Category Archives: harul dumnezeiescului Duh

Harul ca foc ce arde pe cei ce au fapte fara valoare si straluceste pe cei cu fapte de aur

Cartea: ​Profeții și mărturii creștine pentru vremea de acum *Selecție de texte de la Sfinții Prinți și autori contemporani* Ediția a II-a revăzută și adugită,Editura Biserica Ortodoxă Alexandria 2004

Pag.24-25

Râu de foc curge (Daniel 7, 10), care lămurește faptele oamenilor. Dacă cineva are fapte de aur, va ajunge mai strălucitor, dacă cineva are fapte de trestie și fără valoare, este ars de foc (I Corinteni 3, 12-15).

——

TILCUIREA EPISTOLEI ÎNTÎI CĂTRE CORINTENI ŞI A EPISTOLEI A DOUA CĂTRE CORINTENI A SLĂV1TULUI ŞI PREA-LĂUDATULUI APOSTOL PAVEL de Sfîntul Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei tălmăcită din elina veche în cea nouă şi împodobit ă cu felurite înseninări de către Nicodim Aghioritul îndreptarea tălmăcirii şi notele ediţiei: Florin Stuparu, Editura Cartea Ortodoxă Bucureşti, 2005

1Cor.3,12-13

Pag.44-46
12 Iar dacă cineva zideşte pe această temelie aur, argint, pietre scumpe, lemne, iarbă, stuf, lucrul fiecăruia se va face arătat;(62 Dumnezeiescul Maxim tîlcuieşte zicerea aceasta aşa: „Avîndu-L pe Domnul ca temelie, să zidim asupra ei înălţimea bunătăţilor: să punem «aur», «argint», «pietre scumpe» -adică: cuvîntare de Dumnezeu curată şi nemincinoasă, viaţă străvezie şi strălucită, cugetări dumnezeieşti şi înţelegeri luminate ca mărgăritarul – iar nu «lemne», nici «iarbă», nici «trestii», adică: nici slujire la idoli, nici căscare de gură către cele simţite, nici viaţă fără de socotinţă, nici cugetări pătimaşe şi lipsite de priceperea cea după înţelepciune” (capitolul 12 al sutei a doua din cele teologice), (n. aut. ))

După ce noi, Creştinii, primim credinţa întru Hristos ca temelie a toată casa şi Biserica credincioşilor. începem fiecare să zidim asupra ei. Unii zidesc lucrările cele bune, osebite între dînsele, mai mari sau mai mici. De pildă, zidesc pe această temelie fecioria şi necăsătoria, ca aur; iar nunta cea cinstită, ca argint, necîştigarea de averi, ca pe nişte pietre scumpe; iar milostenia, ca un alt lucru de mai mic preţ.”(63 Dumnezeiescul Ambrozie înţelege prin „aur” dragostea, prin „argint” înţelepciunea, iar prin „pietre scumpe” celelalte fapte bune (la Coresi).     Iar Sfîntul Grigorie al Nyssei zice aşa: ..Pe temelia aceasta se poate zidi «aur», «argint» ori «pietre scumpe». Acestea sînt faptele bune: iar «lemne», «iarbă» şi «trestie» însemnează firea răutăţii, care nu se găteşte spre nimic altceva decît numai spre cheltuiala focului” (Cuvîntul al şaptelea către cei bisericeşti), (n. aut.))

 Alţii zidesc asupra temeliei credinţei lucrările cele rele, care au şi ele trepte şi măsuri. De pildă, cineva zideşte necurăţia patimilor celor trupeşti, ca o iarbă; iubirea de argint şi lăcomia de averi, ca paiele ţarinii secerate, care ard mai lesne decît celelalte, iar beţia, rîsul şi glumele, ca nişte lemne. Poate că unii înţeleg însă altfel şi zic că „lemnele” ar fi păcatele cele trupeşti şi iubirea de argint, iar „paie” şi „iarbă” zic că ar fi beţia, îmbuibarea şi glumele. 

