Category Archives: harul

Caterisire, har

CANONUL 26

Prezbiterul, carele din neştiinţă s-au poticnit la nuntă neiertată, de şedere împărtăşească-se după cele legiuite nouă de sfinţitul canon, iar de celelalte lucrări să se depărteze. Că destul este unuia ca acestuia iertarea, iar a binecuvânta pe altul cel ce este dator a-şi vindeca rănile sale, este lucru necuviincios. Că binecuvântarea este împărtăşire de sfinţenie. Iar cel ce aceasta nu o are, pentru poticnirea cea din neştiinţă, cum o va da altuia? Deci, nici înaintea norodului, nici îndeosebi să binecuvinteze, nici trupul lui Hristos să-l împartă altora, nici altceva să liturghisească, ci îndestulându-se cu şederea mai sus, plângă-se către alţii, şi Domnului ca să i se ierte lui nelegiuirea cea din neştiinţă. Bine arătat fiind, că acest fel de nuntă neiertată se va dezlega, şi nicidecum bărbatul va avea împărtăşire cu aceia, pentru care s-au lipsit de sfinţita lucrare. 

[Apostolic, can. 19; Sinod 6, can. 3; Neocesareea, can. 2; Vasilie, can. 23, 27, 78]
TÂLCUIRE

Canonul acesta204 este însuşi al 27-lea al marelui Vasilie; care rânduieşte ca prezbiterul acela, care prin cununie ar lua prin neştiinţă pe vreo rudenie a sa, acela, fiindcă nu ştia rudenia, pentru aceasta se iartă, şi să aibă cinstea şederii împreună cu prezbiterii ceilalţi. Iar de toate celelalte lucrări ale preoţiei să se depărteze. Adăogând sinodul că şi cinstea şederii acesteia să o aibă, după ce mai întâi se va despărţi de neiertata nunta aceea, pentru care s-a caterisit de preoţie; că de nu se va despărţi, nu numai că şi de cinstea aceasta se va lipsi, ci se va supune şi sub certări.

Pidalion 1844 pag.259-260 subnota 204

204 Din canonul acesta arătat se dovedeşte că toţi prezbiterii (cum şi arhiereii) care se vor caterisi pentru arătatele lor vinovăţii, sau şi de către duhovnicul cu sfătuire se vor opri pentru ascunsele lor păcate, cele vrednice de caterisire, sau şi însuşi mustraţi de ştiinţă se vor paretisi, aceştia nu pot, nici a blagoslovi, nici a sfinţi, nici vreo altă sfinţită lucrare a face, nici întru ascuns, nici în arătare. Nici a cumineca pe cineva, nici Apă Sfinţită a face, nici botezuri, nici masluri. Fiindcă întru toate sfinţitele lucrări acestea, se face împărtăşire de binecuvântare şi de sfinţenie, pe care ei nu o au, după cuprinderea canonului acestuia. Dar nici gândurile a asculta, şi duhovnici a se face pot unii ca aceştia. Pentru că după Simeon al Tesalonicului (răspunsul 11) duhovnicescul părinte trebuie şi a blagoslovi, şi iertătoare rugăciune a rosti, şi a liturghisi, şi pe cei ce se mărturisesc a-i cumineca, şi pentru cei ce se pocăiesc a mijloci. Şi în scurt a zice, duhovnicul trebuie să aibă preoţia lucrătoare, după Kitrus (vezi şi subînsemnarea celui 39 apostolesc).

Hirotonie,har, caterisire 

Pidalion 1844, pag.157

CANONUL 9

Dacă oarecare fără cercetare s-a proadus prezbiteri, sau cercetându-se ş-au mărturisit păcatele lor 130. Şi mărturisindu-se ei, afară de canon pornindu-se oamenii, asupra unora ca acestora ş-au pus mâna, pe aceştia canonul nu-i primeşte. Că pe neprihănirea o apără soborniceasca Biserică.

