Category Archives: harul dumnezeiescului Duh

Caterisire, har

CANONUL 26

Prezbiterul, carele din neştiinţă s-au poticnit la nuntă neiertată, de şedere împărtăşească-se după cele legiuite nouă de sfinţitul canon, iar de celelalte lucrări să se depărteze. Că destul este unuia ca acestuia iertarea, iar a binecuvânta pe altul cel ce este dator a-şi vindeca rănile sale, este lucru necuviincios. Că binecuvântarea este împărtăşire de sfinţenie. Iar cel ce aceasta nu o are, pentru poticnirea cea din neştiinţă, cum o va da altuia? Deci, nici înaintea norodului, nici îndeosebi să binecuvinteze, nici trupul lui Hristos să-l împartă altora, nici altceva să liturghisească, ci îndestulându-se cu şederea mai sus, plângă-se către alţii, şi Domnului ca să i se ierte lui nelegiuirea cea din neştiinţă. Bine arătat fiind, că acest fel de nuntă neiertată se va dezlega, şi nicidecum bărbatul va avea împărtăşire cu aceia, pentru care s-au lipsit de sfinţita lucrare. 

[Apostolic, can. 19; Sinod 6, can. 3; Neocesareea, can. 2; Vasilie, can. 23, 27, 78]
TÂLCUIRE

Canonul acesta204 este însuşi al 27-lea al marelui Vasilie; care rânduieşte ca prezbiterul acela, care prin cununie ar lua prin neştiinţă pe vreo rudenie a sa, acela, fiindcă nu ştia rudenia, pentru aceasta se iartă, şi să aibă cinstea şederii împreună cu prezbiterii ceilalţi. Iar de toate celelalte lucrări ale preoţiei să se depărteze. Adăogând sinodul că şi cinstea şederii acesteia să o aibă, după ce mai întâi se va despărţi de neiertata nunta aceea, pentru care s-a caterisit de preoţie; că de nu se va despărţi, nu numai că şi de cinstea aceasta se va lipsi, ci se va supune şi sub certări.

Pidalion 1844 pag.259-260 subnota 204

204 Din canonul acesta arătat se dovedeşte că toţi prezbiterii (cum şi arhiereii) care se vor caterisi pentru arătatele lor vinovăţii, sau şi de către duhovnicul cu sfătuire se vor opri pentru ascunsele lor păcate, cele vrednice de caterisire, sau şi însuşi mustraţi de ştiinţă se vor paretisi, aceştia nu pot, nici a blagoslovi, nici a sfinţi, nici vreo altă sfinţită lucrare a face, nici întru ascuns, nici în arătare. Nici a cumineca pe cineva, nici Apă Sfinţită a face, nici botezuri, nici masluri. Fiindcă întru toate sfinţitele lucrări acestea, se face împărtăşire de binecuvântare şi de sfinţenie, pe care ei nu o au, după cuprinderea canonului acestuia. Dar nici gândurile a asculta, şi duhovnici a se face pot unii ca aceştia. Pentru că după Simeon al Tesalonicului (răspunsul 11) duhovnicescul părinte trebuie şi a blagoslovi, şi iertătoare rugăciune a rosti, şi a liturghisi, şi pe cei ce se mărturisesc a-i cumineca, şi pentru cei ce se pocăiesc a mijloci. Şi în scurt a zice, duhovnicul trebuie să aibă preoţia lucrătoare, după Kitrus (vezi şi subînsemnarea celui 39 apostolesc).

Hirotonie,har, caterisire 

Pidalion 1844, pag.157

CANONUL 9

Dacă oarecare fără cercetare s-a proadus prezbiteri, sau cercetându-se ş-au mărturisit păcatele lor 130. Şi mărturisindu-se ei, afară de canon pornindu-se oamenii, asupra unora ca acestora ş-au pus mâna, pe aceştia canonul nu-i primeşte. Că pe neprihănirea o apără soborniceasca Biserică.