13 ziua (Domnului) îl va arăta. Căci în foc se va descoperi, focul va lămuri ce fel este lucrul fiecăruia. 

Aici, Pavel numeşte „ziuă” pe aceea a celei de-a doua veniri şi a Judecăţii Domnului. Şi zice că cu foc se vor arăta, adică se vor descoperi, ce fel sînt după firea lor, ori „aur” şi „argint”, ori „lemne”, „iarbă” şi „trestii”.(64 Despre această zicere, marele Vasilie zice aşa: ..«Acesta [Hristos] vă va boteza cu Duhul Sfînt şi cu foc», «botez de foc» numind cercarea din vremea Judecăţii, precum zice Apostolul: «Focul cercetează ce fel este lucrul fiecăruia» şi «ziua (Domnului) îl va arăta, căci în foc se descoperă.»”(Despre Sfînul Duh. capitolul 15). 

Iar dumnezeiescul Diadoh şi purtătorul de Dumnezeu Maxim vorbesc mai într-un glas cu marele Vasilie. Căci Diadohul zice aşa: ..Aceia [ … ] se vor lăsa întru mulţimea tuturor celorlalţi oameni, ca unii ce sînt sub judecată, pentru ca, cercetîndu-se prin focul judecăţii, să-şi ia de la Dumnezeul nostru şi de la împăratul Iisus Hristos soarta ce li se cuvine după faptele lor” (capitolul 3). Iar purtătorul de Dumnezeu Maxim. întrebat fiind despre zicerea aceasta, răspunde aşa: „Cei ce nu au ajuns la desăvirşire, ci se află avînd păcate, vin la Judecată ţinîndu-se spre cercetare; şi, dacă va atîrna mai mult cumpăna faptelor bune, se vor curăţa de muncă”(în Filocalie, foaia 237). (n. aut.) )



14 Dacă lucrul zidit de cineva va rămîne, acela va lua plată; 

15 iar dacă se va arde lucrul cuiva, el se va păgubi. 

Zice: Dacă tu – o Creştine! – ai zidit asupra temeliei credinţei lucruri şi fapte bune ca aurul şi argintul, lucrurile şi faptele tale cele bune vor rămîne negreşit, şi tu vei lua ca plată a lor împărăţia cerurilor. Iar dacă ai zidit lucruri rele şi păcate, să ştii că lucrurile tale cele rele nu vor suferi iuţimea focului celui veşnic, ci vor arde, şi se va arăta că au fost rele. Căci – precum cineva ce ar trece printr-un rîu de foc purtînd arme de aur s-ar face mai strălucit, iar dacă ar fi încărcat cu iarbă şi cu trestii, ar arde împreună cu acelea – tot aşa se întîmplă şi cu faptele cele bune şi cu cele rele. De aceea, nu e de ajuns doar credinţa, fără fapte bune. Căci, deşi temelia este Hristos şi credinţa în Hristos, dacă faptele nu sînt după Hristos şi potrivite cu credinţa – adică bune şi sfinte, precum credinţa e bună şi sfinta – ele sînt vrednice a se arde


El însă se va mîntui, însă aşa, ca prin foc.

Zice: „El”, adică păcătosul, nu are să se ardă şi să se piardă desâvîrşit, adică să se ducă întru a nu mai fi, precum vor arde şi vor pieri faptele lui cele rele; ci „se va mîntui”, adică se va păzi întreg, pentru a se arde în foc în veci. Căci şi noi, cînd vorbim despre vreun lemn care nu arde cu lesnire, făcîndu-se cenuşă, obişnuim a zice că se păzeşte în foc, adică rămîne nears îndelungată vreme.

