Category Archives: CAPITOLUL IX

Proorociile Apocalipsei

August 1, 2010 7:18 am by: Category: Axa 44, Oglinda vremii

CAPITOLUL VIII: Despre cei şapte Îngeri dintre care, trîmbiţînd cel dintîi, s-a coborît pe pămînt grindină, foc şi sînge

Stih 7: Şi a trîmbiţat întîiul Înger, şi s-a pornit grindină şi foc amestecat cu sînge, şi au căzut pe pămînt; şi a ars din pămînt a treia parte, şi a ars din copaci a treia parte, iar iarba verde a ars de tot.

Unora li s-a părut că acestea închipuiesc munca păcătoşilor în gheenă şi se zice despre durerile ce se vor simţi acolo. Iar noi socotim mai ales aceasta, că cei ce se vor munci în veacul viitor nu vor fi doar a treia parte din toată firea omenească, ci mult mai mulţi, căci zice: „Largă este calea care duce la pieire şi mulţi sînt cei care o află” (Matei 7:13). că înaintea venirii zilei celei mari vor fi trimise pe pămînt „sînge, şi foc şi fumegare de fum” (Ioil 3:3). Iar aici se arată multele bătăi de dinaintea sfîrşitului. Astfel, „grindina” închipuie muncile ce se vor pogorî din cer după dreapta judecată. Iar „focul amestecat cu sînge” arată cele făcute prin mîinile păgînilor, sfărîmările cetăţilor, arderea lor cu foc şi uciderea oamenilor. De unde vedem că a treia parte din făpturile de pe pămînt vor fi cuprinse şi omorîte, pentru că războaiele îi pierd nu numai pe oameni, ci şi tot ceea ce rodeşte pe pămînt. Şi fericitul Ioil întăreşte înţelegerea noastră, zicînd).

Despre al doilea Înger şi pierderea celor din mare şi însufleţite

Stihurile 8, 9: A trîmbiţat apoi al doilea Înger, şi ca un munte mare încins de flăcări s-a prăbuşit în mare şi a treia parte din mare s-a prefăcut în sînge. Şi au murit a treia parte din făpturile cu viaţă în ele care sînt în mare şi a treia parte din corăbii s-a sfărîmat.

Unii au înţeles că şi marea cu cele ce sînt ea îi arată pe cei arşi cu foc după înviere. Însă aceasta nu ni s-a arătat ca adevărată, de vreme ce pomeneşte numai de „a treia parte”, iar cei ce se vor munci vor fi cu mult mai mulţi decît cei ce vor scăpa de muncă (precum s-a zis).

Însă, după altă înţelegere, nu este rău dacă se va numi viaţa de acum „mare”, socotind că „a treia parte din cele ce sînt în ea” o spune pentru adîncul judecăţilor lui Dumnezeu, Care, cu adevărat, pe unii îi munceşte curînd, iar pe alţii îi aşteaptă să se întoarcă şi să se pocăiască. Iar prin „munte mare” îl înţelegem (ca şi alţi dascăli) pe diavolul, care e ars şi acum cu focul mîniei împotriva noastră şi va fi ars apoi în gheenă. Acesta, diavolul, în vremea puterii lui libere, strică şi pierde a treia parte din mare (adică din lume), din corăbii, din insule şi din cele însufleţite care înoată, precum i-a făcut de mult şi lui Iov. Căci diavolul este vrăjmaş şi pedepsitor după judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu. Pentru că aceluia căruia i se pleacă şi i se supune cineva, aceluia îi este rob, după spusa Apostolului Petru. Apoi, mai înţelegem că li se aduce moartea sufletească celor ce hulesc cu cuvintele şi cu faptele lor în marea lumii.

