Category Archives: Capitolul XII

Proorociile Apocalipsei

September 16, 2010 12:25 am by: Category: Axa 47, Oglinda vremii 

Capitolul XII

Stih 1: Şi s-a arătat în cer semn mare: O femeie înveşmîntată cu soarele, şi luna era sub picioarele ei şi pe cap purta cunună din douăsprezece stele.

Unii au zis că acea femeie îmbrăcată cu soarele o arată pe Preasfînta Născătoare de Dumnezeu şi înţeleg că, pînă a nu-L cunoaşte pe dumnezeiescul ei Fiu, „s-a muncit să-L nască”, adică dorea să-L nască. Iar marele Metodie socoteşte că e vorba de Sfînta Biserică, fiindcă aici nu se înţelege bine despre naşterea Stăpînului, de vreme ce Domnul nostru S-a născut cu mult înainte. (Scolie: Este bine să pomenim chiar cuvintele lui Metodie: „Femeia îmbrăcată în soare este Biserica, lumina ei fiind [Soarele-Hristos]. […] Iar că luna e de sub picioarele ei socotesc că are această înţelegere: adică Biserica s-a aşezat pe credinţa celor curăţiţi prin spălarea botezului, a celor slobozi de stricăciune, pentru că firea cea umedă din lună se trage şi se munceşte să-i nască a doua oară pe cei trupeşti spre cele duhovniceşti, şi să-i facă la chip după asemănarea lui Hristos.” Deci [Metodie] zice că nu se cade a socoti că Hristos e acel prunc ce s-a născut, fiindcă taina întrupării Cuvîntului lui Dumnezeu s-a împlinit cu mult mai înainte de descoperirea lui Ioan, iar acesta ne vorbeşte de cele de acum şi de cele viitoare […]. Prin urmare, trebuie să mărturisim că Biserica este aceea ce se chinuieşte să-i nască întru Duhul pe cei răscumpăraţi, precum zice Isaia (26:17) […] Aceasta a născut „un copil de parte bărbătească”, adică Sionul cel înţelegător, şi a fugit dinaintea şarpelui. Căci Hristos Se naşte duhovniceşte în fiecare om, şi pentru aceea Biserica simte durere pînă ce Hristos ia formă în noi, ca fiecare, împărtăşindu-se cu Hristos, să fie şi el Hristos.)

Şi Biserica – zice Sfîntul Andrei – s-a îmbrăcat în Hristos-Soarele dreptăţii, iar sub picioare are lumina lunii ce luminează noaptea, adică Legea veche, sau viaţa lumească ce se schimbă precum luna. Şi pe cap s-a încununat cu cunună de stele, adică cu dogmele Apostolilor şi cu faptele lor cele bune.

[În urma marilor tîlcuitori, Sfinţitul Averchie adaugă: „Din faptul că femeia suferă durerile naşterii, este învederat că nu e potrivit să o socotim pe aceasta ca fiind Preasfînta Născătoare de Dumnezeu, fiindcă naşterea Fiului lui Dumnezeu din pîntecele Fecioarei a fost fără durere. […] Pe cap, ea poartă „o cunună din douăsprezece stele”, adică, fiind la început alcătuită din cele douăsprezece seminţii ale lui Israil, mai tîrziu a fost îndrumată de cei doisprezece Apostoli, care i-au urzit cununa de slavă cea strălucitoare.”]

Stih 2: Şi era însărcinată şi striga, chinuindu-se şi muncindu-se ca să nască.

Zicem că Biserica pătimeşte durere pentru fiecare din cei ce se nasc din apă şi din Duh, pînă cînd – aşa cum spune dumnezeiescul Apostol – „Hristos va lua chip întru ei” (Galateni 4:19). Pentru că cei căzuţi de la Hristos, adevărata lumină, sînt lepădături care călătoresc împreună cu viaţa şi, prin necredinţă, au de soţie şi pătimesc moartea.

[La acestea, episcopul Averchie adaugă: „Chinurile naşterii însemnează aici necazurile pe care a trebuit să le îndure Biserica lui Hristos de cînd a fost înfiinţată pe pămînt (mucenicii, ereziile).”]

Stih 3: Şi alt semn s-a arătat în cer: iată un balaur mare, roşu, avînd şapte capete şi zece coarne, şi pe capete şapte cununi de împăraţi.

