cei ce s-au impartasit cu ereticii arieni, partasi ai eresului, hotararea, partasi, fatarie…pentru iconomie, amagit, siliti, dezbinare aveau intre ei

Pidalion 1844 CÂRMA BISERICII ORTODOXE, edit. „Credința strămoșească“, 2007

pag.590-593

A ACELUIAŞI A 2-A EPISTOLIE CĂTRE RUFINIAN, ORI RUFIAN.
ATANASIE DOMNULUI RUFIAN FIULUI ŞI PREADORITULUI
CONLITURGHISITORULUI, SĂ SE BUCURE ÎN DOMNUL

Tu scrii cele cuvenite ale fiului iubit către tată. Deci apropiat pe tine prin
scrisoare ne-am îmbrăţişat, preadoritule mie decât toate, Rufiniane. Dar şi eu
putând a scrie ca fiului şi la început, şi la mijloc, şi la sfârşit, am luat aminte, ca nu
din scrisori să se cunoască recomandaţia şi mărturia. Deci crede că aşa mă aflu, că
tu eşti epistolia mea după cea scrisă, cunoscută, şi citită în inimă [II Corinteni 3, 2]. Deci aşa crede că mă aflu. Cu adevărat aşa crede. Te urez pe tine şi te îndemn a-mi scrie. Că nu puţin, ci mult mă veseleşti făcând aceasta. Şi fiindcă cu iubire de
bunătate şi Bisericeşte (că aceasta iarăşi se cuvine evlaviei tale) ai întrebat pentru cei ce de nevoie au fost târâţi, dar nu s-au stricat întru credinţa cea rea, şi ai voit a-ţi scrie eu cele socotite pentru dânşii în Sinoade şi pretutindeni, să ştii, domnul meu preadoritule, că la început după ce au încetat sila ce se făcea, s-a făcut Sinod fiind faţă Episcopi de la părţile cele dinafară. Dar s-a făcut şi la
sinliturghisitorii cei ce locuiesc în Ellada. Dar nimic mai puţin şi la cei din Spania
şi în Galia, şi a plăcut ceea ce aici şi pretutindeni (s-a lucrat). Ca cu cei ce au căzut
şi au apărat păgânătatea, pocăindu-se adică (dar s-au pocăit), să ne împărtăşim împreună, dar să nu
se dea lor loc de cler. Iar celor ce nu au stăpânit asupra păgânătăţii, dar s-au târât pe lângă ea de nevoie şi silă, s-au socotit a li se da iertare, de a avea şi locul
clerului, mai ales că au adus răspundere de crezare. Şi s-a socotit că cu iconomie
s-a făcut aceasta. Că au adeverit că nu s-au prefăcut în păgânătate. Dar ca nu cumva aşezându-se oarecare prea-necinstitori de Dumnezeu să strice Bisericile, au ales a
ajuta silei, şi a purta greutatea, mai mult decât a se pierde popoare. Şi aceasta
zicând ni s-a părut că şi nouă cu încredinţare ne zic, pentru că puneau pricină ei pe Aaron fratele lui Moisi în pustie, că a îngăduit la călcarea poruncii poporului şi că au avut dezvinovăţire, ca nu cumva întorcându-se poporul la Egipt să rămână la idolatrie. Că şi se vede a fi binecuvântată. Căci rămânând ei adică în pustie, pot să înceteze de păgânătate, iar intrând în Egipt, s-ar fi zolit [frecat împreună] şi ar fi
crescut întru ei pe păgânătate. Deci pentru aceasta vrednică de iertat s-au făcut către cler. Iar celor ce s-au amăgit şi silă au pătimit iertare li s-a dat. Acestea şi evlaviei tale arăt, nădăjduind că şi cele socotite, le va primi a ta cinstire de
Dumnezeu. Şi nu se va osândi o asemnea încetare a celor ce s-au adunat aşa. Binevoieşte dar a se citi acestea preoţimii, şi poporului celui de sub tine. Ca şi ei
ştiindu-le să nu te prihănească aflându-te aşa către unii ca aceştia. Că lucru
necuviincios era a scrie eu, putând evlavia ta a spune şi pe a noastră plecare către
dânşii, şi toate cele lipsite a le plini. Fie har Domnului celui ce te-a plinit cu tot
cuvântul şi cu toată cunoştinţa. Deci cei ce cu adevărat se căiesc, anatematisească
arătat, numind pe socoteala cea rea a lui Eudoxie şi a lui Evzoie. Că hulind ei pe
Cuvântul lui Dumnezeu a fi zidire, s-au suprascris apărători ai arianescului eres. Şi mărturisească credinţa cea mărturisită de către Părinţi în Niceea. şi nici pe un alt Sinod să cinstească mai mult decât pe Sinodul acesta. Îmbrăţoşează pe frăţimea cea de pe lângă tine, pentru că cea împreună cu noi te urează.

