Epistola 380 Sfantul Theodor Studitul, nici nu trebuie sa facem discutie cu ereticii impotriva legiuirii apostolice [Tit 3, 10].

[Sfântul] Teodor Studitul

În apărarea sfintelor icoane, edit. DEISIS Sibiu 2017,

pag. 343-353

Fiului Naucratie1

– dogmatică despre sfintele icoane

(818)

Mă bucur pentru tine, fratele meu Naucratie, că eşti fiu al bucuriei, ceea ce înseamnă a suferi pentru Hristos. Căci ce este mai plin de grație, ce e mai glorios decât asta? Ai fost biciuit imitându-L pe Hristos, ai fost dus din închisoare în închisoare, ai fost predat în mâinile lui Ioan [Grămăticul] cel lipsit de cinstirea lui Dumnezeu, cu care m-am luptat şi eu, smeritul. Dar pentru că, atacându-te el, nu te-ai întors înapoi, ci, din contră, l-ai respins cu demascare pe gânditorul de lucruri zadarnice, foarte m-am bucurat eu, nenorocitul, şi am fost voios. Să ai şi în continuare pentru orice ți se va mai întâmpla ajutor de la Domnul.

Dar pentru că ai zis că în discuție ți-a pus înainte pentru răsturnarea sfintelor icoane nişte glăsuiri ale lui Asterie, Epifanie şi Teodot, am socotit necesar să citez aici – deşi acest lucru întinde excesiv textul scrisorii – înseşi glăsurile lor, precum şi răsturnarea lor făcută cu Dumnezeu de noi, lipsiții de învățătură.

Deci glăsuirea lui Asterie sună cuvânt de cuvânt aşa: “Nu-L desena pe Hristos – căci Îi este de ajuns unica umilință a întrupării, pe care a primit-o de bunăvoie pentru noi -, ci umblă purtând în sufletul tău înțeles cu mintea Cuvântul Cel netrupesc.”2 Să fie întebat, aşadar, autorul în locul a ce anume spune când interzice să fie desenat Hristos că Îi este de ajuns unica umilință a întrupării ca şi cum cea aleasă e lipsită de slavă şi fuge de a doua arătare a umilinței. Dar cum mai e de bunăvoie, dacă e lipsită de slavă? Căci ceea ce e de bunăvoie e slavit, neavând lipsa de slavă a ce e fără voie. Iar dacă aceasta nu, ci pentru că e o repetare, cum e o repetare desenul care arată acelaşi lucru potrivit asemănării? Dar cum nu va refuza şi să i se aducă aminte prin auzire, dacă crede că faptul de a afişa prin vedere poartă o repetare? Căci fiecare [simț] merge mână în mână cu celălalt şi are egală putere, cum spunea dumnezeiasca gură, Vasile cel Mare. Să fie socotit atunci prin analogie şi şi faptul de a desena odată crucea repetare a altei cruci, ca şi la Evanghelie. Şi pentru că amândouă se scriu mereu, atunci sunt infinite cruci, precum şi evanghelii, nu una singură şi una singură. Dar dacă e o singură Cruce, nu a doua, chiar dacă ar fi desenată de mii de ori, şi o singură Evanghelie, nu a doua, chiar dacă ar fi scrisă de infinite ori, atunci e şi Un singur Hristos, chiar dacă şi El ar fi desenat la fel. Căci este desenat cum este citit şi nici urechea nu se înmulţeşte de la auzire, nici ochiul de la vedere. Pentru că Dumnezeu S-a făcut om şi a fost văzut prunc Cel veşnic, e hrănit cu lapte Cel ce hrăneşte toate, e îmbrăţişat Cel de necuprins şi e bărbat Cel dincolo de Dumnezeu, e botezat adâncul înțelepciunii, lucrează cele cuvenite lui Dumnezeu şi cele cuvenite unui om Cel supraființial, e răstignit şi îngropat Domnul slavei, învie Cel ce face vii toate şi e luat sus în chip cuvenit unui om Cel ce nu e încăput de nimic. Să încereze a interzice arătarea mântuitoare lumii prin amândouă, suspectând ca lipsită de slavă slava lui Dumnezeu şi defăimând ca fără voie umilința de bunăvoie. Şi să înceteze să se opună şi Marelui Vasile, al cărui glas e glasul lui Dumnezeu, şi care porunceşte: “Zugrăvit să fie în tablou şi Arbitrul luptelor, Hristos.”3

