Epistola 532 Sfantul Theodor Studitul, avand adevarul rezemat in patru moduri, prin violentarea icoanei e violentat prototipul, omonimie

[Sfântul] Teodor Studitul

În apărarea sfintelor icoane, edit. DEISIS Sibiu 2017, pag. 379-390

Împăraţilor Mihail şi Teofil1

(826)

Împaraţilor preaiubiţi de Dumnezeu şi preacinstitori de Dumnezeu, de la Dumnezeu Auguşti şi autocrați, apologie şi apel de la cei risipiţi încoace şi încolo

Cunoscut este celor ce au parte de rațiune că de aceea a dăruit Atoateîmpăratul tuturor, Dumnezeu, firii omeneşti lucrul şi numele împărăției pământeşti, pentru ca, dobândind prin imitarea celor cereşti şi cele pământeşti, starea paşnică şi lipsită de disensiuni, să-I aducă într-un glas slava şi închinarea. Ale cărei hățuri hărăzite fiind cu judecata lui Dumnezeu împărăției voastre imitatoare de Dumnezeu pe drept cuvânt ne-ați chemat pe noi, cei mai mici, să venim la discuții cu cei care ni se opun în cuvântul credinței, ca, plecând de aici, să afle care parte cinsteşte adevărul şi ei să-i dea semnele biruinței, ca să nu mai fie între noi schisme, ci toți să gândim în chip ortodox acelaşi lucru pentru care am lăudat iubirea voastră de învățătura credinței, şi am lăudat încă şi mai mult voința doritoare de pace, fiind dorințe să se facă aşa spre folosul şi mântuirea supuşilor; ca de aici să vă fie rasplată peste strălucire o strălucire de nespus şi peste împărăție împărăția fără sfârşit.

Dar, o, stăpâni preaputernici şi foarte iubitori de Dumnezeu, nu e cu putință ca această mare şi mult dorită izbândă să se facă pur şi simplu aşa şi fără osteneală, pentru că odată cu lucrurile foarte mari apar şi suferințe foarte mari. De ce asta? Mai întâi, pentru că adversarii noştri sunt fixați de mult şi printr-un sinod în opiniile lor, iar noi suntem împiedicați de apostoli şi părinți să ridicăm cuvântul despre credință cu cei care sunt întăriți astfel; apoi, pentru că judecata privitoare la acesta nu aparține altora decât numai celor care au primit autoritatea de la Domnul prin Duhul cu consensul şi pecetluirea voastră, a celor chemați de Dumnezeu în principal pentru asta. Dar este necesar să expun care este gândirea sănatoasă şi nepătată a preacreştinei noastre religii:

Credem într-Un Dumnezeu, Cel închinat şi coslăvit în Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, atotlăudata, atoatelucrătoarea şi originara Treime, potrivit de Dumnezeu insuflatului Simbol predat nouă de sfinții 318 Părinți [de la Niceea, 325], prin care e respinsă orice erezie şi de care atârnă orice sfânt Sinod ca ramurile de rădăcină şi râurile de izvor; căci de aici plecând a lămurit cel de-al Doilea [Constantinopol, 381] glăsuirea “Duh” ca una care vorbeşte despre un Domn, apoi al Treilea [Efes, 431] a proclamat-o Născătoare de Dumnezeu pe sfânta Maria ca una care a purtat în pântec pe Însuşi Fiul Unul-Născut al Dumnezeu; apoi al Patrulea [Chalcedon, 451] L-a dogmatizat pe Domnul nostru Iisus Hristos din două naturi şi în două naturi potrivit unei ipostase unice; apoi al Cincilea [Constantinopol, 553], pecetluindu-l pe cel dinaintea lui, i-a anatematizat pe Origen şi pe preexistențialiştii2 din jurul lui; apoi al Şaselea [Constantinopol, 680-681] a învățat două voințe şi două lucrări în Unul Hristos, urmând în chip logic cele două naturi; după care al Şaptelea [Niceea, 787], pe urmele celor dinaintea lui, aşa cum sunt duble toate proprietățile naturale în Unul Hristos L-a proclamat pe Acelaşi de necircumscris potrivit invizibilității şi circumscriptibil potrivit vizibilității, având adevărul rezemat în patru moduri3: plecând de la o dogmă naturală4, de la citate patristice, de la pronunțări sinodale şi de la o veche legiuire.