Acum înţelegem de ce „se păgubeşte” păcătosul, cel ce a făcut lucruri rele, pentru că el a ostenit întru lucruri care îi pricinuiesc muncă. Totodată, el se păgubeşte fiindcă a pus osteneală zadarnică în lucruri neînfiinţate, căci toate păcatele sînt nimic, la fel cum s-ar păgubi un negustor care ar da bani mulţi şi ar cumpă­ra un dobitoc mort în loc de unul viu. Şi „se mîntuieşte” fiindcă rămîne întreg şi nu piere, dar rămîne întreg pentru ca să se muncească veşnic. Aşa tîlcuieste zicerea aceasta dumnezeiescul Hrisostom împreună cu sfinţitul Teofilact.(65 Iar faptul că lucrurile cele rele au să se ardă şi să se piardă de tot, nu însă şi păcătosul care le-a făcut, este mărturisit şi de marele Vasilie, care zice: „Păcatul nu are fiinţă proprie, ci, întru cei ce îl fac şi întru cele ce se fac rău, el lipseşte sufletul de fiinţa binelui, căci, din pricina nedreptăţilor, el închipuie întuneric gindit, care se topeşte cu lumina dreptăţii. Fiindcă, dacă faptele rele încetează, se pierde şi firea păcatului, după cum zice [Scriptura]: «Se va căuta păcatul lui. şi nu se va afla» (Psalm 9:39). Se întîmplă însă ca, celor ce păcătuiesc, să le fie păstrată pedeapsa şi nedezlegată munca pentru păcate.” […]

Ci şi Fotie (la Icumenie) tîlcuieşte zicerea „ca prin foc” aşa: „Şi vezi ce a adăugat: «aşa – zice – ca prin foc», adică aşa se va mîntui, ca şi cum ar fi ţinut în focadică arzindu-se, dar netopindu-se. A avut trebuinţă de această adăugire – anume că păcătosul «se va mîntui» arzîndu-se în foc de-a pururi – pentru ca tu, auzind de «mîntuire», să nu socoteşti că munca va fi doar pînă se vor arde faptele.”

Iar Dialogul (in capitolul IV al Dialogurilor) şi Augustin (în tîlcuirea psalmului 37) înţeleg că „focul” acesta este focul pocăinţei în viaţa aceasta (la Coresi). Însă aici, prin „foc” se în­ţelege cel al venirii Mîntuitorului a doua oară, precum au tîlcuit dumnezeiescul Hrisostom. Teofilact şi Fotie într-un glas. Fiindcă, prin „ziua Domnului”, se înţelege aici aceea a Judecăţii şi venirea a doua, precum a tîlcuit-o şi marele Vasilie mai în urmă. Ci şi Teologul Grigorie zice (în Cuvînt despre botez) : „Ştiu şi foc care nu e curaţitor, ci muncitor, adică pe acela gătit diavolilor şi îngerilor lui, sau pe cel ce va purcede de la faţa Domnului şi va arde împrejur pe vrăjmaşii Lui.” Iar sfinţitul Cosma adaugă: „La sfîrşit, în foc îi botează Hristos pe cei nesupuşi, care nu-L socotesc pe El Dumnezeu. Deci focul acela va cerca şi va desluşi faptele cele bune şi cele rele.” Iar Teodorit zice aşa: „[…] În ziua arătării Mîntuitorului va fi judecată şi cercetare amănunţită, şi focul îi va arăta pe cei ce au vieţuit viaţă bună mai străluciţi decît aurul şi argintul, iar pe lucrătorii răutăţii îi va topi ca pe nişte lemne, şi iarbă şi trestii.” […] (n. aut. )

Advertisements

Caterisire, har

CANONUL 26

Prezbiterul, carele din neştiinţă s-au poticnit la nuntă neiertată, de şedere împărtăşească-se după cele legiuite nouă de sfinţitul canon, iar de celelalte lucrări să se depărteze. Că destul este unuia ca acestuia iertarea, iar a binecuvânta pe altul cel ce este dator a-şi vindeca rănile sale, este lucru necuviincios. Că binecuvântarea este împărtăşire de sfinţenie. Iar cel ce aceasta nu o are, pentru poticnirea cea din neştiinţă, cum o va da altuia? Deci, nici înaintea norodului, nici îndeosebi să binecuvinteze, nici trupul lui Hristos să-l împartă altora, nici altceva să liturghisească, ci îndestulându-se cu şederea mai sus, plângă-se către alţii, şi Domnului ca să i se ierte lui nelegiuirea cea din neştiinţă. Bine arătat fiind, că acest fel de nuntă neiertată se va dezlega, şi nicidecum bărbatul va avea împărtăşire cu aceia, pentru care s-au lipsit de sfinţita lucrare. 

