Cristian Stavriu ecumenist desavarsit si el echilibrat cu discernamant si calea imparateasca pomenitor de eretici

Sv. Averchie Taushev: Biserica Ortodoxa nu este un fel de ,,monopol” sau ,,afacere” a clerului, cum cred ignorantii si cei straini de duhul Bisericii

Biserica Ortodoxă nu este un fel de ,,monopol” sau ,,afacere” a clerului, cum cred ignoranţii şi cei străini de duhul Bisericii. Ea nu este bunul unui ierarh sau preot, ci uniunea duhovnicească apropiată a tuturor celor care cred cu adevărat în Hristos, care se străduiesc să păstreze cu sfinţenie poruncile lui Hristos, cu singurul scop de a moşteni acea binecuvântare veşnică pe care Mântuitorul ne-a pregătit-o nouă, şi dacă păcătuiesc din slăbiciune, se căiesc sincer şi se luptă ,,să aducă roade vrednice de pocăinţă” (Luca 3, 8).

https://www.aparatorul.md/arhiepiscop-averchie-de-jordanville-ortodoxia-este-trupul-lui-hristos-cel-mistic-al-carei-cap-este-insusi-hristos-si-este-formata-din-toti-cei-care-cred-cu-adevarat-in-hristos/

https://ayeaye20.wordpress.com/2019/12/12/sv-ioan-gura-de-aur-cei-care-se-afla-in-afara-bisericii-slujind-patimile-si-propriile-lor-idei/

Sv. Ioan Gura de Aur: Cei care se afla in afara Bisericii, slujind patimile si propriile lor idei

Problemele vietii, edit. Cartea Ortodoxă 2007, pag. 356:

“Cei care se află în afara Bisericii, slujind patimile şi propriile lor idei, nu pot să primească nici un adevăr al lui Dumnezeu care este mai presus de mintea omenească”

Sf. Ioan Gură de Aur

Despre calendar; Zelotistii au ratacit drumul. Auzi, sa spuna ca Tainele nu au Har si ca cei de pe stil nou sunt osanditi!; Tin calendarul vechi, dar nu cuget cum cugeta zelotistii; Haralambie: …inca nu-l pomeneam pe Patriarh

STAREŢUL MEU IOSIF ISIHASTUL, Editura EVANGHELISMOS
Bucureşti, 2010

(Pentru ediţia de faţă, Editura Evanghelismos, care mulţumeşte Stareţului Efrem Filotheitul – Sfânta Mănăstire a Sfântului Antonie ArizonaSUA, pentru generozitatea cu care i-a fost acordat dreptul traducerii şi editării în limba română a prezentei cărţi)

