Epistola 528, Epistola 428 Sfantul Theodor Studitul, “cu” infatiseaza unitatea naturala, acel “fiecare”, “adica omonimica”

[Sfântul] Teodor Studitul

În apărarea sfintelor icoane, edit. DEISIS Sibiu 2017, pag. 367-369

Lui Ioan Grămăticul1

(821-826)

Venind eu la cuvinte despre veneratele icoane, iar de față era discutând cu noi Platon al nostru, mi-a zis că luând mai mult erudiția ta o scrisoare a mea pe această temă a fost nedumerit cum nu dogmatizează subtil sau poate chiar duce pe lângă adevăr pe ascultător. Eu însă, dacă cel care aruncă piatra ar fi fost dintre cei ce se nimeresc, nu m-aş fi întors repede, ştiind să suport şi proiectilele invidiei şi cercetările necunoscuților. Dar pentru că reproşul e de la un prieten, şi un prieten foarte înțelept, am socotit necesar să aduc sub ochi acea epistolă şi să o trimit prieteniei tale judecată pe cât îmi stă în putință, sau ca să dezlege nedumerirea, sau să fie corectată de subtilitatea ta. Fiindcă trebuie să fie introdusă celui ce ceartă opinia proprie despre presupunerea reproşată. Epistola este deci aceasta:

Teodor lui Atanasie2

“Cum, zici, nu primeşte slujire cultică3 icoana lui Hristos, ci Hristos Cel închinat în ea, când închinarea e una în ambele cazuri?” Pentru că la Hristos Însuşi închinarea/prosternarea e de slujbă4, căci, închinându-mă Lui mă coînchin în acelaşi timp Tatălui şi Duhului Sfânt – şi asta e închinarea şi slujba noastră treimică5, iar la icoană e acceaşi – , şi cum nu? căci acelea care au o singură putere şi o singură slavă, aceasta au şi o singură venerare şi o singură închinare -, dar relațională, adică omonimică6. Căci, închinându-mă ei, nu m-am coînchinat, ci m-am închinat la Hristos, nedivizat potrivit ipostasei, ci diferit potrivit rațiunii ființei. Ceea ce e o închinare relațională, nu de slujbă, chiar dacă e aceeaşi: acolo astfel înțeleasă şi spusă, întrucât e treimică, adică a naturii7; iar aici invers, întrucât e relațională, adica ipostatică8. Căci dacă ai spune că e de slujire, ai însemnat că S-a întrupat ca Fiul şi Tatăl şi Duhul, ceea ce e absurd. Prin urmare, închinându-mă icoanei lui Hristos nu mă închin dumnezeirii, cum spun unii – fiindcă asta semnifică Treimea, şi nu Treimea s-a întrupat; să nu fie! -, dar la ce? Lui Hristos Însuşi în chip relațional, căci numai El este Dumnezeu Cuvântul întrupat. Dar închinându-mă lui Hristos Însuşi este evident că m-am coînchinat în acelaşi timp Tatălui şi Duhului. Astfel încât la icoană închinarea s-ar înțelege şi spune în chip verosimil relațională, dar la Hristos Însuşi de slujire, fiind coînţeleşi şi coînchinați împreună cu El şi Tatăl, şi Duhul.

Aşadar, mi se pare frumos a avea această teorie: la fericita şi închinata Treime să fie luată prepoziția “cu/co” [syn] – căci, sugerând distincția ipostaselor, “cuînfăţişează unitatea naturală, după cum se cântă de toți creştinii în Simbolul credinței – , dar la închinarea lui Hristos si a icoanei Lui prepoziția “cu” n-are loc să fie luată; căci, divizând unica ipostasă într-o dualitate de ipostase, ne-ar duce în lipsa de cinstire a lui Dumnezeu a venerării lumii. Aşadar, pe drept cuvânt a fost luată aici antonimia care, păstrând pentru amândoua unitatea ipostasei, ține la distanță alteritatea naturilor. Şi, spune atotînţeleptul Dionisie, fiecare e în fiecare afară de diferența ființei.9 Enunţând diferența ființei, e evident că prin acel “fiecare” a arătat identitatea ipostasei, potrivit căreia e teoretizată şi închinarea potrivit relației. Fiindcă, după cum se spune, relația face parte din cele ce sunt relative/față de ceva10, căci sunt deodată şi se convertesc unele în altele, ca arhetipul față de icoană. Fiindcă n-ar putea fi unul dacă n-ar fi prezent celălalt, cum se filozofează şi despre cele ce sunt deodată/simultane11. E adăugat însă “adică omonimică“, şi această expresie arată acelaşi lucru. Căci numele e nume a ceva numit. Astfel încât şi aici cuvântul este despre relative, căci terminologia filozofică ne învață că omonime sunt cele care au în comun doar numele, dar rațiunea ființei din nume e alta, cum e Hristos Însuşi şi El desenat. Iar pentru că e adăugat “şi ipostatică” se demonstrează clar faptul că nu este altă ipostasă decât cea a lui Hristos în icoana Lui, ci însăşi ipostasa lui Hristos, adică trăsătura12 Lui care apare în icoană în înfăţişarea formei Lui şi este închinată. Şi întreg argumentul este sănătos pentru cei care gândesc sănătos.

——-

1 Epistola 528. Ed. G. Fatouros, p. 788-791 (PG 99, 1588-1592).

2 Epistola 428.

3 Latreuetai hē eikŌn Christou.

4 Latreutikē hē proskynēsis.

5 Triadikē.

6 Schetikē de, ēgoun homŌnymikē.

7 Triadikē ēgou physikē.

8 Schetikē, ēgoun hypstatikē.

9 Dionisie Areopagitul, Despre ierarhia bisericească IV, 3; PG 3, 473C.

10 Hē schesis tŌn pros ti estin.

11 TŌn hama.

12 Hē hypostasis Christou, ēgoun hē charaktēr tŌ tēs morphēs autou eidei ekphainomenos te esti en tē eikŌni kai proskynoumenos.