Epistola 71 Sfantul Theodor Studitul, Nu-l putem primi in comuniune pe cel care dogmatizeaza si evanghelizeaza impotriva ei, pe cutare sau cutare din cei de acum sau din vechime, nici chiar daca – ca sa spunem acum cele imposibile ca posibile – ar veni Petru sau Pavel sau chiar cineva din ceruri [cf. Ga 1, 8], intrucat nu se aliniază la invatatura sanatoasă a credintei. Si, pe langa acestea, orice s-ar parea stapanirii voastre, smerenia noastra e gata sa suporte pana la moarte decat sa ne facem tagaduitori ai acestei curate credinte a noastre

[Sfântul] Teodor Studitul

În apărarea sfintelor icoane, edit. DEISIS Sibiu 2017,

pag. 325-328

Sinodul iconomah,

în numele tuturor egumenilor1

(aprilie 815)

Urmând legilor dumnezeieşti şi decretelor canonice potrivit cărora nu trebuie să facem sau să spunem ceva din câte țin de buna ordine a Bisericii fără avizul episcopului propriu, cu atât mai mult să fim atraşi într-o discuție dogmatică, de aceea, deşi stăpânirea voastră2 a chemat-o o dată şi doua oară la unele ca acestea, smerenia noastră n-a îndrăznit să ajungă să facă ceva care să ajungă în afara celor legiuite, ca una care stă sub sfânta mână a lui Nichifor, preasfântul patriarh3 cu Duhul lui Dumnezeu. Iar pentru că unii din egumeni din aceeaşi tagmă cu noi, făcând o experiență, au judecat să se ducă şi au ajuns la discuții în contradictoriu, ce altceva am auzit de la ei decât cele care au scos din fire inima noastră smerită? Spun că această convocare e pentru răsturnarea celui de-al doilea sfânt Sinod de la Niceea [787], adică pentru desființarea închinării veneratei icoane a Domnului nostru Iisus Hristos, a Născătoarei de Dumnezeu şi a tuturor sfinților. Şi cine, auzind acestea, n-ar suspina cu amar din adâncul inimii, dat fiind că în ele e răsturnată acum economia mântuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos? “Ascultă, cerule, şi ia în urechi, pământule”, şi cele din continuare, să strige împreună cu noi Isaia cel cu mare glas [Is 1, 2]. Sau, mai bine zis, ca să grăim mai exact: Ascultă, răsărit şi apus, miazănoapte şi cele de la mare, în ce lucruri au ajuns cele ale noastre şi pentru care au îndrăznit să facă sinedriul!

Aşadar, noi, cei foarte mici, cei care ne-am dus şi care nu ne-am dus – căci şi unii, şi alții avem un singur cuvânt ca unii însuflețiți de un singur gând dumnezeiesc -, ținând credința într-un glas cu toată Biserica de sub cer, adică de a înălța şi a ne închina dumnezeieştii icoane a Însuşi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, a Preasfintei Mamei Lui şi a oricărui sfânt, suntem întăriți că avem ceea ce este sigur nu pentru că a fost dogmatizat în chip foarte dumnezeiesc la al doilea sfânt Sinod de la Niceea sau la cel dinaintea lui4, ci plecând de la însăşi venirea Domnului şi Dumnezeului nostru şi rezemați în scris şi în nescris pe acel scaun despre care spune Hristos: “Tu eşti Petru şi pe această stâncă voi zidi Biserica Mea şi porțile iadului nu vor avea putere împotriva ei” [Mt 16, 18].

Căci oare ce cuvânt s-ar putea găsi pentru cel care a ales să replice atât marii forţe a adevărului? Dacă în chip mărturisit Domnul nostru Iisus Hristos a fost văzut în formă de om şi într-o înfăţişare ca noi, atunci este în chip ferm circumscriptibil şi înfățişabil în icoană ca şi noi, chiar dacă prin forma dumnezeiască Acelaşi rămâne de necircumscris, dacă este mijlocitor între Dumnezeu şi oameni [1 Tim 2, 5], salvând nemutilate propietățile fiecăreia din naturile din care este. Iar dacă n-ar fi circumscriptibil, atunci a pierdut faptul de a fi om, cu atât mai mult acela de a fi mijlocitor prin suprimarea circumscriptibilului, fiind suprimate simultan toate propietățile din aceeaşi clasă. Căci dacă nu e circumscriptibil, nu e nici pipăibil, iar dacă poate fi atins şi pipăit – şi a contrazice acestea e copilăresc, fiincă ele aparțin unui corp care cade sub atingere şi culoare -, cum nu va fi şi circumscriptibil, şi, plecând de aici, şi afectabil; iar dacă e circumscriptibil şi afectabil, negreşit e şi închinabil în înfăţişarea prin care este circumscris, întrucât slava prototipului nu se scindează în copia lui, căci potrivit Marelui Vasile, cinstirea icoanei urcă5 la protip6, evident a oricărei icoane, fie ea naturală sau artistică. Fiind acelaşi lucru trebuie înțeles şi la întipărirea cinstitei cruci; căci prin închinarea întipăririi e închinat şi lemnul de viață făcător, cum şi, invers, prin desființarea primeia este desființat în chip necesar şi el. Sau mărturisirea întipăririi nu este o mărturisire a Crucii făcătoare de viață, precum şi negarea în chip asemănător în sens învers? Prin analogie, acelaşi lucru trebuie luat de oricine pricepe şi la icoana lui Hristos şi Hristos Însuşi. Dar nu este vremea unei desfăşurări dogmatice, care să-l convingă pe cel foarte nedesluşit să privească uşor spre lucirile adevărului.

Aceasta e credința evanghelică a noastră, a păcătoşilor! Aceasta e mărturisirea apostolică a celor umili, religia predată de părinți nouă, celor foarte mici. Nu-l putem primi în comuniune pe cel care dogmatizează şi evanghelizează împotriva ei, pe cutare sau cutare din cei de acum sau din vechime, nici chiar dacă – ca să spunem acum cele imposibile ca posibile – ar veni Petru sau Pavel sau chiar cineva din ceruri [cf. Ga 1, 8], întrucât nu se aliniază la învăţătura sănătoasă a credinţei. Şi, pe lângă acestea, orice s-ar părea stăpânirii voastre, smerenia noastră e gata să suporte până la moarte decât să ne facem tăgăduitori ai acestei curate credințe a noastre.

——–

1 Epistola 71. Ediția critică G. Fatouros, Theodori Studitae Epistulae (CFHB 31/2), Berlin, 1992, p. 189-191 (PG 99, 1116-1120).

2 Leon V Armeanul, împărat între 11 iulie 813 şi 25 decembrie 820.

3 Nichifor, patriarh al Constantinopolului între 12 aprilie 806 şi 13 martie 815.

4 Sinodul Trullan, Constantinopol, 691-692.

5 Anabainei.

6 Vasile cel Mare, Despre Duhul Sfânt XVIII, 45; PG 32, 149C.