Category Archives: 1844

Si mortul se poate da anathemei 

Pidalion 1844 pag.516

CANONUL 89,
85

S-a socotit, ca, dacă vreun episcop va protimisi moştenitori rudenii, sau afară de rudenia sa, eretici, ori elini mai mult decât pe Biserică, după moarte să i se zică anatema unuia ca acestuia. Şi numele lui nici cum să se pomenească de iereii lui Dumnezeu. Nici să poată a se dezvinovăţi, de va muri netestăluit (adică fără diată). Fiindcă episcopul făcându-se, după cuviinţă este dator a-şi face rânduirea lucrurilor sale potrivită cu epanghelma sa. 

[Apostolic, can. 40; Sinod 4, can. 22; Sinod 6, can. 35; Antiohia, can. 24; Cartagina, can. 30, 40, 102]
TÂLCUIRE

Porunceşte canonul că unii ca aceştia şi după moarte să se anatematisească (ci şi diata lui, ca o fără de lege să se strice, şi lucrurile lui să se dea Bisericii)354,  iar el de va trăi să nu poată nici într-un chip a-şi face îndreptare pentru împărţirea averilor.

Subnota 354 Ecumenicul sinodul al 5-lea pe canonul acesta întărindu-l care se află în epistolia împăratului Iustinian, anume după chip schimbat aşa îl arată. „Iarăşi s-a hotărât, ca dacă vreun episcop moştenitor din afară de rudeniile sale, ori eretici, măcar şi rude ale sale, s-au elini, îi va protimisi mai mult decât pe Biserică, şi după moarte să se anatematisească. Şi numele lui între preoţii lui Dumnezeu să nu se citească. Şi nici scapă din osândire, de se va sfârşi nelăsându-şi diată. Adică, de va muri şi nelăsând diată în care să face clironomi pe rudele sale cele eretice, dar avea socoteală să facă una ca aceasta, şi nu a ajuns, iarăşi după moarte să se anatematisească. Fiindcă se cădea, legiuit a-şi chivernisi averea ca un episcop.” Întru care adaugă aceeaşi epistolie: „Că nu numai cei ce păcătuiesc întru credinţă, ci şi cei ce întru sfinţitele canoane, şi după moarte se anatematisesc”; care cuvânt cu adevărat este foarte înfricoşat, şi de toată spaima vrednic.

Valabilitate hirotonii

Pidalion 1844 Pag 462-463 subnota 323

 CANONUL 18

Fiindcă datori suntem a fi liniştiţi, şi răbdători, şi îndestulată milostivire a avea către toţi, cei ce odată s-au ridicat la soarta bisericească de oarecare fraţi ai noştri, de nu vor voi a se întoarce la Bisericile pentru care s-au numit, de aici înainte să nu se primească. Iar Eutihian nici nume de episcop luişi să-şi părtinească. Dar nici museu, să se socotească de episcop. Iar mirenească cuminecare de ar cere, nu trebuie lor a li se opri.
TÂLCUIRE

Museu, şi evtihiani, şi alţii încă, că episcopi au hirotonisit pe oarecare clerici. Deci hotărăşte canonul, ca cei de unii ca aceştia hirotonisiţi să se primească ca pe nişte clerici. Că măcar că cei ce i-a hirotonisit nu urmau a fi clerici pentru oarecare pricini, şi greşeli ce a făcut, însă când i-au hirotonisit, aveau dreptăţi episcopeşti, fiind hirotonisiţi, şi pentru aceasta sinodul a primit pe cei de dânşii hirotonisiţi. Însă dacă aceşti hirotonisiţi nu vor a se întoarce la Bisericile, a cărora s-au numit ei, clerici, la alte Biserici de aici să nu se primească. Iar evtihian şi museu, drept şi nume de episcop nu caute să aibă. Iar de ar voi să se primească, şi să se împărtăşească ca nişte mireni. Nu trebuie a-i opri de la aceasta, ci să li se dea.