TÂLCUIRE
Epistolia aceasta răspunzătoare (de răspuns) a Sfântului, ce o face către Episcopul Rufinian nu cuprinde pentru cei ce s-au lepădat de Hristos şi au jertfit idolilor. Că pentru
aceştia vorbeşte Sinodul cel din Ancira şi Sfântul Petru al Alexandriei mai pe larg.
Ci vorbeşte pentru cei ce s-au împărtăşit cu ereticii arieni; căci, ei s-au
împuternicit, fiindcă s-au întâmplat şi împăraţi a fi părtaşi ai eresului lor, şi pe
mulţi dreptslăvitori i-au silit să se facă părtaşi eresului lor. Care la urmă s-au căit,
şi s-au întors la Ortodoxa Biserică. Şi pentru aceştia întreabă Rufinian pe marele
Atanasie cum trebuie a-i primi. Către care răspunzând Sfântul prin această
epistolie, la început arată iubirea cea nemărginită a părinteştii dragostei cea către
el, îndemnându-l a-i scrie ades. Iar către întrebare întinzându-se, zice: Fiindcă
întrebi Bisericeşte pentru cei ce s-au împărtăşit cu ereticii şi nu au rămas până în sfârşit în eresul lor, ci s-au căit. Să ştii că pentru întrebarea aceasta feluri de
Sinoade s-au făcut, în deosebite locuri. Şi în Ellada, şi în Spania, şi în Galia (însă
poate aceasta că s-au făcut şi de împreună slujitorii cei ce locuiesc în Ellada,
însemnează că, prin scrisorile sfântului Atanasie s-au arătat Arhiereilor hotărârea
Sinodului din Alexandria, care este şi mai de crezut; pentru aceea şi Dositei al
Ierusalimului în Dodecavivlion foaia 181 zice, că prin scrisori au luat părtaşi ai socotelii acesteia Atanasie pe Episcopii Machedoniei, şi ai Ahaiei, precum scrie marele Vasilie). Şi ceea ce aici s-a hotărât de noi376 s-a hotărât şi de toţi aceia. Şi dar zicem că, ierosiţii câţi nu numai s-au împărtăşit cu arienii şi au mărturisit,
socotesc câte şi ei socotesc, ci s-au făcut cu dânşii şi apărători ai eresului, încât au îndemnat şi pe alţii de s-au dus la arianismos, aceştia întorcându-se la
dreptslăvitoarea Biserică, se cade să-i primim. Nu însă să-i lăsăm şi în treapta
ierosirii, ci ca pe mireni să-i avem de aici. Iar acei care iarăşi s-au împărtăşiţi în
eresul acesta, nu cu slobodă socoteală şi de voie, ci de silă, şi strâmtorare s-a socotit
cu cuviinţă şi iertare a li se da întorcându-se la adevărata Biserică, şi locul clerului
iarăşi să-şi aibă. Mai ales că se dezvinovăţesc, că nu s-au făcut părtaşi eresului
chiar (din convingere), ci cu făţărie, şi pentru iconomie, ca nu desăvârşit să fie goniţi de la Biserică, şi în locul lor să se aşeze alţii prea necinstitori de Dumnezeu, şi cu totul să strice pe cei dreptslăvitori. Pentru care au ales mai bine a suferi greutatea lepădării celei
de silă, decât a se pierde mulţimea dreptslăvitorilor. La care aduc de pildă pe Aaron. Deci pentru această dezvinovăţire şi iconomie, s-au iertat unii ca aceştia,
să-şi aibă iarăşi soarta lor. Iar mirenilor celor ce s-au amăgit, ori siliţi fiind de
eretici s-au împărătăşit eresului lor, li se dă, zice, iertare căindu-se şi întorcându-se la dreapta slăvire, primindu-se de noi, şi iconomisindu-se după Canoanele Cfinţilor
Părinţi.