Împreună cu negația de față să fie aruncată afară din corul dumnezeiesc şi afirmația care urmează, ca una care are egală absurditate. Căci ce spune, “Umblă purtând în sufletul tău înțeles cu mintea Cuvântul cel netrupesc.” O, ce iraționalitate! Căci dumnezeiasca gură n-a spus că e netrupesc Cuvântul după ce S-a făcut trup. Fiindcă atunci când spune: “De acum noi nu mai ştim pe nimeni după trup, iar dacă L-am cunoscut pe Hristos dupa trup, acum nu-L mai cunoaştem” [2 Co 5, 15], sfântul apostol n-a spus că Hristos nu mai este trup, dae nici netrupesc. Lucru pe care, tâlcuindu-l, teologhisitorul Grigorie spune că se referă la patimile trupeşti şi ale noastre fără păcat4, fiincă altundeva spune că nu mai e trup, dar nu netrupesc5. Iar cine a spus că e netrupesc Cuvântul se luptă nu numai cu doi, ci cu toți purtătorii de Dumnezeu [Părinți].

S-a arătat, aşadar, prin rațiunea naturii că unei absurdități i-a urmat o altă absurditate. Şi prin răsturnarea minciunii să fie stabilit prin conversie adevărul. Cum anume? Desenează-L pe Hristos unde trebuie, ca unul care-L ai locuind în inima ta, ca fiind recunoscut cu ambele simțuri: atât citit în carte, cât şi văzut în desen, să-ți lumineze de două ori mințile, învățându-te să vezi cu ochii ceea ce ai fost învățat prin auzire. Şi în faptul că e auzit şi văzut aşa nu există prin natură decât ca să fie slăvit Dumnezeu şi omul bine-cinstitor de Dumnezeu să fie împuns [la inimă], şi ce altceva ar putea fi mai mântuitor şi să apropie mai uşor de Dumnezeu? Aşa înțelegem deci noi, cei de nimic, adevărul, chiar dacă unii dintre sfinții Părinți dinaintea noastră au luat altfel problema dezbătută.

Străbătută fiind deci această glăsuire, care anume e cea a lui Epifanie? “Va înțelege cinstirea voastră de Dumnezeu dacă e lucru cuviincios să-L avem noi pe Dumnezeu pictat prin culori.” Vezi-l pe grăitorul de minciuni! N-a spus că-L avem pictat pe Hristos, la Care e arătată circumscrierea împreună cu de necircumscrisul – fiindcă aici arătarea e a fiecăreia dintre naturi -, ci pe Dumnezeu, dezbrăcând pe Cuvântul de umanitatea Lui cu gândire maniheică şi punând înainte un Dumnezeu gol, ca să-l uimească pe ascultător cu absurdul propoziției lui. E absurd astfel a vorbi de un Dumnezeu văzut, daca sfintele Scripturi spun: “Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată, doar Fiul Unul-Născut”, fiind şi Dumnezeu, şi văzut, “ne-a explicat” [In 1, 19] asta. Dar este evident că un Dumnezeu dezbrăcat de umanitate n-a vazut nimeni; dar pentru că Unul-Născut nu este dezbracat după întrupare, de aceea e şi văzut. Şi sfântul apostol a strigat: “Dumnezeu S-a arătat în trup, a fost făcut drept în duh, a fost văzut de îngeri, a fost propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume şi a fost luat în slavă” [1 Tim 3, 16]. Acel “în trup” trebuie, aşadar, luat în comun pentru fiecare afirmație; căci prima glăsuire e o înlănțuire nu numai cu cele din continuare, ci şi cu toate propietățile întruparii. Deci aşa cum Dumnezeu S-a arătat în trup e valabil şi pentru fiecare din cele zise înainte – căci n-ar putea avea o natură fără să fie auzit acel “în trup” fie pe lângă că “a fost vazut”, fie pe lângă că “a fost luat sus” – aşa şi e alăptat în trup, şi creşte cu vârsta, umblă cu piciorul, transpiră în luptă, vorbeşte cu limba şi celelalte câte țin de aceeasi clasă.