[Apostolic, can. 25, 61; Neocezareea, can. 9, 10; Teofil, can. 3, 5, 6]

TÂLCUIRE

Canonul acesta rânduieşte, că, cei ce vor să se ierosească, se cuvine a fi curaţi de păcate care opresc ierosirea (adică sfinţirea), şi se cuvine a se cerceta viaţa, şi petrecerea lor. Iar dacă oarecare s-au făcut prezbiteri, fără a se cerceta, sau şi cercetându-se şi-au mărturisit păcatele lor, fiind opritoare de prezbiterie, iar arhiereii cei ce i-au cercetat, pornindu-se afară din canoane, au hirotonisit pe ei prezbiteri, aceştia, zic, care cu nevrednicie s-au prezbiterit, neprimiţi sunt de a lucra preoţeşte. Că vădindu-se de către alţii, sau însuşi mărturisindu-şi păcatele cele opritoare de preoţie, ce au făcut mai-nainte de hirotonie, se caterisesc după Valsamon şi Zonara. Sau înceteze despre a lucra preoţeşte, după anonimul (nenumitul) tâlcuitor al canoanelor. Dar adaoge şi pricina canonul, pentru care cei ce au căzut în păcate nu sunt primiţi la preoţie. Fiindcă zice, că soborniceasca Biserică apără, şi voieşte a fi prezbiterii neprihăniţi întru păcate, precum porunceşte Pavel, a fi şi episcopul, zicând: „Se cuvine episcopul a fi neprihănit“ (I Timotei: 3,2) adică nu numai neînvinovăţit, ci şi cu totul neprihănit,şi ne catigorit 131.

Subnote

130 Ioan Antiohianul în adunarea canoanelor, în loc de „păcatele lor” are „Cele greşite de dânşii” care este şi mai drept.

131 Însemnăm însă aici o socoteală sobornicească şi obştească, că toţi cei ce afară de canoane, şi cu nevrednicie s-au hirotonit, mai-nainte de a se caterisi de sinod, cu adevărat sunt prezbiteri. Fiindcă precum zice dumnezeiescul Hrisostom: „Pe toţi Dumnezeu nu-i hirotoneşte, însă prin toţi el lucrează; deşi ei ar fi nevrednici, pentru a se mântui norodul” (voroava 2 către Timotei la cea 2). Şi iarăşi: „Fiindcă şi prin cei nevrednici darul lucrează nu pentru dânşii, ci pentru cei ce vor să se folosească.” (voroava 11 la cea 1 către Tesaloniceni) Şi Iarăşi: „Acum dar şi prin cei nevrednici a obişnuit a lucra Dumnezeu. Şi nimic darul Botezului de la viaţa prezbiterului se vatămă”. (voroava 8 la cea 1 către Corinteni) Dar şi în voroava a 3-a la cea către Coloseni prin multe aceasta o dovedeşte. Întru care şi acestea le zice: „Darul lui Dumnezeu care şi întru cei nevrednici lucrează, nu pentru noi, ci pentru voi.” Şi iarăşi, „nu pe mine mă defaimă, ci prezbiteria. De mă vei vedea gol de aceasta, atuncea defaimă-mă. Atuncea nici eu voi suferi a porunci. Până însă şedem în tronul acesta, până când vom avea şederea întâi, avem stăpânirea şi tăria, deşi nevrednici suntem.” Iar Simeon al Tesalonicului (în răspunsul al 13-lea) zice, „prin hirotonie lucrează darul întru dânşii, ori arhierei de sunt, ori ierei, pentru mântuirea celor ce vin, şi câte Taine vor săvârşi, sunt cu adevărat Taine. Vai însă (adaoge acelaşi iarăşi) unora ca acestora. Care ori mai-nainte de hirotonie au greşit, ori după hirotonie, că nevrednici sunt de preoţie. Şi de vor a se pocăi, şi a se mântui, înceteze desăvârşit de la preasfintele lucrări al preoţiei. Fiindcă nimic altă îi va ajuta spre pocăinţă, de nu mai-nainte se vor părăsi de preoţie.” Vezi şi mărturia lui Hrisostom pentru paretisire la forma canoniceştii paretisiri la sfârşitul cărţii.