[Apostolic, can. 19; Sinod 6, can. 3; Neocesareea, can. 2; Vasilie, can. 23, 27, 78]
TÂLCUIRE

Canonul acesta204 este însuşi al 27-lea al marelui Vasilie; care rânduieşte ca prezbiterul acela, care prin cununie ar lua prin neştiinţă pe vreo rudenie a sa, acela, fiindcă nu ştia rudenia, pentru aceasta se iartă, şi să aibă cinstea şederii împreună cu prezbiterii ceilalţi. Iar de toate celelalte lucrări ale preoţiei să se depărteze. Adăogând sinodul că şi cinstea şederii acesteia să o aibă, după ce mai întâi se va despărţi de neiertata nunta aceea, pentru care s-a caterisit de preoţie; că de nu se va despărţi, nu numai că şi de cinstea aceasta se va lipsi, ci se va supune şi sub certări.

Pidalion 1844 pag.259-260 subnota 204

204 Din canonul acesta arătat se dovedeşte că toţi prezbiterii (cum şi arhiereii) care se vor caterisi pentru arătatele lor vinovăţii, sau şi de către duhovnicul cu sfătuire se vor opri pentru ascunsele lor păcate, cele vrednice de caterisire, sau şi însuşi mustraţi de ştiinţă se vor paretisi, aceştia nu pot, nici a blagoslovi, nici a sfinţi, nici vreo altă sfinţită lucrare a face, nici întru ascuns, nici în arătare. Nici a cumineca pe cineva, nici Apă Sfinţită a face, nici botezuri, nici masluri. Fiindcă întru toate sfinţitele lucrări acestea, se face împărtăşire de binecuvântare şi de sfinţenie, pe care ei nu o au, după cuprinderea canonului acestuia. Dar nici gândurile a asculta, şi duhovnici a se face pot unii ca aceştia. Pentru că după Simeon al Tesalonicului (răspunsul 11) duhovnicescul părinte trebuie şi a blagoslovi, şi iertătoare rugăciune a rosti, şi a liturghisi, şi pe cei ce se mărturisesc a-i cumineca, şi pentru cei ce se pocăiesc a mijloci. Şi în scurt a zice, duhovnicul trebuie să aibă preoţia lucrătoare, după Kitrus (vezi şi subînsemnarea celui 39 apostolesc).

Hirotonie,har, caterisire 

Pidalion 1844, pag.157

CANONUL 9

Dacă oarecare fără cercetare s-a proadus prezbiteri, sau cercetându-se ş-au mărturisit păcatele lor 130. Şi mărturisindu-se ei, afară de canon pornindu-se oamenii, asupra unora ca acestora ş-au pus mâna, pe aceştia canonul nu-i primeşte. Că pe neprihănirea o apără soborniceasca Biserică.

[Apostolic, can. 25, 61; Neocezareea, can. 9, 10; Teofil, can. 3, 5, 6]

TÂLCUIRE

Canonul acesta rânduieşte, că, cei ce vor să se ierosească, se cuvine a fi curaţi de păcate care opresc ierosirea (adică sfinţirea), şi se cuvine a se cerceta viaţa, şi petrecerea lor. Iar dacă oarecare s-au făcut prezbiteri, fără a se cerceta, sau şi cercetându-se şi-au mărturisit păcatele lor, fiind opritoare de prezbiterie, iar arhiereii cei ce i-au cercetat, pornindu-se afară din canoane, au hirotonisit pe ei prezbiteri, aceştia, zic, care cu nevrednicie s-au prezbiterit, neprimiţi sunt de a lucra preoţeşte. Că vădindu-se de către alţii, sau însuşi mărturisindu-şi păcatele cele opritoare de preoţie, ce au făcut mai-nainte de hirotonie, se caterisesc după Valsamon şi Zonara. Sau înceteze despre a lucra preoţeşte, după anonimul (nenumitul) tâlcuitor al canoanelor. Dar adaoge şi pricina canonul, pentru care cei ce au căzut în păcate nu sunt primiţi la preoţie. Fiindcă zice, că soborniceasca Biserică apără, şi voieşte a fi prezbiterii neprihăniţi întru păcate, precum porunceşte Pavel, a fi şi episcopul, zicând: „Se cuvine episcopul a fi neprihănit“ (I Timotei: 3,2) adică nu numai neînvinovăţit, ci şi cu totul neprihănit,şi ne catigorit 131.