Subnota 323 : Însemnează că Anonimul tâlcuitor zice, că evtihian şi museu, după ce s-a făcut schismatici, s-au caterisit. Şi dacă pocăindu-se, şi căutând să aibă nume de episcop, să nu se asculte, ci numai ca nişte mireni să se primească după canon, iar ceea ce zice Valsamon că aceştia erau ne ierosiţi şi ne hirotonisiţi, nu este adevărat.

Icoanele nu trebuie a se unge cu Sfantul Mir sau a se Sfinti cu rugaciuni si despre semnul Sfintei Cruci cu un deget

Pidalion 1844

Pag 324 subnota 257

Sfintele Icoane nu trebuie a se unge cu Sfântul Mir, sau a se sfinţi cu rugăciuni de preot: 1. Pentru că noi nu ne închinăm lor pentru că sunt miruite, sau pentru că sunt sfinţite cu rugăciuni, ci îndată ce vedem chip Sfânt, fără a cerceta măcar despre Mir şi rugăciune, ne închinăm lui, şi pentru numele Sfântului, şi pentru asemănarea ce are cu acela a căruia este chipul. Pentru aceasta în a 6-a praxă a sinodului acestuia, sinodul luptătorilor de Icoane cel din vremea lui Copronim au prihănit pe Sfintele Icoane zicând, că numirea Icoanelor nici sfinţită rugăciune au, care să le sfinţească; ca din aceasta către sfinţenie să se mute din lucru obştesc, ci rămâne o obştească şi necinstită, precum o a făcut zugravul. Iar către acestea sfântul al 7-lea sinod răspunzând prin Epifanie diaconul, nu a zise că s-a făcut rugăciune asupra Icoanelor, ci a zis că, precum multe sfinţite lucruri, rugăciune sfinţită nu primesc, ci de la însuşi numele lor sunt pline de dar şi de sfinţenie, precum este chipul Sfintei Cruci, car este vrednică de cinste şi de închinăciune la noi, cu toate că se face fără de vreo rugăciune, şi noi cu singură închipuirea ei credem că luăm sfinţenie, şi cu închinăciunea ce-i facem, şi cu însemnarea ei pe frunte, şi cu pecetluirea ei ce în aer se face cu degetul (vezi că nu cu trei degete se făcea din învechime semnul Crucii, ca acum, ci cu un deget, care zice şi Hrisostom în oarecare cuvânt al său, şi vezi despre aceasta în a 2-a însemnare a canonului 91 al lui Vasilie) nădăjduim să izgonim pe draci. Asemeni precum şi multe vase sfinţite avem, şi le sărutăm, şi nădăjduim că vom lua de la ele sfinţenie, măcar că sfinţită rugăciune nu au. Asemeni şi Sfânta Icoană, ce nu are rugăciune, închinându-ne ei şi sărutându-o, ne împărtăşim de sfinţenie, înălţând cinstea la cel închipuit pe ea. Iar de nu pot luptătorii de Icoane să zică că Sfintele Vase sunt necinstite şi de obşte, fiindcă nu au rugăciune, ci sunt precum le-au făcut, ţesătorul, zugravul, şi argintarul, şi le au pe ele sfinte şi cinstite. Asemeni dar se cuvine să aibă şi pe cinstitele Icoane ca sfinte şi cinstite şi sfinţite, deşi nu au rugăciune. 2. Nu au trebuinţă Sfintele Icoane de rugăciune şi miruire; pentru că după Dositei foaia 658 din Dodecavivlon numai singur papistaşilor nelegiuire este de a face Icoane prin rugăciuni şi prin oarecare alcătuiri. Că ei se fălesc, că papa alcătuieşte Icoane din ceară curată, din Sfântul Mir şi din apa sfinţeniei (adică din Aghiasmă), şi că citeşte asupra lor rugăciuni minunate, şi că pentru aceasta Icoanele acelea fac minuni. (Precum mint ei, că Leon al 3-lea a trimis o Icoană ca aceasta lui Carol regele Franţei, şi acela o avea la evlavie. Şi că papa Urban altă una a trimis lui Ioan Paleologului, şi că acesta s-a cinstit cu litanii în Biserică.) Vezi că rugăciunea cea pentru Sfintele Icoane este papistăşească, şi nu dreptslăvitoare? Şi din nou izvodită şi nu veche? Pentru aceasta nici într-un Evhologhion (Molitfelnic) din cele vechi manuscrise aceasta nu se află. Şi am luat aminte că această rugăciune nici în cele tipărite mai-nainte de 100 de ani nu se află. 3. Se face cunoscut că Sfintele Icoane de rugăciune şi de miruire nu au trebuinţă. Pentru că şi pe pereţii Bisericii se zugrăvesc, şi în nartice, şi în curţile lor, şi de obşte pe căi, şi pe uşi, şi pe Sfintele Vase; şi nici se miruiesc cândva, nici rugăciuni li se citesc, şi cu toate acestea se cinstesc şi se închină. Pentru asemănarea ce au cu aceia ale cărora sunt.