„Şi alt semn s-a arătat în cer (…)”/ „Cer” înţelegem că este văzduhul, iar „balaurul roşu” [este diavolul]. Iar roşul arată că este pornit spre ucidere şi bucuros de vărsare de sînge, sau că are fire de foc îngerească, deşi a căzut dintre Îngeri. (Scolie: Îngerii şi dracii au fire de foc.)

Iar prin „şapte capete” se înţeleg şapte puteri viclene dintr-ale lui, potrivnice lucrurilor duhovniceşti [darurilor Duhului Sfînt, n. m.]; sau, cele şapte duhuri ale lui despre care a zis Hristos în Evanghelie (Matei 12:43-45, Luca 11:26), care se sălăşluiesc în inima omului cea măturată şi goală de gînduri şi de fapte bune; sau, cele şapte răutăţi despre care zice Solomon că sînt în inima vrăjmaşului, care se roagă în chip făţarnic, cu glas mare, de cei ce se supun lui (Solomon 26:25). (Scolie: „Se roagă”, adică meşteşugeşte ca să înşele, iar Solomon zice să nu-l ascultăm.)

Iar cele „zece coarne” arată zece păcate potrivnice celor zece porunci. Sau, arată certurile dintre împărăţiile pămînteşti (lumeşti), care-i aduc veselie diavolului, căruia îi pare bine de războaie, de certuri şi de tulburări.

Iar cele „şapte cununi” de pe capetele lui arată cununile celor care l-au biruit prin nevoinţele lor.

[Urmînd altor tîlcuiri, Averchie zice că cele „şapte cununi” însemnează „puterea împărătească a diavolului în împărăţia întunericului”. Şi adaugă: „Făcînd legătura cu istoria Bisericii, unii socotesc că cele «şapte cununi» sînt şapte împăraţi care se ridică împotriva Bisericii, /…/ iar cele «zece coarne» sînt zece prigoane împotriva Bisericii.]

Stih 4: Iar coada lui tîra a treia parte din stelele cerului şi le-a aruncat pe pămînt.

„Iar coada lui tîra a treia parte din stelele cerului (…)”/ Prin aceasta, socotim că se arată două lucruri: sau întîia cădere a lui Lucifer din cer, care, din pizmă, i-a tras de istov la pămînt împreună cu sine pe îngerii ce s-au dezlipit de la Dumnezeu. Sau, arată mişcarea de după zdruncinarea capului lui, [anume căderea Creştinilor]. Căci mîndria îi surpă jos de la unirea şi împreună-petrecerea cerească pe oamenii cei slabi de inimă, care se numesc „stele”, pentru lumina de la Sfîntul Botez. Aşa a proorocit şi Daniil din Antiohia despre cele ce vor fi la venirea lui Antihrist.

[Această din urmă tîlcuire o are şi Sfîntul Ambrozie: „Balaurul este diavolul. /…/ «Coada» lui, care este partea din urmă a trupului, îl arată pe Antihrist. Şi aceasta «trăgea a treia parte din stelele cerului», căci Antihrist îi va cufunda în focul pierzării pe mulţi din cei aleşi, care erau puşi în Biserică pentru a fi ca stelele pe cer, dar au căzut, urmînd ştiinţa şi înţelegerea lui.”

În urma Sfîntului Ambrozie, cuviosul Averchie adaugă: „«A treia parte din stelele cerului» îi mai închipuie şi pe întîi-stătătorii şi povăţuitorii Bisericilor care sînt înrîuriţi de puterea Antihristului.”]

[…]

Stih 6: Iar femeia a fugit în pustie, unde avea loc pregătit de Dumnezeu, ca să o hrănească pe ea acolo o mie două sute şi şaizeci de zile.

„Şi femeia a fugit în pustie (…)”/ Cînd diavolul va porni război prin Antihrist împotriva Bisericii, atunci aleşii ei şi capetele cele mai înalte – urînd strigările, şi tulburările şi descîntecele lumeşti din cetăţi – vor fugi „în pustia” înţelegătoare cea lipsită de toată răutatea, adică la viaţa aducătoare de roadă a toată bunătatea – după înţelegerea marelui Metodie. Şi numai acolo vor scăpa de luptele diavolilor împotriva lor şi de năvălirile oamenilor celor răi. Şi e de crezut că şi pustia [cea adevărată] îi va mîntui pe cei care vor fugi în munţi, în peşteri şi în crăpăturile pămîntului, din pricina războiului neprietenului şi mincinosului hristos (Antihristul), ca şi pe mucenici mai înainte. (Scolie: „Pustia cea înţelegătoare” este depărtarea de toată răutatea şi a gîndi la Dumnezeu, rugăciunea, postul şi altele.)