pag. 301-309

Despre calendar

Una dintre hotărârile înţelepte ale Stareţului Iosif a fost luarea unei poziţii corecte în problema calendarului, care, în acea vreme, devenise foarte acută, deoarece în funcţie de aceasta Biserica îşi organizează viaţa istorică şi liturgică.
Conducerea revoluţionară a lui Gonatas109, prin ordinul împărătesc din 18 ianuarie 1923, a hotărât, din motive politice, să adopte
noul calendar şi în cadrul statului grec. Fireşte, Biserica putea să
respecte vechiul calendar pentru anul liturgic. Cu puţine zile mai
târziu însă, pe data de 3 februarie 1923, Patriarhia Constantinopolului propunea printr-o enciclică Bisericilor Alexandriei, Antiohiei, Ierusalimului, Serbiei, Ciprului, Greciei şi României revizuirea calendarului bisericesc.
Prin urmare, la 10 martie 1924, Sfântul Sinod al Bisericii Greciei a hotărât să revizuiască calendarul bisericesc, exceptând
perioadele Triodului şi Penticostarului, care aveau să fie rânduite după Pascalie. Această sinteză a fost numită, nu fără probleme liturgice, noul calendar iulian sau îndreptat. Astfel, şi Bisericile Alexandriei, Antiohiei, României şi Bulgariei au primit noul calendar, în ciuda împotrivirilor venite din partea poporului credincios. De fapt această înnoire a pricinuit schisme în Biserică, formându-se aşa-numitele “biserici vechi-calendariste”, rană care nu s-a vindecat nici până astăzi.
Timp de unsprezece ani cei de pe stilul vechi au fost cu totul lipsiţi de vreo conducere bisericească, neavând episcopi. Dar biserica fără episcop nu este socotită Biserică. Însă în 1935 Episcopul Florinei, Hrisostom Kavuridis, s-a rupt de Biserica oficială şi s-a alăturat vechilor calendarişti. Acest pas a fost salutat de către zelotişti cu multă bucurie, fiindcă în felul acesta dobândeau şi ei un episcop pentru biserica lor.
Pilda sa a fost urmată apoi de Gherman al Dimitriadei şi de
Hrisostom al Zakinthului. Aceşti trei episcopi au hirotonit apoi încă alţi patru episcopi noi, printre care a fost şi monahul Matei de la Schitul Sfântului Vasilie din Sfântul Munte.
Până în 1937, printre vechii calendarişti a existat o mare nedumerire: dacă cei de pe stilul nou să fie socotiţi schismatici sau nu. Până atunci nu au avut nişte puncte de vedere clare.
Hrisostom al Florinei socotea că majoritatea credincioşilor erau de partea celor care ţineau calendarul vechi. Prin urmare, ar fi fost cu neputinţă ca Biserica oficială să nu fi revenit la vechiul calendar, dacă zelotiştii ar fi păstrat o poziţie de protest mai înţeleaptă, fără extremisme şi lipsă de tact. Astfel, prin enciclica lui oficială a
declaratmaica vechilor calendarişti era Biserica Greciei şi că de acolo primeau Harul şi că poziţia lor era una de protest.
Însă atunci când a declaratTainele celor de pe stilul nou sunt valide, vechii calendarişti s-au despărţit în două tabere vrăjmaşe: cei moderaţi, care îl urmau pe Hrisostom al Florinei, şi cei extremişti, care îl urmau pe Matei Karpathakis şi care susţineauTainele Bisericii oficiale sunt invalide.
Între cele două tabere exista destulă vrăjmăşie. Desigur, zelotiştii aruncau asupra lui Hrisostom al Florinei numeroase anateme şi blesteme.
Într-o zi, părintele Vartolomeu, care era un ieromonah din tabăra lui Hrisostom al Florinei, l-a vizitat pe Stareţ şi a voit să discute cu el problema calendarului. Însă Stareţul, care era omul păcii şi al rugăciunii, nu voia aceasta şi de aceea i-a spus: “Renunţă la discuţia asta, căci ne vom spune cuvinte grele şi ne vom mâhni“.
Celălalt însă insista şi a început deja să spună părerile sale despre
calendar. Şi aşa cum se aşteptase Stareţul s-a şi petrecut. Stareţul
şi-a pierdut pacea şi a rostit cuvinte tăioase împotriva lor.
Apoi, când a mers la chilia sa ca să se liniştească, a simţit că a pierdut puţin din Har şi îi venea greu să se războiască împotriva
demonilor. Experimentat în cele duhovniceşti cum era, a înţeles că
ceva nu e în regulă. Atunci s-a întors cu stăruinţă la scăparea sa cea dintotdeauna, rugăciunea. S-a nevoit cu lacrimi, cu durere şi cu smerenie adâncă pentru a primi răspuns. S-a luptat timp de mai multe ceasuri în rugăciune şi, după ce a simţit la sfârşit puţină pace, a mers să se odihnească. Dumnezeu însă i-a trimis următorul vis, pe care ni l-a povestit el însuşi:

“Se făcea că mă aflam pe o fâşie de pământ, care se desprinsese de Sfântul Munte şi care înainta în mare. Aceasta era ameninţată să fie scufundată de valuri. Mă întrebam cum de am ajuns eu într-un loc atât de primejdios şi cugetam înfricoşat că, de vreme ce acea fâşie se desprinsese de Munte şi se clătina de valuri, peste puţin timp avea să se scufunde, iar eu urma să mă înec, deoarece valurile începuseră deja să acopere stânca. Lângă mine însă vedeam Muntele uriaş, Athonul, de care se spărgea orice val al mării. Atunci mi-am pus în gând ca, de îndată ce se va apropia stânca de Munte, să sar pe ţărmul lui, după care nu aveam de ce să mă mai tem. Şi astfel, cu primul prilej ce s-a ivit, am sărit pe pământul Muntelui, pe care mă simţeam în siguranţă. Şi într-adevăr, peste puţin timp stânca cea mică a fost înghiţită de mare, iar eu am spus uşurat: «Slavă Ţie, Dumnezeule!». Şi îndată m-am trezit”.
Când s-a trezit, a înţeles tâlcul visului şi de atunci a început să mărturisească faptul că mai înainte a adoptat o poziţie greşită.
Dar şi părintele Efrem Katunakiotul, când s-a rugat pentru aceeaşi
problemă, a fost înştiinţat de o voce puternică, care i-a spus: “în
persoana lui Hrisostom al Florinei ai renegat toată Biserica“. În
chip asemănător, puţin mai târziu, Stareţul Iosif a auzit, în timp ce
se ruga, o voce dumnezeiască zicându-i: “Biserica se află la Patriarhia Ecumenică, la Constantinopol“.
Astfel, părinţii au înţeles că lucrurile nu stăteau aşa cum spuneau vechii calendarişti şi că Tainele celor de pe stilul nou sunt valide. Atunci au hotărât să-i ceară mitropolitului Florinei iertare în scris. Stareţul a scris o scrisoare în care i-a cerut iertare şi pe care a semnat-o el împreună cu obştea sa, precum şi obştea părintelui Nichifor. Kalatzis însă a voit să mai adauge ceva la sfârşit, şi anume cuvintele: “Pe voi vă considerăm ca făcând parte din Biserica Ortodoxă…“. Astfel, au semnat şi acel adaos, după care i-au dat scrisoarea, căci acesta avea să iasă din Sfântul Munte, ca să o dea în mâinile mitropolitului Florinei. Iar acesta le-a răspuns apoi că i-a iertat. De atunci Stareţul Iosif împreună cu obştea sa a preferat poziţia moderată a floriniştilor.
Ce s-a petrecut în continuare, ne povesteşte părintele Efrem
Katunakiotul, arătând fineţea ascultării duhovniceşti:
“Era o zi de marţi şi seara mi-au venit nişte gânduri de judecată legate de Stareţ. Mi-am amintit atunci de scrisoarea pe care o trimisesem mitropolitului Florinei. Într-un oarecare fel nu fusesem de acord cu Stareţul. Adică cugetasem în sinea mea: «De
vreme ce declarăm în scris îl urmăm pe mitropolitul Florinei, iar mâine-poimâine ne vom întoarce la poziţia mănăstirilor, adică
aceea de a fi în comuniune cu Patriarhia de Constantinopol, lucru
care s-a şi petrecut, va trebui să retractăm semnătura pe care i-am dat-o mitropolitului Florinei, deoarece vom asculta de Patriarhie».
Aşa cugetam în sinea mea şi îmi spuneam: «Nu trebuia să o scriem
în felul acesta şi nici nu trebuia să punem acel adaos». În sâmbăta
următoare am mers la Stareţ ca să liturghisesc, însă el, de îndată ce m-a văzut, mi-a spus:
– Părinte, ai ceva înlăuntrul tău care te desparte de mine. Să nu te desparţi de Stareţul tău. Nu te despărţi de mine!
Eu însă, de marţi până sâmbătă, când am venit să liturghisesc, uitasem ce gândisem. Fiindcă nu-mi mai aminteam de acel gând, i-am spus:
– Gheronda, nu-mi amintesc să fi avut vreun gând care să mă despartă de Sfinţia Voastră.
Ai ceva care te desparte de mine. De îndată ce te-am văzut, sufletul meu a primit înştiinţare că ai un gând care te desparte de mine.
– Gheronda, nu-mi amintesc nimic.
– Să-ţi aminteşti!
Am săvârşit Liturghia. Dimineaţă, după ce am mâncat, am urcat de la Sfânta Ana Mică pe cărarea ce duce la coliba noastră. Pe când urcam şi cugetam la zilele trecute, mi-am amintit de acel gând care, într-un fel oarecare, mă despărţea de Stareţ. Atunci m-am întors la Stareţ şi, cu lacrimi în ochi, i-am cerut iertare, pe care mi-a şi dat-o îndată.
Iată pildă de ascultare desăvârşită, adică omul să facă ascultare oarbă de stareţul său, fără să folosească raţiunea. Căci ascultare nu înseamnă pur şi simplu să împlineşti o poruncă, ci adevărata ascultare, cea duhovnicească, constă în a cugeta cineva întocmai ca stareţul său“.
Astfel, începând cu anul 1937 Stareţul a început să primească ambele calendare, deşi a continuat să rămână zelotist. Această poziţie faţă de problema calendarului o avea şi atunci când am mers să rămân lângă dânsul. Puţin mai târziu însă, la 13/26 martie 1950, a fost emisă o nouă enciclică semnată de patru episcopi
vechi-calendarişti: Hrisostom al Florinei, Gherman al Cicladelor,
Hristofor al Hristianopolului şi Policarp al Diavliei. Enciclica am
citit-o eu, fiindcă Stareţul nici măcar să o citească nu a vrut, deşi
era zelotist. Printre altele erau scrise şi următoarele: „Tainele
săvârşite de cei de pe stilul nou, ca unii ce sunt schismatici, sunt
lipsite de Harul sfinţitor. Pentru aceasta, pe nici un neocalendarist nu se cuvine să-l primiţi în sânurile Sfintei noastre Biserici şi, prin urmare, nici să nu-l ajutaţi, până ce nu face mai înainte o mărturisire în care să osândească înnoirea neocalendariştilor şi să declare că Biserica acestora este schismatică. În ceea ce îi priveşte pe cei botezaţi de neocalendarişti, să fie botezaţi cu Sfântul Mir de provenienţă ortodoxă, care se găseşte din belşug la noi…110.
Când am citit acestea m-au trecut fiorii. Am socotit că cel care a scris enciclica este un călău. Vechii calendarişti renegaseră nu numai unul sau doi episcopi, ci întreaga Biserică a Greciei, care nici până astăzi nu a încetat să aibă legături canonice cu toate Bisericile Ortodoxe. De îndată ce am citit enciclica – era noapte, iar Stareţul tocmai îşi termina privegherea – , am mers şi i-am spus:
– Gheronda, în enciclică scrie asta şi asta.
S-a terminat! Ne retragem! Aceştia s-au rătăcit cu totul.
Nu se poate ca adevărul lui Dumnezeu să fie acesta. Va trebui să
luăm poziţia mănăstirilor. Dar mai întâi vom face rugăciune ca să
vedem ce ne va spune Dumnezeu. Fiilor, rugăciune! Rugăciune,
părinţilor, ca să ne descopere Dumnezeu şi să nu facem vreo greşeală. Ceea ce ne va descoperi Dumnezeu, aceea vom primi.
Stareţul nu avea diplomă de absolvire a studiilor universitare de teologie. Era însă un adevărat teodidact şi, ca un văzător de Dumnezeu, era iniţiat în adevărata teologie. Niciodată nu-mi amintesc să fi făcut ceva fără să fi primit vestire de sus. Pentru această problemă atât de importantă ne-a pus pe toţi să postim trei zile şi să ne rugăm. Timp de trei zile nu am mâncat nimic, ci doar apă am băut.

