai acel „sobor al VIII-lea”, la care vor lua parte o adunătură” (sinagoga) de necredincioși. La acest sobor tâlhăresc vor fi unificate toate credințele, posturile vor fi schimbate, călugăria se va desființa aproape cu totul, călugărilor și episcopilor li se va permite să se căsătorească, iar preoților, să se recăsătorească ș.a.m.d.

  1. In cartea: Despre
    SFÂNTUL ȘI MARELE SINOD DIN CRETA,16-26 iunie 2016 Întrebări și răspunsuri. Editura Basilica București – 2017
  2. pag. 3:
  • în perioada 16-26 iunie 2016, a Sfântului și Marelui Sinod
  • Sfântul și Marele Sinod din Creta

3. pag. 4:

  • Sfântului și Marelui Sinod
  • Sfântul şi Marele Sinod
  • Sfântul și Marele Sinod
  • Sfântului și Marelui Sinod

4. pag. 5:

  • Sfântul și Marele Sinod

5. pag. 7:

  • Sfântul și Marele Sinod

6. pag. 9:

  • Mare sinod

7. pag. 10:

  • este numit „sfântșimare
  • sfânt”… șimare


autorizării celei de-a doua căsătorii pentru preoți vaduvi:…Sinodul Patriarhiei Constantinopolului care a luat decizia permiterii celei de-a doua căsătorii pentru clerici?

===insusi Cancelaria zice : „Sinodalitatea se împlineşte în concelebrarea sacramentală a Sfintei Euharistii, pentru a exprima simultan unitatea de credință

Euharistia=Impartasania arata unitatea de credinta adica cei doi care se impartasesc Ciobotea si cel cu cuget ortodox arata ca au aceeasi credinta de aceea se si impartasesc ptr. ca au aceeasi credinta , pai Ciobotea e ecumenist eretic si acela ce zice ca are cuget ortodox, el(cel cu cuget ortodox) crede ca este orthodox dar nu este!, dar sa zicem ca el ca e ortodox deci ce poate iesi din amestecul ecumenism+ortodoxie(cuget ortodox)??Ce spune dumnezeiasca scriptura? Nu puteti sluji la doi domni Lui Dumnezeu si lui mamona, cine v-a invatat ca puteti?

La stilistii eretici Biserica e intemeiata pe calendar nu pe Hristos!

Iacob Persul

Sfântul Duh a întemeiat Biserica la Cincizecime. De atunci până în prezent, cei care țin de această Biserică Una se mântuiesc. Și știm că Sf. Duh a întemeiat Biserica pe acest calendat vechi. Biserica de stil nou este cea mai nouă erezie în sânul Ortodoxiei, fiind apărută, și constituită, în anul 1924.

iar Sf. Ap. Ioan zice așa: ”Ce ați auzit de la început, în voi să rămână. și de va rămânea în voi CE AȚI AUZIT DE LA ÎNCEPUT (de la începutul creștinismului, adică, de la Hristos), și voi în Tatăl și în Fiul veți rămânea. adică numai așa vă veți putea mântui.

Deci, vă în treb pe voi, cei cu stilul nou: de când e credința voastră, și de la cine:

Credința voastră este din 1924, de la Papa de la roma, că el a schimbat calendarul, și de la patriarhul Miron Cristea, care a fost și prim-ministru ceea ce interzic sfintele Canoane, ca cei sfințiți să-și ia purtări de grijpă lumești.

Știți ce mântuire v-a adus Miron Cristea?

Iată ce spunea el, în acele vremuri, prin anuu 1938, pe când era prim-ministru: astăzi s-a rupt păienjenișul de pe ochii cetățenilor României întregite, ca să vadă limopede de unde vine mântuirea: de la eroica hotărâre a Majestății sale și de la înțelegerea rosturilor țării și a adevăratelor ei interese.”(!)

Întemeietorul credinței pe stil nou, și stricătorul credinței întemeiate de Sfântul Duh Dumnezeu, știți ce răsplătire are de la Dumnezeu? Nu numai muncile veșniuce ale iadului, dar și trupului lui mort i-au crescut coarne și copite diavolești, și l-au băgat în var nestins, fiindcă multe arătări diavolești s-au mai făcut la mormântul lui, și oamenii erau înfricoșați.

Asta este credința voastră falsificată, care este HULĂ ÎMPOTRIVA DUHULUI SFÂNT!

Până când veți șchiopăta de ambele picioare?, întreabă Sf. prooroc Ilie.

===Ptr. ea Credinta=calendarul, ptr. ca ea zice clar

  • “de când e credința voastră, și de la cine: Credința voastră este din 1924″

Calendarul e credinta, ce piatra/stanca Hristos??? Cat de innebunit sa fi la minte sa spui asemenea erezii???

P.S. Iacob Persul e Stilista eretica Justina Popovici