Despre al treilea Înger şi despre amărăciunea apelor

Stihurile 10, 11: Şi a trîmbiţat al treilea Înger, şi a căzut din cer o stea uriaşă, arzînd ca o făclie, şi a căzut peste a treia parte din rîuri şi peste izvoarele apelor. Şi numele stelei se chiamă „Absintos” („Pelin”). Şi a treia parte din ape s-a făcut ca pelinul şi mulţi dintre oameni au murit din pricina apelor, pentru că se făcuseră amare.

Unii zic că prin „absintos (Pelin)”, care e amar, arată aici durerea ce va să fie păcătoşilor ce se vor munci în gheenă, care sînt numiţi „ape”, din pricina mulţimii lor (ceea ce e adevărat). Iar noi socotim că prin aceasta se însemnează şi durerile din vremea de acum. Şi „steaua” arată fie că acestea vin asupra oamenilor din cer, fie e vorba de diavolul, despre care Isaia spune: „Cum a căzut din cer Luceafărul, cel ce răsărea dimineaţa!” (Isaia 14:12) Căci acesta, care-i adapă pe oameni, prin dulceaţă [păruta dulceaţă a păcatului, n. m.], cu răzvrătire tulburată şi amară se slobozeşte să aducă bătăi asupra oamenilor (însă nu asupra tuturor, ci numai peste „a treia parte”, pentru multa răbdare a lui Dumnezeu). […] Deci amare lucruri vor veni asupra acelora ce se vor afla înaintea Sfîntului, din care unele s-au întîmplat mai înainte, şi mai ales la a doua venire a Domnului. Dacă nu voim să ne osîndim pe noi înşine, este de nevoie ca – după zisa Apostolului: „Dacă ne-am judeca pe noi înşine, nu am mai fi osîndiţi. Dar, fiind judecaţi de Domnul, sîntem pedepsiţi, ca să nu fim osîndiţi împreună cu lumea” (1 Corinteni 11:31, 32) – este aşadar de nevoie să luăm cu mulţumire darurile Sale, precum vedem că fac cei pricepuţi, care, cînd sînt bolnavi trupeşte, rabdă ca doctorii să-i taie şi să-i ardă, şi se tămăduiesc cu durere. Ci dea Dumnezeu ca şi noi, vindecîndu-ne sufleteşte şi neaducînd nici o materie pentru hrana cuptorului gheenei ce arde cu foc, să nu ne osîndim cu lumea, ci să împărăţim în veci cu Hristos, Căruia I se cuvine toată slava, cinstea, închinăciunea şi mărirea împreună cu Părintele Lui cel fără de început şi cu Preasfîntul Duh, acum, şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

Despre al patrulea Înger şi întoarcerea luminătorilor

Stih 12: Şi a trîmbiţat al patrulea Înger; atunci, a treia parte din soare a fost lovită, şi a treia parte din lună şi a treia parte din stele, ca să fie întunecată a treia parte a lor şi ziua să-şi piardă din lumină a treia parte şi noaptea tot aşa.

Socotim că acestea sînt la fel cu cele zise de Proorocul Ioil despre soare şi lună, ce s-au tîlcuit mai înainte, şi care au fost deja rînduite prin hotărîrea Stăpînului pentru sfîrşitul lumii. (Ioil 8:5). Mai spunem încă o dată că pierderea unei treimi din lumina soarelui, lunii şi stelelor arată împuţinarea duratei zilei şi a nopţii. Şi prin aceasta înţelegem că Dumnezeu va slobozi ca cei răniţi să simtă durere doar a treia parte din ce este curgere a vremii, în celălalt răstimp, mai mare, El chemîndu-i în taină la pocăinţă. Căci, într-adevăr, cine poate suferi paharul cel neamestecat al mîniei lui Dumnezeu? (Scolie: Aceasta a tîlcuit-o Hristos atunci cînd L-au întrebat Apostolii despre sfîrşitul veacului. Iar zicerea „a treia parte a luminătorilor şi a stelelor” arată a treia parte din cursul zilei şi al nopţii, căci nici atunci nu va aduce Dumnezeu mînie neamestecată.]