Subnote

130 Ioan Antiohianul în adunarea canoanelor, în loc de „păcatele lor” are „Cele greşite de dânşii” care este şi mai drept.

131 Însemnăm însă aici o socoteală sobornicească şi obştească, că toţi cei ce afară de canoane, şi cu nevrednicie s-au hirotonit, mai-nainte de a se caterisi de sinod, cu adevărat sunt prezbiteri. Fiindcă precum zice dumnezeiescul Hrisostom: „Pe toţi Dumnezeu nu-i hirotoneşte, însă prin toţi el lucrează; deşi ei ar fi nevrednici, pentru a se mântui norodul” (voroava 2 către Timotei la cea 2). Şi iarăşi: „Fiindcă şi prin cei nevrednici darul lucrează nu pentru dânşii, ci pentru cei ce vor să se folosească.” (voroava 11 la cea 1 către Tesaloniceni) Şi Iarăşi: „Acum dar şi prin cei nevrednici a obişnuit a lucra Dumnezeu. Şi nimic darul Botezului de la viaţa prezbiterului se vatămă”. (voroava 8 la cea 1 către Corinteni) Dar şi în voroava a 3-a la cea către Coloseni prin multe aceasta o dovedeşte. Întru care şi acestea le zice: „Darul lui Dumnezeu care şi întru cei nevrednici lucrează, nu pentru noi, ci pentru voi.” Şi iarăşi, „nu pe mine mă defaimă, ci prezbiteria. De mă vei vedea gol de aceasta, atuncea defaimă-mă. Atuncea nici eu voi suferi a porunci. Până însă şedem în tronul acesta, până când vom avea şederea întâi, avem stăpânirea şi tăria, deşi nevrednici suntem.” Iar Simeon al Tesalonicului (în răspunsul al 13-lea) zice, „prin hirotonie lucrează darul întru dânşii, ori arhierei de sunt, ori ierei, pentru mântuirea celor ce vin, şi câte Taine vor săvârşi, sunt cu adevărat Taine. Vai însă (adaoge acelaşi iarăşi) unora ca acestora. Care ori mai-nainte de hirotonie au greşit, ori după hirotonie, că nevrednici sunt de preoţie. Şi de vor a se pocăi, şi a se mântui, înceteze desăvârşit de la preasfintele lucrări al preoţiei. Fiindcă nimic altă îi va ajuta spre pocăinţă, de nu mai-nainte se vor părăsi de preoţie.” Vezi şi mărturia lui Hrisostom pentru paretisire la forma canoniceştii paretisiri la sfârşitul cărţii.

Sfântul Marcu Evghenicul Capete silogistice

Despre duhovniceştile daruri

46. Dacă se spune ‘multe duhuri’, dar nu ‘multe’ se face ipostasul Duhului, atunci una este ipostasui Lui şi alta darurile (69 Vezi sfântul Grigorie Palama, Epistola a III-a către Achindin paragraful 15.)