Iar dacă acestea sunt astfel, dat fiind că una din propietățile trupului e şi circumscrierea, este evident şi că Dumnezeu este circumscris în trup fie prin culori, fie în alt mod. Căci în chip foarte necesar este una din două. Dacă e văzut în trup, atunci e şi circumscris în trup, întrucât fiecare din ele sunt din aceeaşi clasă şi se cauzează unul pe altul. Dacă al doilea lucru nu e adevărat, nu e adevărat nici primul. Astfel atât potrivit dumnezeieştilor Scripturi, cât şi potrivit raționamentului comun e prostesc a nu mărturisi că Dumnezeu este desenat în trup, dacă a fost văzut în trup. Întrucât altundeva şi viteazul spune: “Am auzit că unii poruncesc să se picteze Fiul de necuprins al lui Dumnezeu; tremur şi să aud asta.” Deci cine, având minte, nu va râde de gânditorul unor lucruri zadarnice? N-a citit oare undeva că “L-au prins pe Iisus, L-au legat şi L-au dus mai întâi la Ana arhiereul”[In 18, 12], şi altundeva iarăş: “Au luat trupul lui Iisus şi l-au legat în giulgiuri cu miresme” [In 19, 40]? Nu-L mărturiseşte Dumnezeu pe Iisus? Deci dacă e Dumnezeu, cum atunci Cel de necuprins a fost luat şi legat? Nu este oare evident că “în trup”, cum a înlănțuit cuvântul atotînțeleptul Pavel? Să-şi tacă lătratul împotriva lui Hristos şi acest rătacit. Dar dacă ar auzi undeva că avem un Dumnezeu mâncat, poate că n-ar tremura numai, dar s-ar şi rupe, nesuportând auzirea. Dar ce spune Hristos? “Cine Mă mănâncă, acela va fi viu din pricina Mea” [In 6, 57]. Dar nu altfel ar putea fi mâncat decât în trup. Căci Hristos, fiind deodată Dumnezeu şi om desăvârşit, ori de câte ori ar fi numit potrivit fiecăreia din naturile din care a fost compus, poate fi spus gândit în sens propiu şi potrivit celeilalte, întrucât în unicitatea ipostasei propietatea celeilalte nu e micşorată sau amestecată. Martor al cuvântului e Însuşi Dumnezeu Cuvânt, Care undeva spune: “De ce Mă căutați să Mă ucideți pe Mine, un om care v-am grăit adevărul?” [In 8, 40], deşi Cel care vorbeşte era şi Dumnezeu nemuritor, iar altundeva spune: “Voi spuneți că blasfemiez, pentru că am zis: Sunt Fiu al lui Dumnezeu” [In 10, 36], dar Cel care vorbea era şi Fiu al omului. Împărțind astfel fiecărei naturi ce aparține în chip natural fiecărui nume, nu vom greşi cândva.