Stih 13: Şi am văzut şi am auzit un vultur, care zbura spre înaltul cerului şi striga cu glas mare: „Vai, vai, vai celor care locuiesc pe pămînt, din pricina celorlalte glasuri ale trîmbiţei celor trei Îngeri, care sînt gata să trîmbiţeze!”

„Vai, vai, vai celor ce locuiesc pe pămînt (…)” Prin aceasta, se arată împreună-pătimirea şi iubirea de oameni a dumnezeieştilor Îngeri, cărora, după urmarea lui Dumnezeu, le pare rău de păcătoşii ce se vor munci. Şi cu mult mai mult de aceia care nici după bătăi nu se întorc, ci, locuind pe pămînt şi gîndind numai de cele pămînteşti, miros pulberea în locul ungerii ce s-a vărsat pentru noi. Iar celor ce sînt [cu mintea] în ceruri, durerea de jos şi greutăţile le sînt pricini pentru primirea cununilor celor neveştejite, şi a răsplăţilor şi a darurilor.

CAPITOLUL IX: Despre al cincilea Înger şi despre lăcuste şi chipul lor

Stihurile 1-5: Şi a trîmbiţat al cincilea Înger, şi am văzut o stea căzută din cer pe pămînt; şi i s-a dat cheia fîntînii adîncului. Şi a deschis fîntîna adîncului şi fum s-a ridicat din fîntînă, ca fumul unui cuptor mare, şi soarele şi văzduhul s-au întunecat de fumul fîntînii. Şi din fum au ieşit lăcuste pe pămînt şi li s-a dat lor putere precum au putere scorpiile pămîntului. Şi li s-a poruncit să nu vatăme iarba pămîntului şi nici o verdeaţă sau copac, fără numai pe oamenii care nu au pecetea lui Dumnezeu pe frunţile lor. Şi nu li s-a dat ca să-i omoare, ci ca să fie chinuiţi cinci luni; şi chinul lor este la fel cu chinul de scorpie, cînd a înţepat pe om.

Oarecari zic că steaua „căzută din cer pe pămînt” – în valea lui Iosafat, unde se va face judecata – este Îngerul lui Dumnezeu ce se va pune peste munci. Şi că „fîntîna adîncului” e gheena, din care fumul ce va ieşi va face ca aceia ce se vor munci acolo să nu mai vadă soarele, nici văzduhul. Şi că „lăcustele” sînt viermii de care zice Proorocul: „Viermele lor nu va muri” (Isaia 66:24). Iar să nu „vatăme iarba pămîntului (…), fără numai pe oamenii care nu au pecetea lui Dumnezeu pe frunţile lor” o spune pentru că făpturile se vor slobozi din stricăciunea aceasta la care sînt supuse acum. Iar cele „cinci luni” arată că o vreme hotărîtă se vor munci foarte tare, groaznic, iar după aceea mai slab şi în veci.

Iar eu mărturisesc că „steaua” este Îngerul lui Dumnezeu, care, după slobozenia lui Dumnezeu, îi va scoate afară din „fîntînă” pe viclenii draci cei judecaţi, cei pe care Hristos i-a legat cîtă vreme a fost întrupat, încît să-şi poată face lucrarea lor înaintea sfîrşitului, şi apoi să dobîndească o muncă fără de sfîrşit. Iar „întunecarea soarelui şi a văzduhului” arată întunecarea sufletului oamenilor […]. Iar „lăcustele” cele înţelegătoare care vor veni peste oameni după asemănarea scorpiilor arată că la capătul faptelor rele stă ascunsă moartea sufletească, fapte însemnate pe fruntea celor nepecetluiţi cu pecetea lui Dumnezeu şi a celor neluminaţi cu lumina crucii celei făcătoare de viaţă. Căci lumina acelora nu luminează, prin Duhul Sfînt, mintea oamenilor spre slava lui Dumnezeu (Matei 5:16). Iar „munca de cinci luni” socotim că închipuie fie împuţinarea vremii, „căci, de nu s-ar împuţina zilele acelea, nu s-ar mîntui tot trupul” (Matei 24:22); fie o vreme oarecare încincită, pusă în legătură cu cele cinci simţuri prin care intră păcatul în om; fie o vreme hotărîtă şi ştiută numai de Dumnezeu.