Iar cele „1260 de zile” arată cei trei ani şi jumătate în care va stăpîni Antihrist. De care să ne izbăvească pe noi marele voievod al voievozilor Hristos, şi să nu ne lase să fim ispitiţi mai mult decît putem răbda (1 Corinteni 10:13) şi să ne dăruiască minte tare, nesupusă şi nebiruită de năvălirile potrivnice. Ca, luptîndu-ne după lege împotriva mai marilor şi căpeteniilor întunericului, să ne împodobim cu cununa dreptăţii şi să luăm plată şi daruri pentru biruinţă. Căci Aceluia care-i întoarce în fugă de la cei slabi pe domnii văzduhului cei tari, I se cuvine biruinţa şi stăpînirea, împreună şi Tatălui şi Duhului cel de viaţă făcător, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

[Iată ce zice despre aceasta şi Sfinţitul Averchie: „Prin fuga «femeii» în pustie, mulţi văd fuga Creştinilor din Ierusalimul împresurat de Romani în vremea marelui război al Evreilor din anii 66-70 după Hristos. Atunci, Creştinii Evrei s-au retras la Pella şi în pustia de dincolo de Iordan. Această retragere a durat trei ani şi jumătate. «Pustia» mai poate fi socotită şi aceea în care primii Creştini şi-au găsit scăparea fugind de prigonitori, de asemenea şi aceea în care sfinţii postnici şi-au găsit scăparea de cursele diavolului. Nu este cu neputinţă ca pustia, aşa cum s-a întîmplat mai demult cu mucenicii, să-i scape pe cei care vor fugi /…/ din pricina lovirilor celor apostaţi şi ale Creştinilor cei mincinoşi. Cei trei ani şi jumătate, sau o mie două sute şaizeci de zile, este răstimpul în care va domni apostazia desăvîrşită.”] […]

Despre războiul Îngerilor şi al dracilor

Despre căderea Satanei

Stih 7, 8: Şi s-a făcut război în cer: Mihail şi Îngerii lui au pornit război cu balaurul. Iar balaurul şi îngerii lui au stat în luptă. Dar aceştia n-au izbutit, nici nu s-a mai găsit pentru ei loc în cer.

Acestea se pot spune şi pentru căderea cea dintîi a diavolului din cinul îngeresc, pentru mîndria şi zavistia lui, şi despre omorîrea lui cea de-a doua prin Crucea Stăpînului, cînd El a spus: „Acum este judecata acestei lumi; acum stăpînitorul lumii acesteia a fost aruncat afară” (Ioan 12:31)”

„Dar aceştia n-au izbutit, nici nu s-a mai găsit pentru ei loc în cer.”/ „Balaurul” a fost pedepsit şi i s-a luat stăpînirea cea de demult, fiindcă dumnezeieştii Îngeri şi Arhanghelul Mihail n-au putut suferi mîndria şi înălţarea lui şi l-au alungat de la petrecerea împreună cu Îngerii – precum spune Iezechiil (28:16) că acela a fost lepădat dintre Heruvimi, din mijlocul Puterilor celor de foc, dintre cinurile cereşti – de vreme ce s-au aflat în el fărădelegi şi nedreptăţi. Iar la venirea în trup a lui Hristos, Îngerii ce I-au slujit Lui după ispitire (Matei 4:11) s-au pornit iar asupra diavolului cu urîciune, ca asupra unei slugi netrebnice.

Însă să se ştie aceasta (precum au înţeles Părinţii): că, după facerea lumii celei văzute, fiind lepădat pentru mîndria şi zavistia lui, diavolului i s-a încredinţat stăpînirea văzduhului, cum zice Apostolul (Efeseni 2:2). Şi Papia zice că unora din Îngerii dumnezeieşti li s-a dat să stăpînească şi să domnească pe pămînt.

[La acestea, să adăugăm şi ce zice cuviosul Averchie: „În imaginea simbolică a acestui război, tîlcuitorii văd de asemenea şi biruinţa Creştinismului împotriva păgînismului, cu atît mai mult cu cît diavolul şi îngerii săi i-au ridicat la luptă şi i-au înarmat cu toată puterea lor pe păgîni împotriva Bisericii lui Hristos.”]