[Apostolic, can. 25, 61; Neocezareea, can. 9, 10; Teofil, can. 3, 5, 6]

TÂLCUIRE

Canonul acesta rânduieşte, că, cei ce vor să se ierosească, se cuvine a fi curaţi de păcate care opresc ierosirea (adică sfinţirea), şi se cuvine a se cerceta viaţa, şi petrecerea lor. Iar dacă oarecare s-au făcut prezbiteri, fără a se cerceta, sau şi cercetându-se şi-au mărturisit păcatele lor, fiind opritoare de prezbiterie, iar arhiereii cei ce i-au cercetat, pornindu-se afară din canoane, au hirotonisit pe ei prezbiteri, aceştia, zic, care cu nevrednicie s-au prezbiterit, neprimiţi sunt de a lucra preoţeşte. Că vădindu-se de către alţii, sau însuşi mărturisindu-şi păcatele cele opritoare de preoţie, ce au făcut mai-nainte de hirotonie, se caterisesc după Valsamon şi Zonara. Sau înceteze despre a lucra preoţeşte, după anonimul (nenumitul) tâlcuitor al canoanelor. Dar adaoge şi pricina canonul, pentru care cei ce au căzut în păcate nu sunt primiţi la preoţie. Fiindcă zice, că soborniceasca Biserică apără, şi voieşte a fi prezbiterii neprihăniţi întru păcate, precum porunceşte Pavel, a fi şi episcopul, zicând: „Se cuvine episcopul a fi neprihănit“ (I Timotei: 3,2) adică nu numai neînvinovăţit, ci şi cu totul neprihănit,şi ne catigorit 131.

Subnote

130 Ioan Antiohianul în adunarea canoanelor, în loc de „păcatele lor” are „Cele greşite de dânşii” care este şi mai drept.

131 Însemnăm însă aici o socoteală sobornicească şi obştească, că toţi cei ce afară de canoane, şi cu nevrednicie s-au hirotonit, mai-nainte de a se caterisi de sinod, cu adevărat sunt prezbiteri. Fiindcă precum zice dumnezeiescul Hrisostom: „Pe toţi Dumnezeu nu-i hirotoneşte, însă prin toţi el lucrează; deşi ei ar fi nevrednici, pentru a se mântui norodul” (voroava 2 către Timotei la cea 2). Şi iarăşi: „Fiindcă şi prin cei nevrednici darul lucrează nu pentru dânşii, ci pentru cei ce vor să se folosească.” (voroava 11 la cea 1 către Tesaloniceni) Şi Iarăşi: „Acum dar şi prin cei nevrednici a obişnuit a lucra Dumnezeu. Şi nimic darul Botezului de la viaţa prezbiterului se vatămă”. (voroava 8 la cea 1 către Corinteni) Dar şi în voroava a 3-a la cea către Coloseni prin multe aceasta o dovedeşte. Întru care şi acestea le zice: „Darul lui Dumnezeu care şi întru cei nevrednici lucrează, nu pentru noi, ci pentru voi.” Şi iarăşi, „nu pe mine mă defaimă, ci prezbiteria. De mă vei vedea gol de aceasta, atuncea defaimă-mă. Atuncea nici eu voi suferi a porunci. Până însă şedem în tronul acesta, până când vom avea şederea întâi, avem stăpânirea şi tăria, deşi nevrednici suntem.” Iar Simeon al Tesalonicului (în răspunsul al 13-lea) zice, „prin hirotonie lucrează darul întru dânşii, ori arhierei de sunt, ori ierei, pentru mântuirea celor ce vin, şi câte Taine vor săvârşi, sunt cu adevărat Taine. Vai însă (adaoge acelaşi iarăşi) unora ca acestora. Care ori mai-nainte de hirotonie au greşit, ori după hirotonie, că nevrednici sunt de preoţie. Şi de vor a se pocăi, şi a se mântui, înceteze desăvârşit de la preasfintele lucrări al preoţiei. Fiindcă nimic altă îi va ajuta spre pocăinţă, de nu mai-nainte se vor părăsi de preoţie.” Vezi şi mărturia lui Hrisostom pentru paretisire la forma canoniceştii paretisiri la sfârşitul cărţii.

Sfântul Marcu Evghenicul Capete silogistice

Despre duhovniceştile daruri

46. Dacă se spune ‘multe duhuri’, dar nu ‘multe’ se face ipostasul Duhului, atunci una este ipostasui Lui şi alta darurile (69 Vezi sfântul Grigorie Palama, Epistola a III-a către Achindin paragraful 15.)