subnota 376

Sinodul acesta s-a adunat în Alexandria la anul 362 cu purtarea de grijă mai mult şi cu silinţa marelui
Atanasie, la care au de faţă Eusebie al Makelilor, Asterie Episcopul Petrei Arabiei, şi alţi Episcopi de la
Italia, Arabia, Egipt, şi de la Libia, puţini adică, însă bărbaţi vrednici de cuvânt şi lăudaţi. Care pe cele în
Niceea dogmatisite le-au arătat, şi acestea deosebit le-au hotărât:

1. Că Duhul cel Sfânt este de o Fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul.

2. Că Dumnezeu Cuvântul înomenindu-Se, a luat Lui-Și Trup însufleţit, şi înmintit (că
arienii ziceau că neînsufleţit Trup Și-a luat, şi că lucra în locul sufletului Dumnezeirea; iar apolinariştii
neînmintit).

3. Cum că trebuie a se zice la Dumnezeu zicerile Fiinţei, şi ale Ipostasului. Adică o Fiinţă şi trei Ipostasuri, spre lepădarea eresului lui Savelie. Ca nu cu strâmtorarea zicerilor, ca un lucru cu trei
nume să socotim pe Sfânta Treime. Ci pe fiecare din nume, Tatăl adică, Fiul şi Sfântul Duh în osebit
Ipostas îl teologhiseşte (Socrat cartea 3, cap 7; Sozomen cartea 5, cap 12). Pe întrebarea aceasta Sinodul 1
cel din Niceea o a trecut cu vederea, iconomisind lucrurile.

Iar a 4.-a ispravă a Sinodului acestuia a fost de a uni pe răsăriteni cu apusenii, care foarte se luptau şi mare dezbinarea aveau între ei. Pentru că răsăritenii zicând cu bună cinstire o Fiinţă la Dumnezeu şi trei Ipostasuri, şi nu un Ipostas, ori trei Feţe,
se prihăneau de italieni că sunt arieni (fiindcă Arie mărturisea cel trei Ipostasuri la Dumnezeu, însă de
străină fire şi de străină Fiinţă. Iar trei Feţe de o Fire nu primeau). Iar italienii pentru îngustarea limbii lui,
o zicere având pe Ipostas, însemnătoarea şi a Fiinţei, şi a Ipostasului, nu ziceau trei Ipostasuri la Dumnezeu, ca să nu se arate, că şi Fiinţe trei slăvesc întru Treime. Ci în locul a trei Ipostasuri, ziceau trei Feţe, şi în locul Unei Fiinţe, un Ipostas. Drept aceea se prihăneau de răsăriteni că sunt savelieni (că Savelie un Ipostas de trei nume zicea la Dumnezeu). Pentru aceasta Sinodul acesta chemând împreună şi pe răsăriteni şi pe apuseni, şi înţelegând de la ei, că trei Feţe şi trei Ipostasuri se deosebesc numai după
zicere, şi după grai, dar una şi aceastaşi însemnare şi înţelegere au. Asemenea şi Fiinţa, şi Ipostasul
osebite fiind după glas, la una şi aceeaşi înţelegere, şi lucru se zic de dânşii, au iertat acelora şi acestora să
zică osebitele zicerile aceastea, ca pe nişte unite după însemnarea şi lucru, după ce mai întâi au
anatematisit pe Arie, şi pe Savelie. Şi aşa i-au împăcat şi i-au unit.nu întru nume, ci întru lucruri este la noi adevărul. (Pentru pricina aceasta pomeneşte şi dumnezeiescul Grigorie Teologul în engomionul [lauda] marelui Atanasie, zicând că unirea aceasta a răsăritenilor, şi a apusenilor, a fost lucru al lui Atanasie. Fiindcă cu purtarea de grijă şi cu ajutorul lui, precum am zis, s-au adunat.

