Ce porunci incalca erezia? si ca PRIN PORUNCI SE VEDE si OBLIGATIVITATEA CANONULUI 15 I-II

Revista:
Ortodoxia maramureşeană Anul XV, Nr. 15 / 2010

  • Pag. 12-13

Acum a sosit timpul ca tot creştinul dreptcredincios, nu numai să rostească Crezul în biserică şi acasă, ci să şi cunoască taina cuvintelor pe care le rosteşte, ca nu cumva, din necunoaştere, să cadă în marele păcat al ereziei, care este o hulă împotriva Duhului Sfânt şi care nu se va ierta, spune Hristos, nici în veacul de acum şi nici în cel viitor. Erezia este abatere de la învățătura pe care a dat-o şi a aşezat-o Dumnezeu în Biserică. Cine nu ascultă de Biserică este eretic, iar erezia i-a dus pe toți
ereticii la osânda veşnică. Sfinții Părinții au pus Simbolul de Credință pe masa Sfintei Biserici şi pe masa fiecărui creştin dreptcredincios, pentru a-l apăra de rătăciri, de erezii şi a-l conduce spre calea cea dreaptă a lui Hristos, Care este Calea, Adevărul şi Viața… JUSTINIAN CHIRA

  • pag 255

Porunca I: «Eu sunt Domnul Dumnezeul tău … să nu ai alți dumnezei afară de Mine» (Ieşire 20,2-3)…De altfel, pentru aceasta Dumnezeu a şi dat prima poruncă poporului iudeu spre a-l feri de căderea în unul dintre cele mai mari păcate vechitestamentare: idolatria, care e închinare la dumnezei străini

Sv. Vincentiu explica ce sunt cu dumnezei straini

https://ayeayeeye20.wordpress.com/2020/11/16/sv-vincentiu-de-lerini-talcuieste-cine-sunt-acei-alti-dumnezaii-adica-inovatiile-si-sa-le-slujim-lor-inseamna-sa-le-credem-si-sa-le-urmam-lor/

  • Pag. 256-257

Porunca întâi vrea să ne ferească să cinstim alți dumnezei în locul Dumnezeului Celui viu şi adevărat, Dumnezeul personal, spre a nu cădea în idolatrie,
erezie, schismă, superstiții sau indiferentism religios şi să ne îndeplinim datoriile morale față de Dumnezeu, cinstindu-L prin credința nealterată şi tare în El,

Porunca a II-a: “Să nu-ți faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a vreunui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte
sunt în apele de sub pământ. Să nu te închini lor, nici să le slujeşti”.(Ieşire 20, 4-6)… prin porunca a doua Dumnezeu interzice orice formă de idolatrie, adică orice substituire a prezenței lui Dumnezeu cel adevărat cu falsa prezență a unui idol6.

  • Pag. 259-260

Porunca a III-a: ”Să nu iei numele Domnului, Dumnezeului tău în deşert; că nu va lăsa Domnul nepedepsit pe cel ce ia în deşert numele Lui”. (Ieşire 20,7)… Porunca aceasta opreşte orice luare în deşert a numelui sfânt al lui Dumnezeu, întrucât aceasta contrazice datoria cinstirii şi preamăririi lui Dumnezeu. Numele lui Dumnezeu este luat în deşert atunci când facem sau depunem un jurământ strâmb.
Întrucât motivul principal când invocăm numele lui Dumnezeu este dovedirea fidelității şi a veracității, depunând jurământ strâmb sau nu ne îndeplinim făgăduințele date, suntem vinovați înaintea lui Dumnezeu. Păcătuim împotriva lui Dumnezeu şi încălcăm această poruncă şi atunci când folosim blasfemii, hule, înjurături şi vulgarități, prin necinstirea lucrurilor sfinte, prin folosirea numelui lui Dumnezeu în lucruri de ruşine, precum rostirea bancurilor, utilizarea jocurilor şi a manifestărilor oculte13, şi zice porunca: „…nu va lăsa Domnul nepedepsit pe cel ce ia în deşert numele Lui”. De fapt, este cea dintâi poruncă şi singura care după cerință, arată pedeapsa neîmplinirii ei: pedeapsa aspră şi nemitarnică a lui Dumnezeu asupra celui aflat „în deşert”. În cartea Leviticului se spune răspicat: Hulitorul numelui Domnului să fie omorât neapărat; toată obştea să-l ucidă cu pietre (Levitic, 24,16). Iar Sfântul Pavel, în spiritul învățăturii mântuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos, spunea efesenilor: „Din gura voastră să nu iasă nici un cuvânt rău, ci numai ce este bun,
spre zidirea cea de trebuință, ca să dea har celor ce ascultă”. (Efes. 4,29).