Stih 9: Şi aruncat a fost balaurul cel mare – şarpele cel de demult, care se cheamă „diavol” şi „satana”, cel care înşeală toată lumea – aruncat a fost pe pămînt şi îngerii lui aruncaţi au fost cu el.

„Şi aruncat a fost balaurul (…)”/ Cu adevărat, cerul n-a răbdat înţelepciunea pămîntească, de vreme ce lumina n-are împărtăşire cu întunericul.

„(…) şarpele cel de demult, care se cheamă «diavol» şi «satana» (…)”/ Deşi e numit cu două nume, unul şi acelaşi este şi diavolul şi satana. Şi „diavol” se numeşte pentru că grăieşte de rău faptele cele bune şi-i cleveteşte pe iubitorii de fapte bune, aşa cum L-a clevetit [şi pe Dumnezeu], din pizmă. Iar „satana” se tîlcuieşte „potrivnic”.

Şi se spune că Satana a căzut după răstignirea lui Hristos, pentru că de atunci i s-a împuţinat şi i s-a stricat puterea, precum i-a mărturisit marelui Antonie. Aşa s-a împlinit întru el cuvîntul psalmului 9:6: „Săbiile vrăjmaşului s-au împuţinat întru sfîrşit, şi cetăţile i-ai surpat.” […] Însă să se ştie că, după răstignirea lui Hristos, căderea diavolului n-a fost cu loc, precum a fost căderea cea dintîi şi precum căderea strămoşilor, din neputinţă.

Iar fericitul Justin Filosoful şi Mucenicul a zis că, după venirea lui Hristos şi după răspunsul asupra lui că se va duce în gheenă la judecată, diavolul s-a făcut mai mare hulitor, căci înainte nu l-a hulit aşa fără de ruşine pe Dumnezeu. (Scolie: Justin, întru tîlcuirea Apocalipsei; şi Evsevie, istoricul bisericesc, cartea 14, capitolul 11.) De aceea, cu dreptate s-a zis despre el că inima lui s-a încremenit ca piatra, pentru răzvrătirea şi nepărăsirea vicleşugului lui. Şi, de vreme ce aşteptarea muncii l-a făcut mai cumplit, oare atunci cînd se va munci el în gheena împreună cu cei ce au făcut faptele lui, cum ar putea ei să se mai cureţe de spurcăciunea păcatelor prin lămurirea focului? Şi, pentru că nu vor dobîndi curăţire, oare în ce chip pot să aibă sfîrşit muncile, aşa cum înţeleg ereticii cei cu înţelepciune deşartă? (Scolie: Cum zice Irineu, în cartea a 5-a, capitolul 3, împotriva eresurilor şi a celor ce ziceau că munca va avea sfîrşit. Căci ereticii aceia zic că diavolul şi păcătoşii se vor munci cîtăva vreme în gheenă iar apoi, lămurindu-se de păcate prin foc, nu se vor mai munci.)

[Şi „diavolul este numit «şarpe» – zice Sfîntul Ambrozie – căci pe primul om l-a înşelat prin şarpe.”]

Stih 10: Şi am auzit glas mare în cer, zicînd: „Acum s-a făcut mîntuirea, şi puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru şi stăpînirea Hristosului Său, căci aruncat a fost pîrîşul fraţilor noştri, cel care-i pîra pe ei înaintea Dumnezeului nostru, ziua şi noaptea.”

„Căci a fost aruncat pîrîşul fraţilor noştri (…)”/ „Pîrîş” şi „clevetitor” împotriva oamenilor este numit diavolul. Şi Îngerii se veselesc de surparea lui, căci n-are nici o parte cel credincios cu cel necredincios.

Stihurile 11, 12: „Şi ei l-au biruit prin sîngele Mielului şi prin cuvîntul mărturiei lor şi nu şi-au iubit viaţa lor, pînă la moarte. Pentru aceasta, bucuraţi-vă, ceruri şi cei care locuiţi în acestea! Vai însă, pămîntule şi mare, fiindcă diavolul a coborît la voi, avînd mînie mare, căci ştie că timpul lui este scurt”.