Din Pidalion despre deasa impartasire

Pidalion 1844 pag. 309 subnota 243

CANONUL 90

În duminici a nu pleca genunchile canoniceşte am luat, de la purtătorii de Dumnezeu Părinţii noştri, învierea lui Hristos cinstindu-o; deci ca nu neştiută să fie nouă claritatea luării aminte acesteia, facem cunoscut credincioşilor, ca, după intrarea preoţilor în Altar la vecernia sâmbetei, după obiceiul ce stăpâneşte, nimeni să plece genunchile până la vecernia duminicii viitoare. Întru care, după intrarea în Altar ce se face în slujba cea de seara, iarăşi plecând genunchile, aşa aducem Domnului rugăciunile. Că a învierii Mântuitorului nostru, înainte mergătoare luând noi pe noaptea cea după sâmbătă, laudele de aici duhovniceşte le înţelegem, sărbătoarea împlinindu-o din întuneric la lumină, ca de aici întru o întreagă noapte şi zi, să prăznuim noi învierea.



TÂLCUIRE

Fiindcă am luat (zice canonul) să nu plecăm genunchi duminicile, de la purtătorii de Dumnezeu Părinţi, ai Sinodului întâi adică, de la dumnezeiescul Petru, şi de la marele Vasilie, pentru învierea Domnului, facem cunoscut credincioşilor, ca, să înceteze plecarea genunchilor după intrarea în sfântul Altar, ce fac iereii la vecernia sâmbetei, şi să o înceapă iarăşi după intrarea în Altar a iereilor (adică după vohodul) care se face la vecernia duminicii; adică dintr-o seară până în cealaltă seară; că înainte mergătoare şi începătoare a învierii Domnului, luând noi pe noaptea cea după sâmbătă, de atunci începem cântările cele de înviere, şi de la întunericul nopţii celei după sâmbătă (care se socoteşte a duminicii) începem prăznuirea. Şi până ce ţine lumina zilei duminicii, o săvârşim pe ea. Ca cu chipul acesta, întru o noapte şi zi întreagă, să prăznuim Învierea.243

 Subnota 243

Dar când, şi de cine s-a ridicat din Biserica noastră răsăriteană, acest evanghelicesc, apostolesc, şi părintesc obicei al îngenuncherii? Cu scumpătate nu ştim să spunem. Că chibzuire însă socotim, că să se fi ridicat aceasta, după desbinare, poate de oarecare ai noştri, cu covârşire râvnitori, ci se împotriveau obişnuirilor Bisericii apuseneşti, prin urmare încă şi acestui canonicesc obicei. Şi că această socotinţă a noastră este adevărată, vezi pe Meletie Piga al nostru la sfârşitul cărţii a 3-a cea despre creştini, unde vorbeşte despre plecările de genunchi (faţa 210 a tipăririi în Bucureşti). Pentru că şi papalitra ce se numeşte la apuseni, adică cununa cea de pe cap a clericilor, obicei canonicesc fiind, s-a ridicat de către ai noştri. Asemenea şi altele, precum şi deasa împărtăşire, care la apuseni se urmează.