  • Pag. 265

Porunca a VI-a: „Să nu ucizi” (Ieşire 20,13). Porunca aceasta interzice ridicarea vieții cuiva, adică atât omorul sau uciderea, cât şi curmarea propriei vieți sau sinuciderea20 şi avortul… În acest context,
Sfânta Scriptură consideră uciderea păcat strigător la cer (Fac. 4,10)…
De obicei, noi plasăm viața pe mai multe planuri: fizic-biologic, moral-spiritual şi veşnic.

  • Pag. 268-270

De păcatul uciderii trupeşti,
care este unul strigător la cer
Într-un înțeles mai larg, această poruncă are în vedere nu doar uciderea trupească sau fizică, care este una gravă, ci şi uciderea sufletească, care este şi mai gravă. Mântuitorul Hristos în predica de pe munte vorbeşte de gravitatea acestui păcat: „Oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă”. (Mt. 5,22) sau, în alt loc: „Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeți-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheenă” (Mt. 10,28). Iar Sfântul evanghelist Ioan spune: „Cel ce urăşte pe fratele său este ucigător de oameni” (I In. 3,15). Din aceste versete desprindem ideea că cauza uciderii se află înăuntrul şi nu în afara noastră, deci este de ordin spiritual şi se identifică cu pierderea lipsei de respect pentru viață ca dar al lui Dumnezeu şi cu lipsa de respect față de semeni, care poartă chipul lui Dumnezeu şi sunt „frați” ai noştri.
Tot ucidere sufletească este atunci când îl determinăm pe aproapelepăcătuiască sau îl smintim prin comportamentul nostru scandalos: „Vai de cel prin care vine sminteala…” (Mc. 9,42). Porunca aceasta opreşte, apoi, şi uciderea sufletească pe care o pot aduce ereticii, dascălii mincinoşi ori chiar creştinii răi (cf. Mt. 18,17).
În contextul actual, porunca aceasta se extinde şi asupra unor forme de ridicare a propriei vieți sau sinucidere, foarte subtile, care țin de consumul de droguri şi de alcool, de intervenții genetice asupra regnului vegetal şi animal, care atentează la sănătatea oamenilor, la tehnicile de clonare şi modificări genetice ale embrionului uman24, cum şi eutanasierea. Aceasta din urmă este ucidere când cei din jurul unui om, considerat incurabil, pentru a-i curma suferințele îi administrează anumite medicamente sau îl decuplează de la aparatele care-l mențin în viață; este sinucidere asistată când suferindul însuşi ia medicamnte cu bună ştiință sau se decuplează de la aparate. De aceea Biserica condamnă eutanasia, socotind suferința ca fiind un mijloc de purificare sau un mijloc eficient de creare a unei comuniuni intime şi profunde cu Hristos, iar singura moarte bună pentru un creştin este paşnica acceptare a suferinței şi aşteptarea cu încredere a sfârşitului vieții pământeşti, cu credința în Dumnezeu şi în Înviere. Aşadar, demascarea acestor forme subtile prin care se ucide” viața fizică sau spirituală a multor oameni constituie un mod corect de a respecta această poruncă şi de a contribui la transfigurarea vieții noastre prezente în lumina vieții veşnice în Împărăția lui Dumnezeu, care este „pace şi bucurie” în Duhul Sfânt, Dătătorul de viață

==== cu uciderea duhovnicească/sufletească:

cei ce cred in eresuri si, Cei care ucid pe cineva sufleteste, cad în desfranare duhovniceasca

A nu asculta de cei ce cer ceva impotriva credintei, uciderea duhovniceasca adica sminteala

https://ayeaye20.wordpress.com/2018/09/06/indrumare-nu-prin-viu-grai/

===deci cei ce stau in mijlocul ereziei is afectati

Consensul Parintilor ca erezia incalca poruncile, dovedirea ca, canonul 15 I-II este deci obligatoriu si nu optional