În a treia zi Stareţul s-a închis în coliba sa şi toată noaptea s-a rugat, vărsând şiroaie de lacrimi. Iar noi îl aşteptam afară pe Stareţ, ca pe un alt Moise, ca să ne comunice rezultatele “sinodului.
După rugăciune se pare că a avut o descoperire, căci, ieşind afară, ne-a spus:
– “Câţi sunteţi credincioşi…”. Părinţilor, s-a terminat! Am primit vestire că trebuie să trecem de partea mănăstirilor. Acesta e
adevărul. Zelotiştii sunt înşelaţi!
Cu adevărat, mare şi bruscă a fost întoarcerea Stareţului, căci fusese zelotist şi încă unul dintre cei mai înfocaţi. Până atunci fusesem cu toţii zelotişti: bătrânul Arsenie, părintele Iosif cel tânăr, eu, părintele Efrem Katunakiotul, bătrânul Nichifor şi alţii… Schimbarea Stareţului a fost iute ca fulgerul. Dar fiindcă Stareţul
niciodată nu a fost fanatic şi nici nu a urmat o cale cu împătimire,
am înţeles îndată că ceea ce ne spunea era adevărul, era Ortodoxia.
– Gheronda, ce ai văzut?
Nu vă pot spune. Doar atât vă zic: s-a terminat! Vom urma şi noi calea pe care au adoptat-o mănăstirile şi îl vom pomeni pe Patriarh.
Eu nu-l pomenesc pe Patriarh, s-a împotrivit părintele Atanasie. Este eretic!
Părintele Arsenie a mers atunci în spatele Stareţului şi i-a spus:
– Gheronda, mulţi s-au înşelat. Chiar şi Sfinţi
– Părinte Arsenie, unu şi cu unu fac doi. Ia-ţi traista şi pleacă!
Atunci am înlemnit cu toţii. Părintele Arsenie, de îndată ce a auzit aceasta, i-a spus Stareţului:
Iertaţi, iertaţi!
Părintele Atanasie însă s-a opus zicând:
– Dar, ăsta-i aşa, celălalt e altfel.
– Ascultă, părinte Atanasie, ia-ţi traista şi mergi la Lavra şi spune-le că ne vom supune mănăstirii şi Patriarhiei. Veţi merge acolo ca să vă înscrieţi. Repede! S-a terminat! Vom lua buletine şi vom deveni în mod oficial monahi ai Mănăstirii Lavra. Aceasta este calea lui Dumnezeu. Zelotiştii au rătăcit drumul. Auzi, să spună că Tainele nu au Har şi că cei de pe stil nou sunt osândiţi!

