compromisurile

Mitropolitul Arsenie al Rostovului şi compromisurile

Una dintre cele mai grave forme de secularizare a vieţii creştine constă în acceptarea compromisurilor. Omul contemporan găseşte justificări pentru păcate de tot felul, de la călcarea posturilor sau lipsa de la Sfânta Liturghie până la acceptarea desfrâului ca normalitate – şi asta întrucât „nu se poate trăi fără dragoste…”
Cinstirea sfinţilor este metamorfozată după standardele comerciale: în loc să îi avem pe sfinţi ca modele de credinţă, de virtute, de nevoinţă, de luptă împotriva păcatelor, a diavolilor, a compromisurilor, vrem să îi avem pe sfinţi doar ca ajutători la vreme de necaz, ca doctori fără de arginţi sau ca „sponsori cereşti” – care ne ajută să obţinem case, maşini şi diverse bunătăţi ale lumii acesteia. O oglindă a stării de fapt o oferă teancurile de pomelnice în care mulţi se roagă pentru căsătorie sau pentru locuri de muncă – şi aproape nimeni nu se roagă pentru a primi putere să facă voia lui Dumnezeu ducând o viaţă curată.
Vieţile Sfinţilor sunt citite aproape ca nişte poveşti, nu ca nişte manuale de orientare în viaţa duhovnicească. Şi totuşi, lucrurile ar trebui să stea altfel. În orice moment al vieţii noastre ar trebui să găsim repere în vieţile sfinţilor. Chiar dacă înainte nu exista nici televizor şi nici internet, chiar dacă nu se circula cu maşini sau avioane, lupta duhovnicească se desfăşura după criteriile de care ar trebui să ţinem seama şi astăzi.
Iată un exemplu de luptă împotriva compromisului: la începutul anului 795, împăratul Constantin al VI-lea şi-a izgonit soţia legitimă pentru a se recăsători cu altă femeie, Teodora – care era rudă apropiată a Sfântului Teodor Studitul. Deşi Sfântul Patriarh Tarasie a refuzat să slujească la această nuntă necanonică, preotul Marii Biserici din Constantinopol, Iosif, a slujit. Sfântul Teodor şi Sfântul Platon, unchiul său, au condamnat prin viu grai şi în scris această fărădelege. Temându-se de reînceperea prigoanei iconoclaste, Sfântul Tarasie l-a caterisit pe preotul nevrednic abia după moartea împăratului Constantin al VI-lea. Dar, după moartea Sfântului Tarasie, a avut loc la Constantinopol un sinod tâlhăresc care a stabilit că „împăraţii nu sunt supuşi la toate legile bisericii şi că fiecare episcop are putere asupra canoanelor pentru a da dispensă”.
După acest sinod Mănăstirea Studiţilor a fost ocupată de armată. Împăratul s-a dus să îi convingă pe monahi să renunţe la comuniunea cu Sfântul Teodor – care nu era în comuniune cu patriarhul, zicându-le: „Cei ce vor să se supună poruncii mele şi să trăiască în comuniune cu Patriarhul şi cu Biserica Ortodoxă să vină şi să treacă în dreapta mea, ceilalţi la stânga.
În faţa unei asemenea provocări, poate că unii dintre monahii contemporani ar fi trecut în dreapta împăratului, considerând ruperea de patriarh şi de sinod o rupere de Biserică şi implicit o lepădare de Hristos. Numai că ucenicii Sfântului Teodor – din care nu puţini au primit moarte mucenicească pentru apărarea dreptei credinţeau avut curajul de a sta separaţi de un sinod care luase hotărâri potrivnice sfintelor predanii. Niciunul dintre ei nu a trecut de partea Sinodului – şi, pentru aceasta, au fost exilaţi fiind împrăştiaţi până la marginile împărăţiei…
De-a lungul istoriei Bisericii au fost mai multe situaţii în care unii sfinţi au înfruntat patriarhi sau chiar sinoade întregi – fie că a fost vorba de sfinţi ierarhi (precum Sfântul Marcu al Efesului, singurul ierarh ortodox care, la sfârşitul sinodului tâlhăresc de la Ferarra-Florenţa din 1438-1439 a refuzat să semneze mincinoasa unire cu ereticii catolici), fie că a fost vorba de monahi (precum Sfântul Maxim Mărturisitorul, care a luptat împotriva patriarhilor şi a sinoadelor monotelite) sau chiar de mireni (un exemplu grăitor fiind oferit de femeile care, împreună cu Sfânta Muceniţă Teodosia, l-au mustrat şi chiar au dat cu pietre în patriarhul eretic Anastasie, care era prigonitor al sfintelor icoane).
Unul dintre cele mai impresionante modele de rezistenţă în faţa prigonitorilor credinţei se află în Rusia secolului al XVIII-lea – când Biserica Ortodoxă a avut de suferit din pricina reformelor promovate de împărăteasa Ecaterina cea Mare. Atunci s-au confiscat moşiile mănăstireşti şi s-au închis 754 din cele 954 de mănăstiri existente. Deşi pretextul invocat a fost că din averile mănăstireşti confiscate vor fi întreţinute şcolile teologice şi va fi plătit clerul, în realitate cea mai mare parte a moşiilor mănăstireşti a fost dăruită de împărăteasă apropiaţilor ei. Nu numai multe mănăstiri au fost închise, ci şi multe şcoli, spitale sau azile care funcţionau pe lângă biserici sau mănăstiri şi-au încetat activitatea din pricina lipsei de fonduri.
Faţă de acest atac îndreptat împotriva Bisericii s-a ridicat Vlădica Arsenie al Rostovului, vrednicul urmaş al Sfântului Dimitrie al Rostovului (căruia i-a şi descoperit sfintele moaşte şi căruia i-a alcătuit slujba).