Iar pentru că a luat sfârşit şi această glăsuire, care e cea a lui Teodot? “Formarea de imagini ale sfinților am primit-o nu în icoane din culori materiale, ci am fost învățați să ne modelăm ca pe nişte icoane însuflețite virtuțile lor prin cele arătate în cele scrise despre ei, străduindu-ne, plecând de aici, spre un zel asemănător cu ei. Să e spună cei care ridică astfel de forme de ce folos se bucură de la ele sau spre ce fel de contemplare duhovnicească duşi prin aducerea-aminte de ele. Ci este foarte evident că această invenție e zadarnică şi găselnița unei meşteşugiri diavoleşti.”6 Începutul cuvântului nu e de respins numaidecât, măcar că face începutul absurdităților din continuare, pentru că mulți din sfinții dascăli au stabilit istorisirea cuvântului drept mai utilă decât vederea icoanei necalomniind-o însă, alții însă, din contră. Dar ar trebui să le avem în mod egal, cum spune Marele Vasile: “Căci ceea ce înfăţişează cuvântul istorisirii prin auzire, acestea le arata desenul în tăcere prin imitare.”7 Şi nu toți sunt pictori, nu toți sunt scriitori, ci cum a împărțit fiecăruia Dumnezeu măsura harului.

Astfel că, lăsând această propoziție, să o spună pe cea care urmează: “Să spuna cei care ridică astfel de forme de ce folos se bucură de la ele sau spre ce fel de contemplare duhovnicească sunt duşi prin aducerea-aminte de ele.” Să fie întrebat deci în schimb viteazul: ce folos şi ce contemplare sfântă nu pot fi găsite plecând de aici? Căci dacă aceasta e natura icoanei: să fie o imitare a arhetipului, cum spune teologhisitorul Grigorie8, şi arhetipul apare în icoană, cum spune atotînțeleptul Dionisie9, este evident că din imitare, adică din icoană, iese mult folos iar prin imitare contemplarea duhovnicească urcă spre arhetipul ei. Martor e acelaşi dumnezeiesc Vasile, care spune undeva: “Cinstirea icoanei urcă la prototipul ei.10 Iar dacă urcă, evident şi coboară la icoană de la prototipul ei. N-ar putea fi cineva atât de lipsit de minte să spună că cinstirea e nefolositoare, nici că imitarea n-ar fi o întipărire a celui imitat încât să fie unul în altul, potrivit dumnezeiescului Dionisie. Ce ar putea fi mai de folos şi mai necesar decât asta? Fiindcă e o reflectare a ceea ce se vede cu ochii şi, ca să folosesc un exemplu propiu, icoana e o lumină de lună față de lumina soarelui. Pentru că dacă n-ar fi asta, ce folos au avut în vechime cortul mărturiei, care era o imitare a lucrurilor cereşti? Căci acolo împreună cu celelalte era un heruvim al slavei umbrind locul ispăşirii, cu alte cuvinte icoane întipărite cu înfățişare de formă de om, toate ridicând mintea sus, şi vederi ale slujbei în duh. Dar pentru o astfel de premisă e în zadar pentru noi şi icoana cu forma crucii, în zadar şi cea cu forma lăncii, în zadar şi cea cu forma buretelui – fiindcă şi acestea sunt imitări, chiar dacă nu cu formă de om – , în zadar şi celelalte câte ne-au fost predate prin icoane/imagini sensibile, ca să vorbim dionisian, ca prin ele să urcăm după putință spre contemplările înțelese cu mintea.11 E apoi şi una din cele cinci puteri ale sufletului, imaginația, iar imaginația pare să fie o imagine, fiindcă amândouă sunt similitudini12. Prin urmare, nu e nefolositoare icoana care seamănă cu imaginația13. Iar dacă e nefolositoare prima, cu mult mai mult cea de-a doua, care coexistă atunci în zadar cu natura; iar dacă ea este în zadar, în zadar sunt şi cele din clasa ei: simțirea, opinia, gândirea, inteligența14. Şi, tratând astfel despre natură, cuvântul îl declară lipsit de inteligență printr-o considerație inductivă pe cel care socoteşte drept nimic icoana sau imaginația. Eu însă admir şi astfel imaginația; căci spun unii că o femeie care în vremea zămislirii şi-a imaginat un etiopian a născut un etiopian. Aşa ceva e şi ceea ce se spune de patriarhul Iacob cu albirea nuielelor, prin a căror imaginare oile au fătat miei pestriți [cf. Fc 30, 37-39]. O. minune! că imaginația în imagini15 s-a văzut având efect în realitate!