47. Dacă suflarea de viaţă cea însuflată dintru început de Dumnezeu omului, prin care s-a făcut omul suflet viu, nici sufletul omenesc nu era (că, de-ar fi fost aşa, sufletul ar fi parte a dumnezeieştii fiinţe), nici ipostasul Duhului (că atunci S-ar fi întrupat Duhul), atunci una este ipostasul Duhului şi altceva harul sădit [omului]  înlăuntru.
48. Dacă ceea ce s-a dat Apostolilor prin însuflare de către Domnul, după înviere, nu însuşi ipostasul Duhului era – că încă nu venise Mângâietorul, de vreme ce Domnul nu mersese încă la Tatăl(70 Ioan 7, 39; 16, 7.)-, atunci una este ipostasul Duhului şi altceva harul dat prin însuflare, cel comun Treimii.
49. Dacă mai înainte de stăpâneasca patimă(71 Adică : de patima Stăpânului, de răstignire.) nu era încă Duh sfânt [venit în lume], că Iisus încă nu Se [pro] slăvise(72 Ioan 7, 39), aşadar Duhul sfânt Cel ce este [în chip] veşnic este altceva decât harul Lui cel ce va fi în oameni după patimă, [tot] ‘duh sfânt’ numit şi acesta.
50. Dacă ceea ce ia cineva, aceasta se şi dă de către dătător, iar cei ce iau nu ipostasul Duhului Îl iau, ci harul [Lui], atunci una este ipostasul Duhului şi altceva lucrarea şi harul Duhului, cel dat de la Fiul.
51. Dacă, pretutindenea fiind, Dumnezeu nu Îşi schimbă locul, mutându-Se încolo şi încoace, atunci nu dumnezeiescul ipostas al Duhului se trimite şi se dă şi se toarnă [înlăuntrul omului] şi se izvorăşte, ci harul Lui cel arătat şi lucrarea; că acestea toate [să fac] uneori prin unii, [uneori] prin cauză(73 În învăţătura Părinţilor, Fiul este ‘cauza’ venirii Duhului în lume.).
52. Măcar că din cel dat lui Moisi luând, Dumnezeu a dat şi altora duhul, [dar] şi prin punerea mâinilor Apostolilor se dădea duh sfânt (dar şi până acum, de la aceia, prin succesiune, în Biserică se dă credincioşilor); aşadar ceea ce s-a dat Apostolilor prin trupească însuflare de către Domnul nu ipostasul Duhului era, ci harul ce umplea templul acela [al trupului Său](74 Vezi Ioan 2, 21. ); că din plinul Lui — zice — noi toţi am luat(75 Ioan 1, 16.).
53. Dacă după măsură şi în parte iau credincioşii darul sfântului Duh, iar după fiinţă Dumnezeu nu Se măsoară, nici nu Se împarte, atunci una este fiinţa neîmpărţită şi altceva harul împărţit şi măsurat.

54. Dacă nu Duhul Sfânt Cel venit asupra Fecioarei S-a întrupat, ci ipostasul Cuvântului, atunci una este ipostasul Duhului şi altceva harul sălăşluit în Fecioara şi lucrarea [Duhului] spre sfinţirea trupului ei – după cum spun cuvântătorii de Dumnezeu – şi spre a putea ea purta [în pântece] mântuitoarea zămislire(76 ‘Zămislirea’ indică aici nu faptul de a zămisli, ci deja rodul zămislirii; vezi citatul din Athanasie cel Mare (PG 28, 929 D) în Antireticul I, p. 201 şi p. 213.); că pentru aceasta [în spusa Arhanghelului] s-a adăugat ‘Duhului’ şi ‘puterea Celui Preaînalt’(77 S-a adăugat, spusei «Duhul sfânt va veni peste tine» spusa «şi puterea Celui Preaînalt te va umbri» (Luca 1, 35).

55. Dacă puterea ce ieşea din Domnul şi îi vindeca pe toţi duh dumnezeiesc era, că «cu duhul lui Dumnezeu» zice «îi scot pe diavoli»(78 Matei 12, 28. ), nu însuşi ipostasul Duhului era, că nu despre acela zicea «am cunoscut putere ieşind din Mine»(79 Marcu 5,30.); aşadar una este ipostasul Duhului şi altceva puterea şi harul dat de la Fiul.