Şi astfel, părintele Atanasie a pornit spre Lavra cu traista în spate, dar plin de gânduri. Se gândea: “Oare, Stareţul are dreptate ori nu?“. Şi aşa cum mergea prin pădure, a obosit şi s-a aşezat ca să se odihnească puţin. îndată a adormit şi a avut o vedenie care l-a încredinţat că poziţia Stareţului este corectă. Când s-a trezit, a pornit îndată înapoi şi, plin de entuziasm, i-a spus Stareţului:
– Gheronda, mă supun. Şi pe Patriarh îl pomenesc şi fac orice îmi spuneţi. Ceea ce am văzut, m-a încredinţat că aceasta este voia lui Dumnezeu.
Ce anume a văzut, nimeni nu ştie. Pe atunci eram mic, nu am cercetat să aflu ce văzuse. Şi într-adevăr, am mers la Lavra ca să ne scoatem buletine. însă unii zelotişti s-au smintit şi au început să spună multe. Bătrânul Nichifor a început şi el să se răzvrătească. Până şi părintele Efrem de la Katunakia i-a spus Stareţului:
– Gheronda, ia aminte, căci Părinţii au spus că până şi cei aleşi se vor înşela în zilele de pe urmă.
– Părinte, i-a spus atunci Stareţul, dacă nu vrei să liturghiseşti, pleacă! Du-te la stareţul tău!
Fiindcă vestirea o primise de la Dumnezeu, nu asculta pe nimeni. Iar noi, cei mici, nu ne împotriveam. Dacă Stareţul spunea “da”, “da” rămânea! Spunea “nu”? “Nu” rămânea! Pentru noi, cei mai tineri, nu exista împotrivire. Nu aveam nici cea mai mică neîncredere în hotărârea Stareţului. Însă cei trei, care erau mai mari şi care aveau un oarecare cuvânt de spus, s-au împotrivit oarecum. Dar părintele Iosif cel tânăr şi cu mine nu aveam nici o tulburare. L-am urmat pe Stareţ cu o încredere desăvârşită.
Părintele Haralambie încă nu era cu noi, căci a venit cinci luni mai
târziu.
Puţin mai târziu a venit şi părintele Efrem, duhovnicul meu din Voios, şi Stareţul l-a întrebat:
– Ia spune-mi, părinte, această enciclică, pe care a dat-o
Sinodul, este adevărată?
Atunci acela a plecat capul şi a răspuns:
Nu trebuia să circule această enciclică. Nu este corectă.
– Prin urmare, părintele meu, ne-am înşelat, nu-i aşa? Ne-am înşelat. Ne-am abătut, aşadar, şi de aceea trebuie să luăm măsurile cuvenite.