Potrivit deci unei consecințe naturale5, o sugerează evanghelistul Ioan atunci când zice: “Şi Cuvântul S-a făcut trup şi Şi-a facut cort între noi” [In 1, 14]. Prin urmare, dacă Cuvântul S-a făcut trup, este evident că în calitate de Cuvânt e de necircumscris, dar ca trup este circumscris; şi dacă Şi-a făcut cort între noi şi altceva este ceea ce îşi face cort şi altceva cortul, potrivit ultimului ar fi circumscris, dar potrivit primeia ar fi superioară circumscrierii. Căci prin ce semne va fi recunoscut faptul că S-a făcut om dacă nu are mai întâi în chip natural propietatea de a fi înfăţişabil într-o icoană6, prima care e în omul format şi prin suprimarea căreia omul nu mai e. Dar El este om adevărat, prin urmare este şi circumscris ca om Cel care e de necircumscris ca Dumnezeu. Din care motiv a fost Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni [cf. 1 Tim 2, 5], ca legând cu Sine Însuşi ambele extreme, fiind amândouă acestea şi având în chip neştirbit într-o unică ipostasă proprietățile celor două naturi din care e compus: de la Tatăl împreună cu toate celelalte şi necircumscriptibilitatea, pentru că a zis: “Toate ale Mele sunt ale Tale şi ale Tale ale Mele” [In 17, 10], iar de la Mamă împreună cu toate celelalte şi circumscriptibilitatea, fiindcă stă scris: “Că nu ia o sămânță de îngeri, ci sămânţa lui Avraam o ia” [Evr 2, 16], de undd trebuie să se asemene fraților Lui în toate. Deci dacă o singură propietate din fiecare natură este suprimată, suprimă în chip natural şi necesar odată cu ea toate cele din aceeaşi clasă, iar atunci când sunt suprimate propietățile, este evient că sunt suprimate şi naturile lor. Martor al acestui cuvânt e sfântul martir Iustin, care spune undeva: “Nimic din cele ce sunt nu rămâne ce este dacă lipseşte şi numai un singur lucru din cele inerente lor în chip natural. Şi plecând de la această nouă ipoteză dispar cele ale credinței noastre.7 Urmându-l deci pe evanghelist[ul Ioan], şi apostolul [Pavel] spune acestea: “Care fiind în forma lui Dumnezeu, n-a socotit ca o pradă faptul de a fi egal cu Dumnezeu, ci S-a golit pe Sine Însuşi luând formă de sclav” [Flp 2, 6–7]. Prin urmare, dacă, fiind în forma lui Dumnezeu, a luat formă de sclav, în chip incontestabil prin aceea prin care e formă a lui Dumnezeu nu poate fi prins într-o icoană, pentru că divinul e dincolo de cuprindere, dar prin aceea în care a luat formă d sclav poate fi prins într-o icoană, pentru ca forma de sclav e circumdefinită de cuprinderea în pipăire şi în culoare. Căci cum va fi crezut că “a fost într-o asemănate de oameni”, dacă nu poate fi prins într-o icoană în chip natural asemenea celorlalți oameni? Cum se va putea spune că “a fost găsit la figură ca un om”, dacă nu va putea fi văzut desenat în figura omenească? Vedeți, preaseninilor, cum, “dator fiind să se asemene în toate fraților Săi”, al căror “trup şi sânge s-a facut” deopotrivăpărtaş [cf. Evr 2, 17], are în chip necesar deopotrivă cu ei şi faptul de a putea fi prins în icoană8? Iar dacă nu, nu a fost asemenea; cel care spune asta a mințit şi natura s-a schimbat. Şi totuşi Acelaşi Dumnezeu şi Cuvânt spune altundeva: “De ce căutați să Mă omorâți, un om care v-am grăit adevărul pe care l-am auzit de la Dumnezeu?” [In 8, 40]. Nu s-ar fi putut numi pe sine vreodată om cel care nu poate fi prins în icoană, nici n-ar fi putut fi omorât în genere, dacă n-ar fi putut fi prins într-o icoană în genere; căci una o introduce şi mărturiseşte pe cealaltă. Acesta e “Cel care a fost omorât în trup, dar a fost făcut viu în Duh“, cum a zis fericitul Petru [1 Ptr 3, 18]. Şi ce altceva ar fi asta decât a spune că s-a lăsat prins în icoană în trup, dar n-a putut fi prins în icoană în Duh? Acesta e Cel care a zis şi: “Cine Mă mănâncă , acela va fi viu prin Mine” [In 6, 57]. N-ar fi spus să fie mâncat cel necircumscris, decât dacă era o nălucă9. Lucru pe care dacă l-am primi, am cădea în gândirea lui Mani, deacompunând marea taină a bunei-cinstiri [a lui Dumnezeu; 1 Tim 3, 16]. Fiindcă acela spune că în munte Fiul Şi-a arătat în văzut şi nevăzut ființa propie, nu având două naturi, ci una singură. Astfel cei care nu afirmă că Hristos este circumscriptibil sunt demascați ca unii care cinstesc o singură natură, că au cazut în gândirea aceluia. Căci ceea ce e de necircumscris e şi necorporal. Dar nu se divide, cum li se pare unora, persoana unică a lui Hristos prin aceea că e circumscris într-o dualitate de personaje; pentru că nici natura icoanei nu se ştie divizată ipostatic de prototipul ei, ci are față de el diferența prin rațiunea ființei proprii. Căci atotînțeleptul Dionisie zice: “Fiecare în fiecare, afară de diferența ființei.”10 Pentru că şi la făcătoarea de viață Cruce n-ar putea spune cineva că icoana în forma crucii ar fi altceva decât prototipul ei decât numai dacă e diferită prin rațiunea naturii ei. Exemplul e apropiat şi adevărul incontestabil. Acesta e deci primul mod al celor spuse.