Mitropolitul Arsenie a fost un ierarh misionar, un luptător împotriva ateismului, raskolului şi protestantismului. De la numirea sa în Sfântul Sinod, el a avut curajul de a refuza să rostească jurământul depus de ceilalţi sinodali: „Mărturisesc cu jurământ că judecătorul suprem al acestui Sinod este însăşi suverana noastră, împărăteasa întregii Rusii”. Mitropolitul Arsenie a spus că aceste cuvinte sunt nepotrivite cu conştiinţa sa – şi a cerut să fie retras din demnitatea care i se oferise.
Protestele sale faţă de confiscarea averilor mănăstireşti a culminat cu rostirea anatemelor împotriva „prigonitorilor bisericilor şi mănăstirilor”. Pentru această atitudine, pe care a considerat-o răzvrătită, Sinodul a cerut caterisirea mitropolitului. Poporul, care nu avea acces în Palatul sinodal, s-a adunat în număr mare în faţa Palatului, pentru a fi alături de sfântul lor ierarh. La caterisire s-a întâmplat însă ceva ieşit din comun: „După citirea ukazului, membrii Sinodului au început să scoată de pe el odăjdiile arhiereşti. Cu indignare şi cu adâncă durere mitropolitul Arsenie a făcut previziuni triste la fiecare dintre arhiereii care i-au scos odăjdiile. Aceste previziuni s-au îndeplinit cu exactitate. Mitropolitului Dimitrie i-a prezis că se va sufoca cu propria sa limbă. Şi, într-adevăr, mitropolitul a murit în chinuri groaznice: l-a înăbuşit o tumoare nemaiîntâlnită a limbii. Arhiepiscopului Ambrozie de Krutiţa i-a prezis că va fi omorât ca un taur; arhiepiscopul Ambrozie a fost ucis în timpul ciumei de la Moscova de către gloata răsculată. Arsenie i-a prezis episcopului de Pskov, Ghedeon, că nu-şi va mai vedea eparhia; şi, curând după condamnarea mitropolitului Arsenie, episcopul Ghedeon a fost îndepărtat din poruncă imperială, în eparhia sa, dar a murit pe drum, fără să ajungă la Pskov.”
După caterisire, din cauza unui denunţ legat de o problemă politică, Mitropolitul Arsenie a fost pedepsit cu scoaterea din cinul monahal. El s-a rugat pentru cei care îl prigoniseră şi pentru cei care prigonesc şi obijduiesc Biserica lui Hristos.
Înainte de a muri, fiind închis într-o cazemată, mitropolitul a cerut să i se aducă un preot ca să se spovedească. Preotul care a intrat în celula sa a ieşit, însă, în fugă, zicându-le paznicilor: „Mi-aţi spus că trebuie să spovedesc şi să împărtăşesc un criminal, dar în faţa mea stă în genunchi un arhipăstor în veşminte arhiereşti!
Când preotul a revenit în celulă, vlădica i-a zis cu smerenie: „Fiul meu, în faţa ta nu stă mitropolitul, ci nevrednicul rob Arsenie, care merge să dea socoteală Domnului Dumnezeu de viaţa sa. Minunea văzută de tine este semnul milei nespuse a lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă că în curând sufletul meu îşi va lua zborul din trupul acesta bolnăvicios.” Şi aşa a fost…
Ce putem înţelege din viaţa acestui sfânt ierarh? Nu e nevoie de multe lămuriri. El ne arată că, dacă cineva mărturiseşte adevărul, chiar dacă e prigonit de Sinodul Bisericii din care face parte, va fi răsplătit de Dumnezeu pe măsura jertfei sale. Şi, chiar dacă Hristos nu i-a dat fiecărui mărturisitor darul de a prooroci osânda prigonitorilor săi – aşa cum a făcut-o în cazul Mitropolitului Arsenie, i-a dat totuşi fiecărui mărturisitor marea cunună a biruinţei. Pentru că pe lumea aceasta de multe ori biruie minciuna, răutatea, erezia, compromisul. Dar, în realitate, biruinţa este numai a Adevărului. A Adevărului care a biruit Moartea