Dar să revenim la cuvântul dinainte: “Să spună cei care ridică astfel de forme de ce folos se bucură de la ele sau spre ce fel de contemplare duhovnicească sunt duşi prin aducerea-aminte de ele.” Cine, dragule, dacă îşi aţinteşte privirile în chip limpede nu pleacă luând în minte similitudini de-a dreapta şi de-a stânga plecând de la aspectul lui iconic: dacă din partea cea mai bună unele foarte bune, iar dacă din partea de ruşine unele de ruşine, astfel încât de multe ori şi rămânând acasă de unele suntem împunşi la inimă, de altele suntem stârniți.

Sau uneori vizând cineva nu e sculat bucuros sau trist de imaginațiile/fantasmele nocturne? Şi dacă acolo e aşa, cu mult mai mult imaginile vazute în timp de veghe dispun în amândouă direcțiile pe cel care le vede. N-ai citit, bunule, că cei din vechime slujeau unui model şi umbre ale lucrurilor cereşti [cf. Evr 8, 5] Ce este fiecare din acestea? oare nu o icoană? Nu într-o icoană erau duşi spre contemplarea celor cereşti? Nu într-o icoană umblă orice om, ca să vorbesc davidic [cf. Ps 38, 7]. Nu chiar şi tu, care lupți împotriva icoanelor, eşti o icoană a lui Dumnezeu, născut după înfăţişarea tatălui şi desenat iconic într-un tablou? Sau numai tu eşti neînfăţişabil în icoană ca un neom, ci un avorton, şi de aceea îi crezi pe sfinți aşa?

Dar ca să primească mai multă crezare cuvântul despre el, lăsând deoparte dogmatizarea de la sine, îi va pune înainte să-ți răspundă la întrebare pe luminătorii lumii:

Grigorie al Nyssei: “Am văzut de multe ori pe tablou icoana pătimirii şi n-am trecut făra lacrimi pe lângă priveliştea lui, meşteşugul lui aducând limpede sub ochi istorisirea.”16

Ioan Hrisostom: “Mie mi-a plăcut şi desenul turnat în ceară isprăvit din pricina bunei-cinstiri [de Dumnezeu], căci am văzut în ivcoană un înger alungând grămezi strânse de barbari, am văzut seminții barbare călcate în picioare şi pe David grăind adevărul: <<Doamne, în cetatea Ta vei nimici icoana lor >> [Ps 72, 20].”17

Chiril al Alexandriei: “Am văzut pe zid în desen o copilă luptând [în martiriu] şi n-am privit-o fără lacrimi.”18

Grigorie Teologul: “Deasupra se ivea Polemon în icoană; văzând-o curtezana – căci era venerată -, s-a dus învinsă îndată de vedere, ruşinându-se de cel desenat ca viu.”19

Vasile cel Mare: “Înălțați-mi acum, străluciți pictori ai izânzilor luptătorilor! Măriți cu meşteşugurile voastre icoana mutilată a generalului! Luminați cu culorile înțelepciunii voastre pe încununatul descris mai înnegrit de mine! Să plec învins de desenul ispravilor martiriului! Să mă bucur înfrânt astăzi de o astfel de victorie a forței voastre! Să văd desenată mai exact de voi lupta mâinii sale cu focul! Să-l văd pe luptător desenat mai strălucitor pe icoana voastră! plângă demonii loviți şi acum de isprăvile martirului desenate de voi. Să li se arate iarăşi mâna lui arsă şi victorioasă!”20