47. Dacă suflarea de viaţă cea însuflată dintru început de Dumnezeu omului, prin care s-a făcut omul suflet viu, nici sufletul omenesc nu era (că, de-ar fi fost aşa, sufletul ar fi parte a dumnezeieştii fiinţe), nici ipostasul Duhului (că atunci S-ar fi întrupat Duhul), atunci una este ipostasul Duhului şi altceva harul sădit [omului]  înlăuntru.
48. Dacă ceea ce s-a dat Apostolilor prin însuflare de către Domnul, după înviere, nu însuşi ipostasul Duhului era – că încă nu venise Mângâietorul, de vreme ce Domnul nu mersese încă la Tatăl(70 Ioan 7, 39; 16, 7.)-, atunci una este ipostasul Duhului şi altceva harul dat prin însuflare, cel comun Treimii.
49. Dacă mai înainte de stăpâneasca patimă(71 Adică : de patima Stăpânului, de răstignire.) nu era încă Duh sfânt [venit în lume], că Iisus încă nu Se [pro] slăvise(72 Ioan 7, 39), aşadar Duhul sfânt Cel ce este [în chip] veşnic este altceva decât harul Lui cel ce va fi în oameni după patimă, [tot] ‘duh sfânt’ numit şi acesta.
50. Dacă ceea ce ia cineva, aceasta se şi dă de către dătător, iar cei ce iau nu ipostasul Duhului Îl iau, ci harul [Lui], atunci una este ipostasul Duhului şi altceva lucrarea şi harul Duhului, cel dat de la Fiul.
51. Dacă, pretutindenea fiind, Dumnezeu nu Îşi schimbă locul, mutându-Se încolo şi încoace, atunci nu dumnezeiescul ipostas al Duhului se trimite şi se dă şi se toarnă [înlăuntrul omului] şi se izvorăşte, ci harul Lui cel arătat şi lucrarea; că acestea toate [să fac] uneori prin unii, [uneori] prin cauză(73 În învăţătura Părinţilor, Fiul este ‘cauza’ venirii Duhului în lume.).
52. Măcar că din cel dat lui Moisi luând, Dumnezeu a dat şi altora duhul, [dar] şi prin punerea mâinilor Apostolilor se dădea duh sfânt (dar şi până acum, de la aceia, prin succesiune, în Biserică se dă credincioşilor); aşadar ceea ce s-a dat Apostolilor prin trupească însuflare de către Domnul nu ipostasul Duhului era, ci harul ce umplea templul acela [al trupului Său](74 Vezi Ioan 2, 21. ); că din plinul Lui — zice — noi toţi am luat(75 Ioan 1, 16.).
53. Dacă după măsură şi în parte iau credincioşii darul sfântului Duh, iar după fiinţă Dumnezeu nu Se măsoară, nici nu Se împarte, atunci una este fiinţa neîmpărţită şi altceva harul împărţit şi măsurat.

54. Dacă nu Duhul Sfânt Cel venit asupra Fecioarei S-a întrupat, ci ipostasul Cuvântului, atunci una este ipostasul Duhului şi altceva harul sălăşluit în Fecioara şi lucrarea [Duhului] spre sfinţirea trupului ei – după cum spun cuvântătorii de Dumnezeu – şi spre a putea ea purta [în pântece] mântuitoarea zămislire(76 ‘Zămislirea’ indică aici nu faptul de a zămisli, ci deja rodul zămislirii; vezi citatul din Athanasie cel Mare (PG 28, 929 D) în Antireticul I, p. 201 şi p. 213.); că pentru aceasta [în spusa Arhanghelului] s-a adăugat ‘Duhului’ şi ‘puterea Celui Preaînalt’(77 S-a adăugat, spusei «Duhul sfânt va veni peste tine» spusa «şi puterea Celui Preaînalt te va umbri» (Luca 1, 35).

55. Dacă puterea ce ieşea din Domnul şi îi vindeca pe toţi duh dumnezeiesc era, că «cu duhul lui Dumnezeu» zice «îi scot pe diavoli»(78 Matei 12, 28. ), nu însuşi ipostasul Duhului era, că nu despre acela zicea «am cunoscut putere ieşind din Mine»(79 Marcu 5,30.); aşadar una este ipostasul Duhului şi altceva puterea şi harul dat de la Fiul.