Care e al doilea? Glăsuirile sfinților11, care afirmă nu prin raționamente, ci nud12 faptul că Domnul noastru poate fi prins în icoană. Pe care dacă am dori să le inserăm aici pe toate, am ieşi din moderația alocuțiunii noastre. Culegând însă din multe două sau trei şi pe cele mai potrivite, le vom face credibile plecând de la ele şi pe celelalte, împlinind şi aici cuvântul scris: “În gura a doi sau trei martori va sta tot adevarul” [Dt 19, 15; Mt 18, 16].

O glăsuire a corifeului apostolilor Petru menționată în istoria martirului Pancratie13:

“Scoate icoana Domnului nostru Iisus Hristos şi întipăreşte-o în turnuleț, ca să vadă noroadele ce fel de formă a luat Fiul lui Dumnezeu; ca uitându-se să creadă mai mult văzând întipărirea formei şi să-şi aducă aminte de cele propovăduite de noi lor.”

Cât de infricoşător e cuvântul acesta! Numai că nu strigă: “Scoate icoana Celui care a acoperit cerurile cu virtutea Lui şi întipăreşte-o ca într-un loc ca mărturie aratată, ca să vadă noroadele ce formă a luat Fiul lui Dumnezeunu de înger, nici de arhanghel, nici a unei alte puteri, ci forma noastră de sclav —, ca văzând să creadă mai mult.” Întrucât istorisirea prin cuvânt nu ajunge, ci are nevoie şi de lucrarea vederii spre mai marea încredințare a faptului că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om. “Şi să-şi aducă aminte de cele propovăduite de noi lor“; care seamănă cu a spune: “Să vă fie aducere-aminte din generație în generație.” Şi istorisirea mai însemnează că şi ceilalți apostoli făceau acelaşi lucru în oraşe şi sate punând în ordine toată istoria întrupării Domnului nostru Iisus Hristos de la început, când îngerul a strigat Fecioarei acel “Bucură-te!” până când S-a înălțat. Pe care, zice, îi îndemnau să le cinstească.