Stih 6: Şi, în zilele acelea, oamenii vor căuta moartea, şi nu o vor afla; şi vor pofti să moară, însă moartea va fugi de ei.

„(…) oamenii vor căuta moartea (…)”/ Prin aceasta, se însemnează mărimea necazurilor, pentru că cei ce sînt în necazuri au obicei a chema moartea. Dar, poftind-o ei, ea nu vine, deşi sînt în necazuri. Şi aceasta ţine de judecata lui Dumnezeu, Care socoteşte că este de folos ca, prin amărăciunea ispitelor celor dureroase, oamenii să urască păcatul ca pe unul ce cheamă şi pricinuieşte moartea.

Stihurile 7-9: Iar înfăţişarea lăcustelor era asemenea unor cai pregătiţi de război. Pe capete, aveau cununi ca de aur, şi feţele lor erau ca feţele oamenilor. Aveau păr ca femeile şi dinţii lor erau ca dinţii leilor. Apoi, aveau platoşe ca platoşele de fier, iar vuietul aripilor lor era la fel cu vuietul unei mulţimi de care şi de cai ce aleargă la luptă.

„Iar înfăţişarea lăcustelor era asemenea unor cai pregătiţi de război.”/ Ţinînd seama de toate acestea şi de cele ce se vor spune mai departe, unii au tîlcuit că „lăcustele” ar fi Îngerii lui Dumnezeu care se vor pune peste munci, fiind arătaţi aşa cu închipuire fie pentru înfricoşata şi groaznica judecată, fie pentru grabnica şi cumplita muncă ce li se va da celor osîndiţi în gheenă.

Iar mie mi se pare că prin „lăcustele” acestea se înţeleg mai mult viclenii draci, care sînt gata la război împotriva noastră. Pe cap, aceştia poartă „cununi ca de aur”, socotind ei că, dacă ne biruie prin dulceaţă [dulceaţa păcatului, n. m.] se încununează. Iar „părul de femeie” arată iubirea de plăcere a demonilor şi ispitirea către desfrînare. „Dinţii ca ai leilor” arată răutatea lor. „Zalele de fier” arată împietrirea inimii lor. „Vuietul aripilor” lăcustelor celor înţelegătoare, care se aseamănă cu sunetul carelor de război, socotim că este amărăciunea lor cea înaltă. Şi ei se luptă cu noi „de la înălţime”, după zisa lui David.

Stihurile 10-12: Şi aveau cozi şi bolduri asemenea scorpiilor; şi puterea lor este în cozile lor, ca să-i vatăme pe oameni cinci luni. Şi aveau ca împărat al lor pe îngerul adîncului, al cărui nume, în evreieşte, este „Abaddon”, iar în elineşte „Apollion”. Întîiul „vai” a trecut; iată, vine încă un „vai” şi încă unul după acestea.

„Cozile”, care se aseamănă cu cele ale scorpiilor, arată urmarea păcatului, care pricinuieşte moartea sufletului. „Căci păcatul, odată săvîrşit, odrăsleşte moarte” (Iacov 1:15). Prin acestea vine munca de cinci luni asupra oamenilor, şi aceasta pentru împuţinarea vremii. Şi am spus că sînt „cinci luni” pentru cele cinci simţuri ale omului. Iar ca „împărat al lor” trebuie să-l înţelegem pe diavolul, care îi pierde pe cei ce se pleacă lui. Şi s-a spus că după acest „vai” vor mai veni încă două amaruri, ca să ridicăm hotărît război asupra diavolului. (Scolie: „Şi aveau ca împărat al lor (…)”/ De aici, se înţelege că şi dracii au mai mari peste ei şi sînt rînduiţi în cete, căci din toate cetele au căzut. Iar „Abaddon” şi „Apollion” înseamnă „pierzător”, căci dracul îi pierde pe mulţi din multe neamuri.)