Cine mai are cuget ortodox, cuvantul kakodox(prieteni buni cu 666 si ereticii), si Dovedire cum ca, canonul 15 este OBLIGATORIU

avortulpruncuciderea sau întreruperea de sarcină – este şi el păcatul care s-a dezvoltat atât de mult şi a devenit atât de frecvent, încât a ajuns un adevărat masacru al pruncilor inocenți, o violență asupra a ceea ce înseamnă viața, un adevărat calendar al morții în care maternitatea femeii „moderne” şi „emancipate” se transformă într-o cinică asasinare de prunci. Iar oamenii timpului actual, cei care fac parte din această lume „fără Dumnezeu”, membrii dezacsați total din punct de vedere spiritual ai acestei societăți mondene nu pot înțelegeîncepând de la concepție, din momentul
zămislirii, viața în uter înseamnă existența umană individuală şi că ceea ce numim noi „viață fetală” este recunoscută de către Dumnezeu ca o viață pe deplin personală în care noua ființă umană ce e în curs de formare reflectă în sine „chipul” dumnezeiesc, iar prin acest „chip divinse relevă însăşi caraterul personal al omului.
Potrivit învățăturii Bisericii avortul este ucidere cu premeditare, întrucât se ia dreptul la viață unei ființe omeneşti total nevinovate, este genocid pentru că odată cu
ridicarea unei vieți concepute se distruge şi viețile urmaşilor posibili, dar este şi deicid pentru că nu i se acordă copilului dreptul la împărtăşirea de harul dumnezeiesc administrat prin Taina Sfântului Botez şi pentru că odată cu sângele copilului se varsă „sângele” lui Iisus Hristos după a cărui „chip” divin suntem făuriți de Ziditorul Dumnezeu întru iubirea Lui creatoare. Prin urmare, asupra oricărui prunc conceput, indiferent de momentul de dezvoltare embrionară în care s-ar afla, care are viață întru
sine, nicidecum nu avem dreptul să atentăm, întrucât făcând aceasta atentăm asupra darului dumnezeiesc oferit în mod gratuit omului, acela de a fi ființă vie, purtătoare a chipului divin şi chemată la viața de comuniune veşnică îndumnezeitoare. De aceea, avortul înseamnă omucidere şi este păcat împotriva lui Dumnezeu, în calitate de Izvor
al vieții şi a toată existența, păcat împotriva firii omului şi a destinului său veşnic, păcat împotriva familiei şi a societății condamnată la veştejire din lipsa noilor născuți25. Şi pentru că porunca lui Dumnezeu: „să nu ucizi!” (Ieşire 20,13) se întinde până acolo, firesc se impune să condamnăm acest păcat monden, să îndepărtăm
această „plagă” a societății moderne seculare, să luăm măsuri urgente împotriva
practicării şi mai ales a legalizării avorturilor şi să conştientizăm la modul cel mai responsabil că prin lepădarea voită a copilului conceput păcatul pătrunde până în vistieriile vieții.

25 Sfântul Vasile cel Mare spune că : „Femeia care leapădă pruncul este supusă judecății pentru ucidere”. (Vasile cel Mare, Canonul 2, apud Pravila bisericească, Buzău, 1999, p. 28).

Porunca a VII-a: „Să nu fii desfrânat” (Ieşire 20,14). În general, atunci când se vorbeşte de această poruncă ea este legată în primul rând de desfrânarea trupului şi de adulter. În Epistola I-a către Corinteni, Sfântul Apostol Pavel precizează: „Orice alt păcat, pe care îl face omul, este un păcat săvârşit afară de trup, dar cine face desfrânare păcătuieşte în însuşi trupul său” (I Cor. 6,18). Desigur, urmările acestui păcat sunt deosebit de grave şi de aceea este considerat, în morala creştină, un păcat de moarte.
Desfrânarea este, în general, poftirea sau satisfacerea fără rânduială şi nepermisă de legea morală a plăcerilor sexuale26. În predica de pe munte Mântuitorul
ne atrage atenția că porunca aceasta nu trebuie redusă doar la desfrânarea trupului, căci există şi o desfrânare a minții şi a inimii, care determină desfrânarea trupului, şi care este un păcat la fel de grav: „Ați auzit că s-a zis celor de demult: să nu săvârşeşti adulter. Eu însă vă spun vouă: Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea, în inima lui” (Mt. 5, 27-28).