Vedeți, preaiubitorilor de Dumnezeu, că odată cu înălțarea sfintelor icoane a fost predată de apostoli de la început şi închinarea la ele cu frică? Căci este evident că cinstirea e echivalentă cu închinarea/prosternarea.

O glăsuire a mult luptătorului Atanasie din alocuțiunea ținută în Beryt: “Ridicați ochii gândului vostru şi vedeți această privelişte nouă!” Şi după altele:

“Atunci dând jos iudeii icoana Domnului nostru Iisus Hristos au zis: «Cum L-au scuipat cândva părinții noştri, aşa-L vom scuipa şi noi.» Şi atunci au început să scuipe în fața icoanei Domnului şi pălmuiau icoana Domnului în fața celor adunați, zicând: «Cât I-au făcut părinții noştri le vom face toate icoanei Lui. Se spune că şi-au bătut joc de El, şi noi vom face la fel!» Şi au supus icoana Domnului la nesfârşite batjocuri pe care nu îndrăznim nici a le grăi. După care spun: «Am auzit că I-au pironit mâinile şi picioarele. Aceasta i-o vom face şi noi!» Atunci au înfipt piroane în mâinile şi picioarele icoanei Domnului. Şi iarăşi zic furioşi: «Am auzit că i-au dat să bea oțet şi fiere cu un burete. I-o vom face şi noi!» Şi au făcut-o punând pe gura icoanei Domnului buretele plin cu oțet. Şi zic iarăşi: «Am aflat că părinții noştri îi loveau capul cu o trestie. Acelaşi lucru îl vom face şi noi!» Şi, luând o trestie, loveau capul Stăpânului. La sfârşit zic: «Am aflat exact că i-au împuns coasta cu o lance. Sa nu omitem, ci să adăugăm şi asta!» Şi, punând să fie adusă o lance, au poruncit cuiva dintre ei să ridice lancea şi să lovească în coasta icoanei Domnului. Şi făcându-se asta, îndată a ţâşnit din ea mulțime de sânge şi apă.”14

Vrednic de crezare este, preaînțelepților, cuvântul care spune că “semnele sunt pentru cei necredincioşi, nu pentru cei care cred” [1 Co 14, 27]. Dar ca să ştim şi noi că prin violentarea icoanei e violentat prototipul, cu el, iarăşi, este cinstit prin cinstirea icoanei.

Glăsuire a Marelui Vasile din Cuvântul de laudă la martirul Varlaam:

Zugrăvit să fie în tablou şi Arbitrul luptelor, Hristos.” Şi aici este sigură hotărârea înălțării de icoane; căci nu spune de Dumnezeu purtătorul, cum felcăresc unii, să fie zugrăvit în tablou sufletul lui Hristos, pentru că pe Hristos Îl avem prin credință în inimile noastre nu desenat, ci locuind, cum strigă apostolul [cf. Ef 3, 17].

“Sculați-vă acum, voi, străluciții zugravi ai isprăvilor luptătorilor”, măriți cu meşteşugurile voastre icoana prescurtată a generalului, “luminați cu culorile artei voastre pe cel încununat descris de mine mai întunecat. Să plec învins de desenul isprăvilor martirului făcut de voi! Mă bucur învins astăzi de o astfel de biruință a forței voastre! Să văd desenată de voi mai exact lupta mâinii cu focul! Să văd mai strălucitor, pe icoana desenată de voi, pe luptătorul! Să plângă şi acum demonii loviți de isprăvile vitejeşti ale martirului pictate la voi! Să li se arate iarăşi mâna arsă şi biruitoare.”15 Acestea n-ar putea spune că sunt zugrăvite la noi. Şi dacă ar admite asta, ar porunci să fie zugrăvit aşa nu mai întâi sclavul, ci Stăpânul. De astfel spunând încă de la început: Sculați-vă acum, străluciți zugravi ai isprăvilor luptătorilor”, i-a însemnat în chip evident pe artizanii de icoane, nu pe autorii de discursuri; cum spune şi în Cuvântarea de laudă a celor Patruzeci de martiri: “Fiindcă de multe ori oratori şi pictori însemnează vitejiile războaielor, unii împodobindu-le prin cuvânt, alții trasându-le în tablouri.”16

Deci pentru că a ajuns la capăt al doilea mod, care e al treilea?