[Despre „scorpii”, Sfîntul Ambrozie zice şi el: „Prin «scorpii», înţelegem demonii, căci, aşa cum scorpia înţeapă trupul şi apoi vîră veninul, tot astfel şi diavolul – prin mînie, sau prin mîndrie, sau prin linguşire sau prin altă mîngîiere trupească – omoară mintea, ca prin această rană să ucidă sufletul.”]

Îngerul al şaselea şi despre îngerii legaţi la Eufrat

Stihurile 13-16: Şi a trîmbiţat al şaselea Înger. Atunci, din cele patru cornuri ale jertfelnicului de aur care este înaintea lui Dumnezeu, am auzit un glas zicînd către Îngerul al şaselea, cel care avea trîmbiţa: „Dezleagă-i pe cei patru îngeri care sînt legaţi la rîul cel mare, Eufratul!” Şi au fost dezlegaţi cei patru îngeri, care erau gătiţi spre ceasul, şi ziua, şi luna şi anul acela ca să omoare a treia parte din oameni. Şi numărul oştirilor era de douăzeci de mii de ori cîte zece mii de călăreţi, căci am auzit numărul lor.

Unii zic că aceşti „patru îngeri” ar fi Mihail, Gavriil, Uriil şi Rafail legaţi spre veselia vederii lui Dumnezeu, care se vor dezlega în ziua judecăţii spre pedeapsa păgînilor cu îngeri fără de număr, prin care se va pierde a treia parte. Iar mie mi se pare că aceştia sînt cei mai vicleni draci, legaţi la venirea lui Hristos, care după porunca lui Dumnezeu au ieşit de la altarul ceresc (al cărui chip era Cortul cel vechi) şi au căzut, şi se vor dezlega de către dumnezeiescul Înger pentru a tulbura neamurile. Şi pe Creştini îi vor tulbura, încît şi aceştia se vor scula unul asupra altuia, ca să se arate cei lămuriţi şi credincioşi şi pentru ca cei vrednici să dobîndească o şi mai mare răsplătire, învrednicindu-se de locaşurile cele de sus, ca nişte grîu copt şi curat. Şi pentru ca pleava, necredincioşii şi cei prea-păcătoşi şi care nu s-au pocăit, fiind munciţi aici prin draci, după dreptate, la judecată să primească o pedeapsă mai milostivă.

Iar zicerea că „sînt legaţi la Eufrat” nu este lucru străin, de vreme ce unii draci s-au trimis în adînc, alţi în porci, iar alţii în alte locuri, după voinţa lui Dumnezeu. Iar aici, la Eufrat, dracii au fost pedepsiţi pînă la o vreme, căci după războiul ce-l vor da asupra oamenilor ei se vor munci în veci. Şi e de crezut că se face pomenire de Eufrat pentru că din acele părţi va să iasă Antihrist. Iar de mulţimea dracilor nu trebuie să ne îndoim, de vreme ce toţi sfinţii spun că văzduhul este plin de ei. Iar ce se arată prin „a treia parte”, a celor ucişi, am zis mai înainte.

Stihurile 17-19: Şi aşa am văzut, în vedenie, caii şi pe cei care şedeau pe ei: călăreţii aveau platoşe ca faţa focului, şi a iachintului şi a pucioasei, iar capetele cailor semănau cu capetele leilor şi din gurile lor ieşea foc, fum şi pucioasă. Pentru că puterea cailor este în gura lor şi în cozile lor; căci cozile lor sînt asemenea şerpilor, avînd capete, şi cu acestea vatămă.