După o vreme Stareţul ne-a destăinuit vedenia prin care i s-a lămurit problema calendarului. Iată care era vedenia:
În timp ce se ruga, Stareţul a văzut o biserică frumoasă care avea o poartă mică şi prin care ieşeau toţi oamenii. În curtea ei însă se certau doi credincioşi şi strigau unul la celălalt:
Eu sunt cel corect!
Eu sunt mai corect!, striga al doilea.
Eu sunt Biserica!, striga al treilea.
Şi ne explica Stareţul:
– Aceasta arată că se certau, dar aparţineau Celei Una Sfântă
şi Apostolească Biserică. Aveau aceeaşi dogmă şi acelaşi Har, dar
nu aveau libertatea Duhului şi sfinţire şi pentru aceasta se certau.
Cum pot eu acum să spun că Biserica Greciei nu este drept-slăvitoare şi că nu are Harul lui Dumnezeu? Să spun că nu mai este drept-slăvitoare doar pentru faptul că ţine noul calendar? Şi
spun că episcopul este osândit? Ţin calendarul vechi, dar nu cuget
cum cugetă zelotiştii.
Şi într-adevăr, problema calendarului nu influenţează mântuirea credincioşilor, deoarece este o chestiune calendaristică, iar nu una dogmatică. Cu excepţia chestiunilor dogmatice, pot să existe între Bisericile locale diferenţe izolate de natură administrativă sau
liturgică. Acestea însă nu sunt motive din cauza cărora Harul lui
Dumnezeu să se retragă. Fiindcă Stareţul era nepătimaş, fără
încăpăţânare şi fără fanatism, putea să-şi vadă greşeala şi
primească şi îndreptare.
Atunci când s-a auzit că Părintele Iosif Peştereanul a trecut de partea mănăstirilor, zelotiştii din împrejurimi au spus:
– A vorbit Dumnezeu. Acesta vorbeşte cu Dumnezeu şi de aceea a primit vestire în rugăciune. Prin urmare, acesta este adevărul. Căci Harul lui Dumnezeu vine în sufletele sfinţite şi le descoperă adevărul. Nu-l descoperă aşa, la întâmplare şi cui se nimereşte.
Însă unii zelotişti fanatici, care aveau o încredere exagerată în logica lor, au început să-l defaime pe Stareţ, zicând:
S-a înşelat Părintele Iosif Peştereanul.
Cu toate acestea Stareţul niciodată nu-i judeca, ci spunea:
Să nu scoatem o vorbă! Noi să ne vedem de treaba noastră, adică să ne facem privegherea, rugăciunea noastră, iar pe ei lasă-i să spună ce vor. Dumnezeu să-i ierte!

Când Stareţul a adormit întru cuvioşie şi sfinţenie, iar noi,
fiii săi duhovniceşti, ne-am învrednicit să dobândim obşti cu mulţi ucenici, zelotiştii au fost nevoiţi să mărturisească:
– Da, într-adevăr, aşa da călugări…! Atât de mulţi părinţi virtuoşi! Trebuie să recunoaştem că Stareţul a avut dreptate, fiindcă nu se poate ca rădăcina să fie putredă şi să scoată astfel de roade şi să se adune astfel de obşti. “Pomul după roade se cunoaşte“. Prin urmare, noi am greşit, iar Bătrânul Iosif avea dreptate, era Sfânt.
Când ne-am alăturat celorlalţi părinţi athoniţi şi i-am lăsat pe zelotişti, am cunoscut din experienţă puterea Harului Tainelor săvârşite de noii calendarişti. De aceea, atunci când Stareţul ne spunea că vede Harul umplând biserica, noi nu-l înţelegeam. Şi aceasta până când l-am văzut şi noi. În orice caz, atunci când i-am părăsit pe zelotişti, cu toţii am văzut Harul cu ochii cei trupeşti.
Mai târziu, când am devenit preoţi, am primit şi o altă vestire în rugăciune cu privire la problema calendarului. Despre aceasta ne povesteşte părintele Haralambie:
„Când ne-am întors la calea urmată de mănăstiri, încă nu-l
pomeneam pe Patriarh. Însă atunci când am venit la Noul Schit, a
trebuit odată să liturghisesc la Mănăstirea Sfântului Pavel111 şi,
negreşit, trebuia să pomenesc pe Patriarh.
– Ce să fac acum, Gheronda?, l-am întrebat pe Stareţ.
Mergi şi pomeneşte-l! Când te întorci, să-mi spui ce-ai simţit.
Cu adevărat, pot să vă spun că arareori am primit atât de mult Har în timpul Sfintei Liturghii cum am primit de această dată. Toată slujba am vărsat şiroaie de lacrimi. Nici măcar ecfonisele nu le puteam rosti. Când m-am întors, Stareţul mi-a spus:
Aşa-i că te-ai umplut de Har?
Da, Gheronda. Asta şi asta mi s-a întâmplat.
Vezi, fiul meu, că nu păcătuieşti atunci când îl pomeneşti
pe Patriarh, orice ar spune sau ar face, până ce nu este caterisit şi
se împărtăşeşte din acelaşi Potir?

—-

109Gonatas Stelianos, general-locotenent în armata greacă. A participat la Războiul macedonean (1907-1909), la Războaiele balcanice şi la incursiunea din Asia Mică. În noiembrie 1922 a devenit preşedintele guvernului revoluţionar până în ianuarie 1924, când a predat conducerea lui Venizelos.

110Fragment din Enciclica 13, Către evlavioşii preoţi ai Sfintei Biserici a Adevăraţilor Creştini Ortodocşi, Atena – 26 mai 1950.

111Noul Schit aparţine administrativ de Mănăstirea Sfântului Pavel
(Sfântul Munte).