56. Dacă de dumnezeiescul duh, cel vărsat – după făgăduinţă – peste tot trupul, se împărtăşesc Apostolii şi ceilalţi, atunci nu creatură este duhul cel venit întru ei, prin care se fac duhovniceşti.
57. Dacă duhul din Pavel era creat, atunci şi mintea [adică gândirea] lui Hristos – pe care o avea – va fi [tot] creată, ba chiar şi Hristos Însuşi, Cel ce vorbeşte în el(80 II Corinteni 13, 3); dar toate acestea dumnezeiescul har şi lucrarea [dumnezeiască] le arată a fi nezidite şi veşnice.
58. Dacă [şi] Născătoarei de Dumnezeu şi Apostolilor li se făgăduieşte duh sfânt şi putere a Celui Preaînalt, iar asupra Născătoarei de Dumnezeu nu ipostasul Duhului a venit – că nu [ipostasul] acesta S-a întrupat-, atunci nici ceea ce s-a sălăşluit în Apostoli nu a fost ipostasul Duhului, ci harul şi lucrarea [Lui], care i-a şi umplut pe ei, în chip de limbi de foc arătându-se şi împărţindu-se; iar dacă s-a spus că ‘fiinţial’ S-a sălăşluit atunci Duhul [în ei], aceasta este pentru că nu s-a vărsat [asupră-le] doar o oarecare parte a lucrării, ca mai înainte, ci toată lucrarea, care este unită cu şi nedespărţită de fiinţa [dumnezeiască] şi comună celor Trei, ca şi fiinţa.
59. Dacă harul dumnezeiescului Duh, sălăşluindu-se în taine, le preface pe acestea în îndumnezeitul trup şi sânge, cum, dar, să fie creatură, de vreme ce poate face una ca aceasta?
60. Dacă cele şapte duhuri care — după prorocie — s-au odihnit în Hristos(81 Isaia 11, 2-3; vezi Grigorie Teologul, Cuvântul 41 (La Cinzecime) 3, PG 36, 431 C; vezi şi Grigorie Palama, Epistola aIII-a către Achindin 15 (în Opere Complete II, ed. G.A., p. 311-313).) au fost însuşi Duhul lui Dumnezeu sălăşluit prin lucrările Lui (că aşa(82 Adică: prin lucrări-nu cu ipostasul-vine în Hristos Duhul.) şi vine în [Hristos]), acestea — adică darurile duhovniceşti — nu sunt creaturi.

61. Dacă tot darul desăvârşit de sus se pogoară, de la Părintele luminilor(83 Iacov 1, 17.), atunci nici îndumnezeirea nu este dintre perfecţiunile noastre naturale sau dintre cele dobândite prin sârguinţa [noastră], de vreme ce — limpede — doar lui Dumnezeu Îi este [proprie].
62. Dacă cei ce ne împărtăşim de harul cel îndumnezeitor ne facem părtaşi ai dumnezeieştii firi(84 II Petru 1, 4.)  , precum a spus de-Dumnezeu-grăitorul Petru, darul acesta nu poate fi [deci] creat, care se [mai] numeşte thearhie şi îndumnezeire, ba încă şi dumnezeire(85Vezi Epistola a IX-a a sfântului Dionisie Areopagitul, citată în Antireticul I, p. 151, şi în Antireticul II, p.395, dar şi de sfântul Grigorie Palama (în Epistola a III-a către Achindin 14).
63. Dacă prin zidire ne îndumnezeim, atunci zidirii să şi slujim(86 Vezi, de pildă, irmosul «N’au slujit zidirii cugetătorii-de-Dumnezeu» (irmosul Pesnei a VII-a a Canonului Bunei-Vestiri).); dar lucrul acesta este elinesc şi cu totul fără-de-Dumnezeu(87 Literal: plin de ateism.)
64. Dacă îndumnezeirea ar fi o oarecare sămânţă firească pusă înlăuntru [nouă], nu am mai avea trebuinţă de naşterea din nou şi nici de restul tainelor, prin care dumnezeiescul har se sălăşluieşte în cei ce sunt curaţi şi cu chipul vieţuirii.