„Şi ei l-au biruit prin sîngele Mielului (…)”/ Sfinţii cei pîrîţi de dînsul şi clevetiţi ca şi Iov, împreună cu oamenii ce se plecau lui [înainte de întruparea Mîntuitorului, n. m.], l-au biruit pe diavol prin patimile lor după Hristos. Iar că Puterile cereşti se veselesc de căderea lui şi le pare rău de bîntuiala pe care o face asupra celor ce se usucă şi se topesc spre cele pămînteşti, ele fac aceasta urmînd lui Dumnezeu. Căci „vai, pămîntule şi mare” [înseamnă]: Amar celor ce locuiesc pe pămînt şi mare! – adică celor care n-au petrecerea în ceruri, ci pe pămînt. Pentru că mulţi din cei ce locuiesc pe pămînt îl biruiesc pe diavol şi-l vor birui, deşi acum se iuţeşte mai mult asupra celor ce se luptă cu el, din pricină că i se apropie munca. Dar cei ce gîndesc cele pămînteşti şi se învăluie în marea lumească este cu neputinţă să nu fie nevoiaşi, şi ticăloşi şi umiliţi.

În ce fel nu încetează să prigonească Biserica

Stihurile 13, 14: Iar cînd a văzut balaurul că a fost aruncat pe pămînt, a prigonit femeia care născuse pruncul. Dar femeii i s-au dat cele două aripi ale marelui vultur, ca să zboare în pustie, la locul ei, unde este hrănită acolo o vreme, şi vremi şi jumătate de vreme, departe de faţa şarpelui.

După ce a făcut război cu Hristos [şi cu cei botezaţi întru Hristos] şi după ce s-a înarmat împotriva Sfinţilor Apostoli, diavolul a fost biruit şi s-a întors ruşinat, văzînd că ei au aflat prin moarte viaţa. Şi – dacă s-a întors către pămînt şi a fost pedepsit să mănînce pămînt, adică gîndurile cele pămînteşti – atunci iarăşi a început a prigoni Biserica, aceea care a născut şi naşte „fiu de parte bărbătească”, adică pe norodul lui Dumnezeu cel nebiruit de desfătare.

Iar „aripile vulturului” închipuie cele două legi, Vechiul şi Noul Testament ca, zburînd cu acestea în pustie, Biserica să se hrănească din belşug cu viaţa duhovnicească pururea, şi mai ales în vremea stăpînirii lui Antihrist. În vremea aceluia va fi neputinţă, şi cei ce se vor ascunde – atît în pustia cea sufletească, dar şi în munţi, în prăpăstii şi peşteri – vor scăpa de Antihrist.

Stihurile 15, 16: Atunci, şarpele a aruncat din gura lui după femeie apă ca un rîu, ca s-o ia rîul. Şi pămîntul i-a venit femeii în ajutor, căci pămîntul şi-a deschis gura sa şi a înghiţit rîul pe care-l aruncase balaurul din gură.

„Şi a aruncat din gura lui după femeie apă (…)”/ Zice că, fugind Biserica de năvălirile înşelătorului în locuri neumblate şi fără apă, acela a slobozit în urma ei „din gura sa apă”, adică a poruncit asupra ei felurite ispite mulţimii de oameni fără Dumnezeu şi viclenilor draci, ca să o supună. Iar pămîntul i-a ajutat ei cu lungimea căii şi cu uscăciunea (înfrînarea), sorbind „apa” ispitelor cu smerirea cea înţeleaptă a sfinţilor, care, spunînd din toată inima: „Sînt pămînt şi cenuşă” (Facerea 18:27), risipesc toate cursele diavolului tocmai prin această mărturisire. Căci – aşa cum i-a descoperit Îngerul dumnezeiescului Antonie – nimic nu zdrobeşte şi taie atît de repede puterile diavolului ca smerenia.

Stihurile 17, 18: Şi balaurul s-a aprins de mînie asupra femeii şi a pornit să facă război cu ceilalţi din seminţia ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Iisus. Şi a stat pe nisipul mării.

„Şi balaurul (…) s-a pornit să facă război (…)”/ Neputînd să strice ceva Bisericii, diavolul se va mînia asupra ei (adică asupra învăţătorilor cei mari şi aleşi ai Bisericii şi asupra celor ce dispreţuiesc pămîntul şi s-au mutat la necaz în pustie) şi va ridica război împotriva ostaşilor lui Hristos, dacă Antihrist nu-i va putea cîştiga pe aceia. Ca – prin pulbere pămîntească, aceea care strică ungerea unt-de-lemnului, adică prin lucruri lumeşti – să-i poată vîna lesne şi să-i piardă. Însă şi dintre aceştia mulţi îl vor birui pe diavol, fiindcă L-au iubit pe Hristos din toată inima.

Advertisements