Vezi cum unul pune înaintea literaturii pictura, în care divinizarea e atât de mare, încât plâng şi demonii, cum altul a numit venerată facerea de icoane care a fost cumințirea curtezanei? Apoi, iarăşi, cum altul n-a plecat fără lacrimi de la vederea desenului văzând-o pe martiră luptând în desenul ei? Iarăşi cum altul numeşte iubit desenul turnat în ceară ca văzând în el prototipurile? Apoi şi cel de după ei cum nici el n-a plecat fără lacrimi de la acel desen ca şi cum ar fi văzut-o cu ochii lui? Vezi câte sunt câştigurile, observă câte foloase sunt. Şi pentru că, întrebând, ai auzit nu de la cutare şi cutare, oameni mici şi de nimic, ci de la cei care au grăit în Duhul lui Dumnezeu şi au tunat în tot pământul de sub cer, exprimă şi concluzia cuvântului, dogmatistule! “Dar este foarte evident că această invenție e zadarnică şi găselnița unei meşteşugiri diavoleşti.” În chip potrivit strigă aici cu glas mare: “Uimeşte-te, cerule, pentru asta” [Ir 2, 12], că dogmele sfinte de la bărbați purtători de Dumnezeu sunt numite găselniță a unei meşteşugiri diavoleşti [cf. Ef 6, 11]. Dar nu aşa, preamare între rătăciți. Din contră, asupra ta să cadă fulgerele limbii tale!

Deci pentru că textul are un sfârşit, vreau să ştii, frate, şi ca din citatele pe care le aduc iconomahii unele sunt în chip evident ale unor ereticicăci nu se poate ca alături de adevăr să nu răsară şi minciuna, cum şi alături de grâu neghina [cf. Mt 13, 25] -, altele ale unor sfinți parinți, luate însă în chip sucit de gândirea lor întunecată, iar altele sunt cu totul străine, aplicând icoanei lui Hristos cele spuse împotriva idolilor. Glăsuirea lor nu trebuie primită la întâmplare, nici nu trebuie să facem discuție cu ereticii împotriva legiuirii apostolice [Tit 3, 10].

În rest, fii sănatos, copile, şi roagă-te să mă mântuiesc.

———

1 Epistola 380. Ed. G. Fatouros, p. 511-519 (PG 99, 1212-1224).

2 Omilie la Lazăr; PG 40, 168B; cf. Mansi XIII, 308B.

3 Vasile cel Mare, Omilia 18 la martirul Varlaam 3; PG 31, 489A.

4 Grigorie Teologul, Cuvântarea 30, 14; PG 36, 121C.

5 Grigorie Teologul, Cuvântarea 40, 45; PG 36, 442C.

6 Mansi XIII, 309E-310A.

7 Vasile cel Mare, Omilia la cei 40 de martiri 2; PG 31, 509A.

8 Grigorie Teologul, Cuvântarea 30, 20; PG 36, 129B.

9 Dionisie Areopagitul, Despre ierarhia bisericeasca IV, 3; PG 3, 473C.

10 Vasile cel Mare, Despre Duhul Sfânt XVIII, 45; PG 32, 149C.

11 Dionisie Areopagitul, Despre ierarhia cerească I, 3; PG 3, 124A.

12 Phantasia doxeien tis eikŌn, indalmata gar amphotera.

13 Hē eikŌn tē phantasia eoikyia.

14 Aisthēsis, doxa, dianoia, nous.

15 Hē eikŌnoeidēs phantasia.

16 Grigorie al Nyssei, Despre dumnezeirea Fiului şi a Duhului; PG 46, 572C.

17 Ioan Hrisostom, Că e un singur legiuitor 6; PG 56, 407.

18 Neidentificat.

19 PG 37, 738A.

20 Vasile cel Mare, Omilia 18 la martirul Varlaam 3; PG 31, 489A.