O glăsuire a Părinților întruniți în Constantinopol dupa Sinodul al Şaselea:

“În unele desene ale veneratelor icoane este trasat un miel arătat cu degetul de Înainte-mergătorul, miel care a luat drept tip/prefigurare a harului arătând de mai înainte prin Lege pe adevăratul Miel, Hristos, Dumnezeul nostru. Îmbrăţişând deci vechile prefigurări şi umbre ca pe nişte simboluri şi schițe/trasări prealabile ale adevărului predate Bisericii, preferăm însă adevărul/realitatea primindu-l/primind-o pe acesta/aceasta ca pe o plinire a Legii. Deci pentru ca să fie desenat prin culori în ochii tuturor şi ce e desăvârşit, hotărâm ca de acum încolo în locul vechiului miel în icoane să fie înălțat Însuşi Mielul lui Dumnezeu, Care a ridicat pacatul lumii, potrivit conturului trăsăturii17 Lui omeneşti, înțelegând prin el înălțimea smereniei lui Dumnezeu Cuvântul şi călăuziți fiind spre aducerea-aminte de viața Sa în trup, de pătimirea şi moartea Lui mântuitoare, precum şi de răscumpărarea făcută de aici lumii.”18 Împreună cu icoana lui Hristos cuvântul include toate sfintele icoane, mai întâi pentru că porunca e să fie înălțat în locul vechiului miel ca unul deja înfățişat în icoană şi îi lipseşte acest lucru, apoi pentru că icoana Lui e nu numai de îmbrățişat, aşa cum a numit de îmbrăţişat simbolurile şi schiţele prealabile din Lege, ci şi de închinat, atât cea a Lui, cât şi a oricărui sfânt. Căci este evident că oricine ar mărturisi ceea ce e de venerat şi ca fiind de închinat, încă şi pentru că orice icoană este numită prin omonimie prin prototipul ei, fiindcă a zis “e trasat un miel arătat cu degetul de Înainte-mergătorul”, cum spune undeva şi dumnezeiescul Grigorie al Nyssei: “Zace Isaac înaintea tatălui lângă jertfelnic…”19

Glăsuirea a Părinților reuniți în Antiohia20: “Nu ca altul prin formă, ci ca fiind Acelaşi Un Domn într-o singură formă, potrivit căreia este prin natură o singură Trăsătură21 a ipostasei Tatălui [Evr 1, 3] şi Unul era şi înainte de trup necorporal, este Unul şi în trup şi Acelaşi este Unu şi în icoană, nedivizat în două trăsături, nici scindat în două slave, ci adunat în una”; şi după altele: “Dar precum Acelaşi este Unul din două contrare şi e adevărat într-o singură persoană, aşa şi icoana Lui este una şi a Aceluiaşi Unul Hristos. Şi nu vom spune că e o trăsătură Cel care ni S-a arătat în trup şi altă trăsătură cea figurată în icoană într-o înfăţişare a formei Lui22, ci una şi aceeaşi, pentru că se numeşte Trăsătură nu ca trup, ci ca netrupesc. Acest lucru a fost clarificat de dumnezeiescul Hrisostom care numeşte Trăsătura cerească, pentru că Unul-Născut Dumnezeu S-a întrupat şi S-a arătat coborând din cer nu ca trup, ci ca netrupesc, îmbrăcând trupul nostru“; şi după puţine: “Prin urmare, pentru că-L arată prin raportare23 aceeaşi Trăsătură, ne închinăm Aceluiaşi Hristos, figurat în chip artistic în icoană, şi nu materie.Clarificarea dogmatică e aici mai limpede, mai întâi pentru că în amândouă arată o unică formă, a lui Hristos şi a icoanei, apoi pentru că prin înfăţişarea formei Lui în icoană se arată şi totodată e închinată cu slavă nescindată aceeaşi Trăsătură a ipostasei Tatălui.