  • Pag. 272

De aceea, desfrâu este orice legătură trupească între persoane căsătorite –ceea ce poartă numele de adulter sau preacurvie, cum şi orice legătură fizică între persoane necăsătorite –ce poartă numele de curvie. Desfrâu este şi întinarea minții, în cuget, prin tot felul de închipuiri şi pofte necontrolate (Mt. 5,28);
===in Proloage intinarea/desfranarea mintii e idolatrie 8 mai

========

  • Pag. 145-146

Diavolul are şi el martirii lui”, scria Henry de Montherlant în „Port-Royal”.58 „Erou este şi cel care îşi dă viața pentru o cauză nedreaptă, în care el crede”, completează Steinhardt în acelaşi Jurnal al Fericirii.59
Sfântul Ciprian al Cartaginei atrage atenția că nu există martiriu decât în Biserică, „vina dezbinării e gravă şi de neiertat şi asemenea oameni chiar dacă au fost ucişi în numele credinței lor, nu-şi vor spăla nici cu sânge greşelile lor. Nu pot rămâne cu Dumnezeu cei ce nu vor să fie uniți cu Biserica lui Dumnezeu. Chiar dacă vor arde pe rug sau vor fi dați fiarelor sălbatice, aceea nu va fi coroana credinței, ci pedeapsa trădării … Unul ca aceştia poate fi ucis, dar nu poate fi încoronat. Mărturiseşte că e creştin, ca şi diavolul care adesea minte că e Hristos, căci Însuşi Domnul ne atrage luare-aminte şi zice: <<Mulți vor veni în numele Meu spunând: Eu sunt Hristos şi pe mulți vor înşela>>(Mt. 24, 4-5)”.60 Dezbinarea şi ura nu pot fi răscumpărate nici prin martiriu, sublinează acelaşi sfânt părinte. „Cel ce este în discordie şi dezbinare, cel ce nu are pace cu frații săi după cum arată fericitul Apostol şi Sf. Scriptură, nici dacă va fi ucis pentru numele de creştin nu va putea să scape de crima neînțelegerii frățeşti, aşa cum este scris:<<cel ce-şi urăşte fratele este ucigaş>>(I In. 3, 15) iar ucigaşul nu ajunge în împărăția cerurilor şi nu trăieşte în pace cu Dumnezeu. Nu poate să fie cu Hristos cel ce a imitat mai degrabă pe Iuda decât pe
Hristos”.61 Tot Sf. Ciprian se întreabă „cum poate vorbi cineva că mai are credință, atunci când nu ține la unitatea Bisericii? Cum poate cineva să creadă cu toată convingerea că mai este în Biserică, atunci când se revoltă şi se împotriveşte Bisericii? Căci cine nu are ca mamă Biserica, acela nu-L mai are ca Tată pe Dumnezeu”.62
În acelaşi mod gândeşte şi se exprimă şi Sfântul Ioan Gură de Aur. „Nimic nu dezbină Biserica mai mult decât pofta de stăpânire şi nimic nu-L supără pe Dumnezeu ca dezbinarea Bisericii, chiar de vom săvârşi lucrurile cele mai desăvârşite, atunci când sfâşiem unitatea noastră, vom fi pedepsiți ca şi cum am sfâşia trupul Domnului. Căci a face dezbinare în Biserică este un păcat la fel de mare ca acela de a îmbrățişa erezia”.63 Tot Sf. Ioan Gură de Aur adaugă că „nu este un lucru mărunt să sfâşii Biserica şi nimic nu poate fi mai păgubitor decât aceasta.
Nimic nu produce dezbinare, separare mai mult ca invidia şi ura pizmaşă; această boală funestă care nu are scuză, este boala cea mai dăunătoare decât însăşi rădăcina tuturor relelor”.64
——
58. Apud. N. Steinhardt, Jurnalul Fericirii, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1991, p. 230.
59. Ibidem, p. 264.
60. Apud. Vasile Danion, Dărâmarea idolilor, Ed. Bunavestire, GalaŃi, 2002, p. 140-141.
61. Sfântul Ciprian, De dominica oratione, în P.L. XXIV, 4, 536A; A se vedea şi pr. dr. Vasile Vlad,
Comentariile patristice la Tatăl nostru…, Ed. Emia, Deva, 2005, p. 231.
62. Apud. diac. prof. Constantin Voicu, Sfântul Ioan Gură de Aur şi unitatea Bisericii, în rev. S.T. nr.
1-2/1976, p. 74.
63. Apud. ibidem, p. 78.
64. Ibidem, p. 79.