5. A hotărât Sinodul
acesta, că cei ce din împărtăşirea arienilor se întorc la soborniceasca Biserică, să se primească,
anatematisind eresul lui Arie şi mărturisind credinţa cea din Niceea (încă anatematisind şi pe cei ce zic pe Duhul cel Sfânt despărţit de Fiinţa lui Hristos, de a Fiului).

6. Au rânduit pentru ierosiţii cei ce au fost în eresul lui Arie, care pe amândouă le zice epistolia aceasta.

Advertisements

Sfantul Atanasie nu voia sa se impartaseasca cu Arie si „caterisirile“ date

Pidalion 1844  Edit. Credința Strămoșească 2007, pag. 586
PROLEGOMENA PENTRU  MARELE  ATANASIE

Cel întru sfinţi părintele nostru Atanasie cel Mare, înflorea în zilele marelui Constantin, diacon fiind, s-a aflat de faţă la I ecumenic Sinod în anul 325 împreună cu Alexandru al Alexandriei, şi în anul 326 a stat Episcop Alexandriei. Şi fiindcă n-a voit a se împreună împărtăşi cu Arie (şi cu toate că împăratul Constantin a poruncit aceasta, socotind că Arie a primit hotărârea Sinodului din Niceea), din pricina aceasta au pornit asupra lui cei împreună cu Eusebie al Nicomidiei prihănirile cu clevetirile cele grele, şi în anul 335 se cateriseşte de lotreasca adunare cea din Tir; iar în anul următor, se disţerează [surghiuneşte] la Trivera a Galiei, pentru că l-au clevetit arienii către împăratul, că nu lasă să se ducă de la Alexandria la Constantinopol grâul cel rânduit. Iar după 18 luni, murind marele Constantin, se întoarce la Alexandria cu porunca lui Constantin al 3-lea şi fiul cel mai tânăr al lui Constantin. Iar în anul 341 se cateriseşte de Sinodul cel din Antiohia, iar suindu-se la Roma şi curat arătându-se de învinovăţirile cu care se prihănea, atât de Sinodul ce în Roma s-a făcut în anul 342, cât şi de cel ce s-a făcut în Sardichia în 347 se cheamă iarăşi la scaunul lui de împăratul Constantie, prin mijlocirea şi îngrozirea lui Constant fratelui său. Iar după şase ani se osândeşte de adunările ce s-au făcut în Arelat adică la anul 353, iar în Mediolan (Milano) la 357.

—–

Lotresc= Talharesc.

Apoi Sfantul Athanasie nu a cautat recurs (la ereticii ce l-au “caterisit”)ci s-a dus direct la Sinoadele Ortodoxe de la Roma si Sardichia care nu au facut recurs ci l-au gasit NEVINOVAT si nu ca au anulat (o hotarare) ptr ca nu aveau ce sa anuleze, aceia ce au dat caterisirea nefiind ortodocsi, apoi are dreptate acel parinte care a zis ca daca face recurs la eretici e ca si cum ar considera CATERISIREA VALABILA si ea trebuie ANULATA, ptr ca in dictionar zice asa