56. Dacă de dumnezeiescul duh, cel vărsat – după făgăduinţă – peste tot trupul, se împărtăşesc Apostolii şi ceilalţi, atunci nu creatură este duhul cel venit întru ei, prin care se fac duhovniceşti.
57. Dacă duhul din Pavel era creat, atunci şi mintea [adică gândirea] lui Hristos – pe care o avea – va fi [tot] creată, ba chiar şi Hristos Însuşi, Cel ce vorbeşte în el(80 II Corinteni 13, 3); dar toate acestea dumnezeiescul har şi lucrarea [dumnezeiască] le arată a fi nezidite şi veşnice.
58. Dacă [şi] Născătoarei de Dumnezeu şi Apostolilor li se făgăduieşte duh sfânt şi putere a Celui Preaînalt, iar asupra Născătoarei de Dumnezeu nu ipostasul Duhului a venit – că nu [ipostasul] acesta S-a întrupat-, atunci nici ceea ce s-a sălăşluit în Apostoli nu a fost ipostasul Duhului, ci harul şi lucrarea [Lui], care i-a şi umplut pe ei, în chip de limbi de foc arătându-se şi împărţindu-se; iar dacă s-a spus că ‘fiinţial’ S-a sălăşluit atunci Duhul [în ei], aceasta este pentru că nu s-a vărsat [asupră-le] doar o oarecare parte a lucrării, ca mai înainte, ci toată lucrarea, care este unită cu şi nedespărţită de fiinţa [dumnezeiască] şi comună celor Trei, ca şi fiinţa.
59. Dacă harul dumnezeiescului Duh, sălăşluindu-se în taine, le preface pe acestea în îndumnezeitul trup şi sânge, cum, dar, să fie creatură, de vreme ce poate face una ca aceasta?
60. Dacă cele şapte duhuri care — după prorocie — s-au odihnit în Hristos(81 Isaia 11, 2-3; vezi Grigorie Teologul, Cuvântul 41 (La Cinzecime) 3, PG 36, 431 C; vezi şi Grigorie Palama, Epistola aIII-a către Achindin 15 (în Opere Complete II, ed. G.A., p. 311-313).) au fost însuşi Duhul lui Dumnezeu sălăşluit prin lucrările Lui (că aşa(82 Adică: prin lucrări-nu cu ipostasul-vine în Hristos Duhul.) şi vine în [Hristos]), acestea — adică darurile duhovniceşti — nu sunt creaturi.

61. Dacă tot darul desăvârşit de sus se pogoară, de la Părintele luminilor(83 Iacov 1, 17.), atunci nici îndumnezeirea nu este dintre perfecţiunile noastre naturale sau dintre cele dobândite prin sârguinţa [noastră], de vreme ce — limpede — doar lui Dumnezeu Îi este [proprie].
62. Dacă cei ce ne împărtăşim de harul cel îndumnezeitor ne facem părtaşi ai dumnezeieştii firi(84 II Petru 1, 4.)  , precum a spus de-Dumnezeu-grăitorul Petru, darul acesta nu poate fi [deci] creat, care se [mai] numeşte thearhie şi îndumnezeire, ba încă şi dumnezeire(85Vezi Epistola a IX-a a sfântului Dionisie Areopagitul, citată în Antireticul I, p. 151, şi în Antireticul II, p.395, dar şi de sfântul Grigorie Palama (în Epistola a III-a către Achindin 14).
63. Dacă prin zidire ne îndumnezeim, atunci zidirii să şi slujim(86 Vezi, de pildă, irmosul «N’au slujit zidirii cugetătorii-de-Dumnezeu» (irmosul Pesnei a VII-a a Canonului Bunei-Vestiri).); dar lucrul acesta este elinesc şi cu totul fără-de-Dumnezeu(87 Literal: plin de ateism.)
64. Dacă îndumnezeirea ar fi o oarecare sămânţă firească pusă înlăuntru [nouă], nu am mai avea trebuinţă de naşterea din nou şi nici de restul tainelor, prin care dumnezeiescul har se sălăşluieşte în cei ce sunt curaţi şi cu chipul vieţuirii.