A rămas al patrulea mod, cel al vechii legiuiri24. Ridică-ți în jur ochii [cf. Is 49, 18], foarte iubitorule de oameni, şi vezi lumea de sub cer purtând de la predica apostolilor pretutindeni, pe pământ şi pe mare, pe Hristos înfăţişat în icoane prin sfintele lăcaşuri, dumnezeieştile vase şi veneratele dedicări şi prin înseşi aceste lucruri dând glas că Hristos a împărăţit peste cei de pe pământ potrivit celor cântate de David: “Cere de la Mine şi-ți voi da neamurile moştenire a Ta şi posesiune a Ta marginile pământului” [Ps 2, 8]; că idolul nu e nimic în lume, potrivit celor zise de apostolul [Pavel; 1 Co 8, 4], şi că toate s-au umplut de o fericită lumină pentru că a venit Cel care a zis: “Eu lumină am venit în lume” [In 12, 46]. Ce sunt cele văzute? Aici născut în peşteră şi slăvit de îngeri, aici purtat în brațe de Mamă şi închinat de magi; apoi între băieți, când a fost văzut şezând între dascăli; apoi botezat de Înainte-mergătorul, apoi făcând minuni împreună cu apostolii, ridicat pe cruce, dându-şi duhul, îngropat, înviat, ridicat la cer. Aţintindu-ne deci privirea spre toate acestea în icoană ca odinioară apostolii ca martori oculari [cf. Lc 1, 2], în chip verosimil am putea spune şi noi: “Am vazut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl plin de har şi adevăr” [cf. In 1, 14].

Aceasta este, aşadar, credința propovăduită din veac, pe aceasta au îmbrăţişat-o sfintele Sinoade şi pe ea au votat-o toate Bisericile locale de pretutindeni, în răsărit şi în apus, la miazănoapte şi la mare. Pe ea îmbrăţişând-o şi noi, cei foarte mici, ne rugăm şi iarăşi ne rugăm după datorie pentru de Dumnezeu iubita voastră împărăţie.

—–

1 Epistola 532. Ed. G. Fatouros, p. 795-804 (PG 99, 1800-1812). Mihail II (820-829) şi fiul său, Teofil (829-842), încoronat coîmpărat în 821.

2 Proyparktitas.

3 Tetrasi tropois.

4 Ek physikou dogmatos.

5 Kata physikēn akolouthian.

6 To tēs exeikoniseŌs idiŌma.

7 Neidentificat.

8 To exeikonizesthai.

9 Phantasma.

10 Dionisie Areopagitul, Despre ierarhia bisericească IV, 3; PG 3, 473C.

11 Hai tŌn hagiŌn phŌnai.

12 Ouk syllogistikŌs, alla gymnŌs.

13 9 iulie; cf. mai sus, p. 333, n. 7.

14 [Ps.] Atanasie, PG 28, 808C sq.; Mansi XIII, 24D. Acelaşi text şi în Antireticul II, 19.

15 Vasile cel Mare, Omilia 17, 3; PG 31, 489AB.

16 Vasile cel Mare, Omilia 19, 2; PG 31, 508D–509A.

17 Charaktēra.

18 Canonul 82 Trullan (691–692); ed. H. Ohme: ACO² II, 4, 2013, p. 54.

19 Grigorie al Nyssei, Despre dumnezeirea Fiului şi a Duhului; PG 46, 572C.

20 Aluzie la un sinod melkit despre icoane cunoscut doar din aceste pasaje citate de Teodor Studitul aici şi în Epistola 528. Potrivit lui Juan Signea Codoñer (“Melkites and Icon Worship during the Iconoclastic Period”, Dumbarton Oaks Papers 67, 2013, p. 160-163), Teodor a preluat aceste pasaje dintr-un florilegiu aflat la dispoziția sa.

21 Charaktēr.

22 En eidei morphēs autou.

23 Kata anaphoran.

24 Archaia nomothesia.