RECÚRS, recursuri, s. n. 1. (Jur.) Cale de atac prin care se cere unei instanțe superioare să verifice legalitatea și temeinicia unei hotărâri judecătorești nedefinitive, în vederea anulării sau modificării ei. 2. (Rar) Referire, recurgere. – Din lat. recursus, germ. Rekurs, fr. recours.

  sursa: DEX ’09 (2009) 
—-

anuláre sf [At: HAMANGIU, C. C. 428 / Pl: ~lări / E: anula] 1-2 (Facere sau) declarare nul. Si: anulat1 (1-2). Si: anulație (1-2) (înv) anularisire (1-2), anulat1 (1-2), desființare, nimicire, ridicare, ștergere.

  sursa: MDA2 (2010) 

Arhiepiscop idolatru depus de doua ori prin hotarare canonica

Cartea: LIMONARIUL SAU LIVADA DUHOVNICEASCĂ, Edit. REÎNTREGIREA, Alba Iulia, 2014, pag.66-67

CAPITOLUL 43

MOARTEA NEFERICITA A NECREDINCIOSULUI TALALEU ARHIEPISCOPUL TESALONICULUI

În Tesalonic era un arhiepiscop numit Talaleu. Acesta nu se temea nici de Dumnezeu, nici nu se înfricoșa de răsplata pregătită; dimpotrivă, nenorocitul, călcând în picioare învățătura creștina și socotind ca o nimica vrednicia preoțească, era lup răpitor în loc de păstor. Nu voia să se închine Sfintei și deoființă Treimi – miluiește-mă, Doamne! – ci se închina idolilor. Dar cei care conduceau sfintele biserici în vremea aceea l-au depus din scaun printr-o hotărâre canonică. După ce a trecut puțină vreme, cel plin de toata nelegiuirea, a vrut să vină iarăși pe scaunul Episcopal. Dar pentru că după cum spune Solomon, totul ascultă de aur, a fost chemat să se întoarcă la episcopia sa, căci trăia acum la Constantinopol, unde, potrivit cuvântului profetului Isaia 5, 23 locuiesc conducătorii, care pentru daruri dau dreptate celui nedrept și răpesc dreptul dreptului. Dumnezeu însă n-a părăsit Biserica Lui, ci l-au osândit din nou, potrivit Canoanelor Apostolice. Hotărârea aceasta însă, nu i-a fost pe plac lui Talaleu. Într-o zi , s-a îmbrăcat în haine foarte bune spre a se duce la împărat ca să-i dea din nou scaunul Episcopal. Pe când vroia să iasă din casă, stomacul l-a silit să se ducă până afară. Și pentru că vreme de două ceasuri a rămas acolo, au intrat înăuntru unii dintre cei ce stăteau afară, spre a-i spune să iasă odată. Când au intrat l-au găsit cu capul în gaura closetului, cu picioarele în sus, reînnoind moartea veșnică și groaznică a nelegiuitului Arie, dușmanul lui Dumnezeu. Căci și pe Arie, care a nădăjduit că poate să-și impună în chip tiranic în Biserică părerea sa cu ajutorul puterii împărătești, îngerul minunat și de mare sfat al Sfintei Biserici a lui Dumnezeu i-a răspândit în closet măruntaiele care au zămislit erezia. Și acestuia, care nădăjduia ca prin ajutorul nedrept al împăratului, să facă mai mult rău decât înainte, i-a luat-o înainte îngerul păzitor al Bisericii Tesalonicului împreună cu marele mucenic Dumitru și, în locul în care era și punea la cale, în unire cu demonul necurat și ațâțător, rele planuri împotriva Sfintei Biserici a lui Dumnezeu, acolo i-a lăsat atârnate în aer picioarele, ce nu puteau călca cum trebuie, ale netrebnicului rob, purtând semnele viitoarei judecăți ce o va suferi, căci este îngrozitor să cazi în mâinile Dumnezeului Celui viu (Evr. 10, 11).

