adoptianism, legamantului noii ere???, Pavel din Samosata

Cartea: DICȚIONAR
DE TEOLOGIE PATRISTIC, edit. DOXOLOGIA
Iași, 2014

Pag. 20-21

Adopțianism

O abordare teologică (numită și
monarhianism dinamic) care încerca
să apere monarhia lui Dumnezeu
(monarhianism) prin explicarea sensului creștin al divinității lui Iisus
în termenii unei posesii radicale de către Duhul Sfânt. Așadar, gânditorii adopțianiști se deosebesc de
cei care erau de părere că Iisus a fost un profet al lui Dumnezeu sau un bărbat sfânt. Termenul frecvent
folosit este cel de „locuire”: adică, Duhul L‐a ales pe Iisus într‐un anumit moment din viața Sa (unii presupuneau că la naștere, dar majoritatea erau de părere că la botez) și a locuit în trupul Lui ca într‐un
templu. Locuirea sa de către Duhul și, astfel, autoritatea Lui în propovăduire și faptă a fost astfel incomparabil mai presus decât a oricărui alt profet de până atunci care
nu beneficiase decât de o ocazională și temporară venire a Duhului
lui Dumnezeu. Aceasta a fost o teorie care nu a stârnit niciodată mare entuziasm în comunitățile creștine și pare a fi fost mult mai elaborată ca teologie personală a
unor intelectuali și apoi folosită de gânditori patristici târzii ca scut împotriva căruia puteau să‐și îndrepte lănciile (acuzând pe contemporanii lor, în special în perioada ariană, că ar avea concepții
similare care Îl reduceau pe Iisus la statutul unui „simplu om”psilantropism). Una dintre slăbiciunile sale era faptul că explica învățătura lui Iisus, dar fără zguduitoarele fapte mântuitoare ale Răstignirii și Învierii Sale. În schema adopțianistă, Învierea nu este decât o simplă recompensă acordată lui
Iisus pentru credincioșia Lui; ea nu reflectă concepția neotestamentară care o consideră răsăritul legământului noii ere. Cel mai faimos reprezentant al adopțianismului din perioada patristică este Pavel
din Samosata (Eusebiu, Istoria bisericească 7, 30) și Teodot din Bizanț (Ipolit, Respingerea tuturor ere‐
ziilor 7, 35). De asemenea, ebioniții sunt plasați în această categorie, deși nu se știe aproape nimic despre doctrina lor ca atare. Totodată, termenul a mai fost aplicat unei controverse spaniole din secolul
al VIII‐lea despre natura calității de Fiu a lui Hristos, ca fiind adevărată sau adoptată. Această chestiune a fost dezbătută de Alcuin în
lucrarea sa în șapte cărți, Împotriva lui Felix.
______________
J.N.D. Kelly, Early Christian Doctrines (Londra, 1985), pp. 115‐119, 158‐160.

Advertisements

Doua intelesuri

JEAN-CLAUDE LARCHET, SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL MEDIATOR ÎNTRE RĂSĂRIT ȘI APUS, DOXOLOGIA Iași, 2010,pag. 138-140:

…papa Honoriu al Romei…Honoriu scria că: «De aceea și mărturisim o voință a Domnului nostru Iisus Hristos». Această expresie este în mod formal eretică, însă Maxim se aliniază cu cei care recunosc ortodoxia de fond a lui Honoriu, plasând afirmația într-un context în care ea apare acceptabilă și nu justifică în nici un fel monotelismul. Maxim găsește o confirmare a interpretării sale făcută scrisorii lui Honoriu și a ortodoxiei pe care i-o atribuie, în relatarea pe care o face un anume Anastasie la întoarcerea sa dintr-o călătorie la Roma unde se întâlnise chiar cu redactorul scrisorii, avva Ioan.¹¹…

Fără îndoială, Maxim trebuie să fi făcut toate eforturile pentru a înțelege textul lui Honoriu într-o perspectivă ortodoxă. El pare totuși profund convins de ortodoxia lui Honoriu și nu poate fi acuzat de rea credință în argumentarea sa, deși interpretarea pe care el o dă scrisorii nu este evidentă. În orice caz, ea nu i-a convins pe Părinții reuniți la Sinodul al VI-lea ecumenic (681) care, deși credincioși pe de altă parte gândirii lui Maxim (până la a repeta literalmente unele din formulările sale în mărturisirea de credință) au facut acestui text al lui Maxim o lectură diferită și nu au ezitat să-l condamne pe papa eretic. Această anatematizare a fost reiterată de papa Leon al II-lea (682-683) în scrisoarea sa adresată împăratului Constantin al IV-lea (682) și în scrisoarea sa către Ervig, și a fost reluată până la reforma gregoriană din sec. XI, în mărturisirea de credință pe care o pronunța fiecare papă după întronizarea sa.

—-

¹¹ Vezi 244B-245A. Maxim va relua această relatare în Disputa cu Pyrrhus, PG 91, 328B-329C întrebând: Cine a fost interpretul vrednic de crezare al acestei Epistole dacă nu cel ce a și alcătuit-o ca din partea lui Honoriu și care trăiește încă, și care pe lângă alte virtuți ale lui a făcut să strălucească tot Apusul de dogmele dreptei credințe? Oare celor ce trăiesc în Constantinopol ce le vine în minte?[PSB 81, 1990, p. 342].

copii…fiind in stare de nevinovatie,…n-au ajuns sa faca deosebirea intre bine si rau

JEAN-CLAUDE LARCHET, SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL MEDIATOR ÎNTRE RĂSĂRIT ȘI APUS, edit. DOXOLOGIA Iași, 2010, pag. 111, subnota 112:

…Ioan Casian…scrie: „Oare nu vedem, de pildă, mișcările spontane ale cărnii, nu numai la copii, care, fiind în stare de nevinovăție, încă n-au ajuns să facă deosebirea între bine și rău, dar chiar la cei micuți, până și la sugari?” (De inst. Coenob., VII, 3, SC 109, p. 294) [PSB 57, 1990, p. 198].