MANUAL DE DREPT BISERICESC ORTODOX ORIENTAL VOL. I., PARTEA I. şi II., Arad 1925
pag. 33
13. Patr. Vasile III la 30 iulie 1925 a dat tomul No. 1579, prin care se recurtoaşte ridicarea la rangul de
patriarhat a Bisericii ortodoxe române.2)
pag. 275-276
4. Actul Sfântului Sinod al Sfintel Biserici autocefale ortodoxe române pentru înfiiţarea patriarhatului românesc.1)
Cu vrerea lui Dumnezeu şi prin propriile lui puteri, poporul român
a ajuns să-şi arate, în hotarele străbune intregite şi in libertăţile lui,
maturitate desăvârşită şi puternicia naţională la care s’a ridicat. Maturitatea şi puternicia aceasta sunt în mâinile lui isbânzi, sunt în mâinile lui podoabe, sunt în mâinile lui zăcămînturi de vlagă şi înălţare, dar mai presus de orce, sunt drepturi şi datorii, care îl leagă de astăzi înainte,
în modul cel mai firesc de trupul şi de soarta naţiunilor mari, adică de
răspunderile şi de îndatoririle acelor popoare şi state, care au creiat şi
continuă să creeze progresul în civilizaţia întregii omeniri. Poporul român, de astăzi prin urmare s’a ridicat, în văzul lui şi în văzul omenirii, pe însuş meritul său, nu numai peste robia şi neisprăvirile lui de eri, care l-au împedicat să-şi reverse, în afară de înaintare a lumii, întreaga valoare a proprii sale firi, dar s’a ridicat la rangul superior şi demn de cooperator şi de garant al acestei opere de progres general şi de civilizaţie infinită.
Rangul acesta însă, intemeiat cum văzurăm pe puternicia şi pe
maturitatea lui de azi, îi impune poporului român obligaţia de a-şi creia şi de a-şi însuşi, toate mijloacele şi instituţiunile, nu numai culturale, politice şi economice de ordin civil şi laic, dar şi pe cele bisericeşti prin
care să-şi poată pune în valoarea pentru rolul civilizator la care e chemat, sufletul, capacităţile şi însuşirile lui şi să-şi asigure, pentru binele comun, fructificarea trudelor şi ale izbânzilor sale. Ca o urmare firească deci a acestui rang şi rol civilizator, poporul român îşi înfiinţează de astăzi înainte, prin propria lui suveranitate, politică şi bisericească, Patriarhatul
pentru Biserica ortodoxă română, recunoscându-i Mitropolitului de Bucureşti al Ţării, titlul de PATRIARH AL ROMÂNIEI, în locul titlului de până aci de Primat al României. De astăzi înainte, în virtutea acestui act de
superioară înzestrare bisericească, Mitropolitul Capitalei Române, va purta ca titlu protocolar şi canonic numirea de „ARHEPISCOP AL BUCUREŞTILOR ŞI MITROPOLIT AL UNGRO-VLAHIEI, PATRIARH AL ROMÂNIEI“. La înfiinţarea Patriarhatului acesta românesc, Biserica şi Statul
nostru au fost de altfel îndemnate şi îndreptăţite, pe lângă motivele de
mai sus şi de sporirea atât ca număr cât şi ca populaţie ortodoxă, a
eparhiilor ţării.
Din opt câte au fost până la războiul întregirii neamului, Eparhiile ţării
s’au ridicat astăzi la 18, adică s’au sporit cu 10, având între ele
5 Mitropolii (cu a Basarabiei în înfiinţare) şi însumând cu toate la un loc o populaţie ortodoxă română de peste 14 milioane. Prin sporirea aceasta, România de azi a devenit o puternică ţară ortodoxă de mâna întâiu în Orientul creştin, şi însemnând pentru Biserica ortodoxă cea de a toată lumea, o temelie şi un braţ puternic de sprijin, cum din nefericire şi din cea mai nemângâiată durere pentru poporul şi Biserica română, nu mai pot însemna, ca număr şi ca poziţie socială, multe din vechile, din canoicele şi din atât de strălucitele Patriarhate istorice ale ortodoxiei universale.