Cu adevărat, prin „cai” socotesc că se înţeleg sau oamenii cei dobitoceşti, plecaţi spre femei, sau dracii cei mai de jos şi pe cei stăpîniţi de alţii. Iar „călăreţii”, diavolii care-i stăpînesc, fac acest lucru nu numai prin slujitorii luaţi dintre ei, ci şi prin oamenii cei răi, care, ca nişte unelte ale lor (ale dracilor), îi amăgesc şi-i ispitesc pe cei de o fire cu ei. Iar zalele cele ca focul, ca iachintul şi ca iarba pucioasă socotim a închipui că duhurile cele viclene au fire din văzduh şi lucrări arzătoare ca şi focul. Iar capetele cailor ca ale leilor închipuiesc firea lor cea aducătoare de moarte şi sălbatică. „Focul, fumul şi pucioasa” ce ieşea din gurile lor, cu care spune că a fost omortă a treia parte din oameni, închipuie ori păcatele ce ard roadele inimii prin bîntuielile, învăţăturile şi îmboldirile dracilor cele aducătoare de moarte, ori arderile cetăţilor şi vărsările de sînge ce vin din slobozenia lui Dumnezeu prin năvălirile păgînilor, prin care nu mai puţin decît a treia parte din oameni au murit. Şi arată cum „cozile” aveau capete de şerpi, pentru că ascuţişurile drăceşti ale îndemnurilor lor sînt păcatele cele aducătoare de otravă şi de moarte a sufletului.

Stihurile 20, 21: Dar ceilalţi oameni, care nu au murit de bătăile acestea, nu s-au pocăit de loc de faptele mîinilor lor, ca să nu se mai închine demonilor şi idolilor de aur, şi de argint, şi de aramă, şi de piatră şi de lemn, care nu pot nici să vadă, nici să audă, nici să umble. Şi nu s-au pocăit de uciderile lor, nici de fermecătoriile lor, nici de desfrînarea lor, nici de furtişagurile lor.

„Dar ceilalţi oameni care nu au murit de bătăile acestea (…)”/ Se leagă de ceea ce s-a zis, că de acele trei bătăi a murit a treia parte din oameni. Iar în mijloc pune aceasta: Şi ceilalţi, cîţi s-au învrednicit iertării şi n-au suferit moartea, au rămas nepocăiţi şi n-au părăsit slujba idolilor, nici uciderile, nici curviile, nici furtişagurile şi nici vrăjitoriile lor, ci stau supuşi acestora. De aici, se arată că mînia se aduce împotriva a toată lumea, pentru că amăgirea se poartă nebuneşte şi este amestecată cu neamurile care, deşi cunosc adevărul, totuşi se închină idolilor, iar alţii se închină făpturii în locul Făcătorului. Unii mărturisesc că-L ştiu pe Dumnezeu, iar prin fapte Îl tăgăduiesc; şi se arată cu chip de Creştini, dar tăgăduiesc puterea credinţei şi-i slujesc lui Mamona prin iubirea de argint, „care este închinare la idoli”. Iar noi, care arătăm prin fapte credinţa întreagă şi adevărată în Dumnezeu, să n-auzim acel glas înfricoşat – care zice: „Adevăr, adevăr vă zic vouă, nu vă cunosc pe voi!” (Matei 25:12); şi: Lucrătorilor ai fărădelegii, duceţi-vă de la Mine! – ci pe acela fericit şi dorit: „Veniţi, binecuvîntaţii Părintelui Meu, de moşteniţi împărăţia cea gătită vouă de la întemeierea lumii” (Matei 25:34), cu darul, şi cu iubirea de oameni şi cu îndurările lui Hristos-Dumnezeul nostru, Care a răbdat crucea de bunăvoie pentru noi. Căruia mărire împreună cu Tatăl, şi cu Sfîntul şi de viaţă Făcătorul Duh, acum, şi pururea şi în vecii vecilor! Amin!

[La aceasta, cuviosul Averchie adaugă: „Iată cum va fi sfîrşitul lumii: o sălbăticire de obşte şi o înfricoşătoare lipsă de simţire – care într-o oarecare măsură pot fi deja văzute de pe acum.”]