—–

Pag 63 pdf internet

https://.scribd.com/mobile/document/269123630/Limonariu
—–

http://saraca.orthodoxphotos.com/biblioteca/limonariu.htm

Prorocii mincinosi, Sfantul Maxim Grecul

CUVIOSUL MAXIM GRECUL SCRIERI DOGMATICO-POLEMICE Volumul II, Traducere: Florentina Cristea Editura Bunavestire, Galați, 2003

​pag. 49:
Domnul nostru Iisus Hristos, precum se spune în Sfânta Evanghelie, când i-a învățat pe ucenicii Lui şi i-a întărit în credința şi iubirea Lui, iar prin ei pe toți credincioşii şi a fost întrebat de ei: Spune nouă când vor fi acestea şi care este semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului?, El, după ce le-a proorocit nenorocirile şi neorânduielile care vor lovi omenirea înainte de venirea Lui înfricoşătoare şi de sfârşitul acestui veac, a adăugat, zicând: Atunci mulți se vor sminti şi se vor vinde unii pe alții; şi se vor urî unii pe alții. Şi mulți prooroci mincinoşi se vor scula şi vor amăgi pe mulți (Mt. 24, 10-11). Prin acestea Stăpânul i-a arătat pe începătorii diferitelor erezii care au apărut în Biserica Lui şi care au fost: Simon vrăjitorul, Marchion, Manent, Origen, Arie, Macedonie, Nestorie, Serghie şi ticăloşii iconoclaşti; toți aceştia au pricinuit, prin diferite mijloace, necazuri şi suferințe Bisericii Soborniceşti a lui Hristos şi au atras o mulțime nenumărată de ortodocşi la ereziile lor. Apoi a adăugat, zicând: Şi se va propovădui această Evanghelie a împărăției în toată lumea spre mărturie la toate neamurile; şi atunci va veni sfârşitul (Mt. 24, 14). Pentru ce se va propovădui spre mărturie? 

Pentru ca cei ce aud şi cred să se mântuiască, iar cei ce nu cred să fie osândiți la dreapta judecată, neavând nici o îndreptățire pentru necredința lor.

Pag. 76:

„Domnul şi Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, la mulțimea celorlalte porunci şi învățături mântuitoare ale Sale, prin care ne îndrumă pe noi, cei ce credem în El, pe calea cunoaşterii neclintite şi neîntinate a lui Dumnezeu, a adăugat şi aceasta, zicând: Feriți-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori (Mt. 7, 15). De aceea, Iubitorul de oameni, învățându-ne cum să îi recunoaştem şi să ne păzim nevătămați de ei, adaugă: După roadele lor îi veți cunoaşte. El îi numeşte prooroci mincinoşi pe învățătorii mincinoşi, adică pe ereticii care vorbesc din pântecele lor (din cuget trupesc), iar nu după Legea Evangheliei şi după teologie, şi care, prin propriile lor cuvinte şirete, amăgesc inimile oamenilor simpli. Roadele lor sunt nu numai faptele şi cuvintele lor, ci şi învățătura lor răstălmăcită, ascunsă în adâncul scrierilor lor. 

La fel ca şi Mântuitorul, vesteşte şi dumnezeiescul Apostol Pavel vorbind despre aceiaşi prooroci mincinoşi în a doua Epistolă către Corinteni. Iată ce zice Pentru că unii ca aceştia sunt apostoli mincinoşi, lucrători vicleni, care iau chip de apostoli ai lui Hristos (2 Cor. 11, 13). Ca unii ca aceştia este şi linguşitorul Nicolae neamțul, care a trăit mulți ani în mijlocul bine-credinciosului popor rus şi s-a străduit prin toate mijloacele să-l abată de la credința cea ortodoxă primită de la strămoşii săi. În rândul celorlalte fapte viclene ale lui se numără şi faptul că a scris cuvântul despre unirea ruşilor cu latinii, silindu-se să arate că atât credința unora, cât şi a celorlalți este una şi aceeaşi.