Însemnătatea bisericească deci a poporului român de azi a contribuit şi ea la Patriarhatul românesc, tot aşa după cum însemnătatea bisericească a Rusiei de dinainte de Ţarul Petru cel Mare, a creiat pentru Rusia de atunci
Patriarhatul rusesc.
Să se ştie însă că pe lângă însemnătatea de azi a Bisericii româneşti, trebuie să se mai ţină seamă pentru creierea Patriarhatului de azi şi de însemnătatea ei din trecut, adică de rolul filantropic şi ocrotitor, pe
care l-a jucat în susţinerea orientului creştin de sub Turci cu mijloacele
băneşti ale poporului Român şi cu mângâierile ei, cum şi de rolul de
apărătoare credinţei ortodoxe, în Orient, pe care Biserica Română şi l-a îndeplinit în secolul al 17-lea împotriva protestantismului prin sinoadele dela Suceava şi dela Iaşi şi prin lucrarea intitulată:„Marturisirea credinţei
ortodoxe“ a Mitropolitului român Petru Movilă, aprobată şi folosită, după revizuirea ei de catre Patriarhii orientali, de toate Bisericile ortodoxe. Pe baza acestor consideraţiuni era firesc, desigur, sa i se recunoască Bisericii şi statului român, nu numai dreptul, dar şi datoria de a-şi creia în situaţia
lor de acum, un Patriarhat românesc, ca cel pe care il înfiinţează astăzi
Sf. Sinod.
În vederea deci a maturităţii şi a puterniciei neamului românesc,
devenit astăzi prin mila lui Dumnezeu şi prin puterile lui, liber şi întregit,
în vederea obligaţiunii, acestui popor de a-şi pune în valoarea, pentru progresul şi civilizaţia, omenirii, maturitatea şi puternicia lui de azi şi demâine prin toate instituţiunile şi mijloacele pe care le-ar crede el necesare acestui scop, şi pe baza mai ales a autocefaliei noastre bisericeşti, adică adreptului Bisericei ortodoxe române de a dispune liber de sine cum va
găsi cu cale, în afară — bine înţeles — de dogme, de morală, de cult
si de canoanele în legătură cu acest depozit comun şi obligator, pentru
toate Bisericile popoarelor ortodoxe, Sf. Sinod al Bisericii ortodoxe române, hotărăşte în şedinţa sa de astăzi 4 Februarie a. c. cu consimţirea şi a Onor. Guvern, înfiinţarea Patriarhatului românesc întâiul stătător al colegiului episcopal românesc, având a se intitula pe viitor:„ARHIEPISCOP AL BUCUREŞTILOR ŞI MITROPOLIT AL UNGRO-VLAHIEI ŞI PATRIARH AL ROMÂNIEI“. Hotărârea aceasta va fi înaintată şi Onor. Guvern, spre întărire şi sancţionare de Majestatea Sa Regele Ferdinand I al Romaniei. În acelaş timp, ea va fl comunicată şi tuturor Bisericilor surori din întreaga lume ortodoxă de Răsărit, care în vederea motivelor arătate mai sus, cum şi a învăţăturii Sf. Apostol Pavel din Romani, unde el le zice creştinilor că sunt datori să se arate între ei „UNUL PE ALTUL CU DRAGOSTE FRĂŢEASCĂ IUBIND, UNUL PE ALTUL CU CINSTEA MAI MARE FĂCÂND (Romani Cap. XII. 10.), desigur că nu vor întârzia să se
bucure la această sporire în putere şi în însemnătate a surorii lor
române, trimeţându-i cu drag şi cu grabă, frăţeasca lor îmbrăţişare şi
recunoaştere.
—–
1) Vezi sumarul şedinţei din 4 Feb. 1925 publicat în „Patriarhia românească“, Acte si documente, Bucureşti, 1925 pp. 34–38.