​Dumnezeu ca foc și ca lumină

Învățătura ortodoxă despre rai și despre iad
Argumentare scripturistică a distincției harului dumnezeiesc în Foc și Lumină
Unii în Occident cred într-un dumnezeu sadic, răzbunător, care îi chinuie pe oameni veșnic prin iad. Însă creștinii din Orient (ortodocșii) întotdeauna au cunoscut sensul referirilor din Sfânta Scriptură la iad și la rai. Niciodată ei nu au crezut într-un dumnezeu sadic. Și, într-adevăr, Sfinții Părinți ne spun că Dumnezeu este și Rai și Iad, în funcție de starea de dreptate a fiecăruia. Pentru că Dumnezeu îi iubește și îi îmbrățișează pe toți. Însă nu toți Îi vor trăi prezența ca lumină. Unii nu vor suporta iubirea Lui și se vor chinui, pentru că au învățat numai să urască.
Atunci când vorbim despre Dumnezeu ca lumină și ca foc în același timp, adesea ne întreabă cei care aparțin religiilor protestante: Unde ați găsit menționat lucrul acesta în Sfânta Scriptură? Și, cu toate că văd că într-adevăr nu este posibil ca Dumnezeu să fie Cineva care îi chinuie pe oameni veșnic, pe de altă parte aceștia cer texte scripturistice pentru a se convinge.
Desigur, noi ca și creștini nu considerăm ca ceea ce credem să se afle neapărat în Sfânta Scriptură (unele elemente de credință pot proveni numai din Tradiția patristică – n.trad.). Însă, de dragul lor (al celor din Apus), le vom arăta pe ce se bazează acestea și cu texte din Sfânta Scriptură. Astfel, nu numai că vor putea părăsi fără teamă părerea occidentală blasfemiatoare despre un dumnezeu sadic și răzbunător, ci vor vedea și că cele spuse de Biserica Ortodoxă a lui Hristos sunt întotdeauna adevărate.

Să începem cu un citat din cartea profetului Isaia:
Isaia 33, 14-16: ”Păcătoşii vor tremura în Sion şi pe cei fără de lege frica îi va cuprinde: Care din noi poate să îndure focul mistuitor, care din noi poate să stea pe jarul cel de veci? Omul cel drept în calea sa … acela va locui pe înălţimi…”
Fiți atenți cine va locui în focul veșnic! Nu numai cei nedrepți, ci și drepții! Vedeți că este același loc? Iar locul de care se tem păcătoșii este considerat de către drepți înălțime, loc de cinste.
Și ce este focul mistuitor? Ne spune textul din Epistola către Evrei 12, 29: ”căci Dumnezeul nostru este şi foc mistuitor.” Același Dumnezeu care pentru unii este foc, pentru alții este lumină.
Iar profetul Isaia scrie și el despre aceasta, în capitolul 60, 17-20: ”În loc de aramă îţi voi aduce aur, în loc de fier, argint, în loc de lemn, aramă şi în loc de pietre, fier. Şi voi pune judecător al tău pacea şi stăpânitor peste tine dreptatea… Nu vei mai avea soarele ca lumină în timpul zilei şi strălucirea lunii nu te va mai lumina; ci Domnul va fi pentru tine o lumină veşnică şi Dumnezeul tău va fi slava ta… căci Domnul va fi pentru tine lumină veşnică …” Iar cuvântul slavă înseamnă strălucire.
Precum se vede din textul din Epistola I către Corinteni 15, 41: ”Alta este strălucirea soarelui şi alta strălucirea lunii şi alta strălucirea stelelor. Căci stea de stea se deosebeşte în strălucire.” Însă în textul profetului lui Isaia pe care l-am menționat înainte scrie ceva despre cele materiale. Observăm că Dumnezeu spune că va înlocui materialele inferioare și neînsemnate cu altele, mai valoroase, mai strălucitoare și rezistente la foc.
Ce vrea să spună? Să vedem cum este exprimat mai clar lucrul acesta tot de către Sfântul Apostol Pavel, în textul din Epistola I către Corinteni 3, 12-15: ”Iar de zideşte cineva pe această temelie: aur, argint, sau pietre scumpe, lemne, fân, trestie, lucrul fiecăruia se va face cunoscut; îl va vădi ziua (Domnului). Pentru că în foc se descoperă, şi focul însuşi va lămuri ce fel este lucrul fiecăruia. Dacă lucrul cuiva, pe care l-a zidit, va rămâne, va lua plată. Dacă lucrul cuiva se va arde, el va fi păgubit; el însă se va mântui, dar aşa ca prin foc.”
Este important că aici sunt comparate faptele fiecăruia cu diferite materiale. Faptele bune sunt asemănate cu materiale rezistente la foc și valoroase, care nu ard. Dimpotrivă, faptele rele sunt asemănate cu materiale care ard. Deci, atunci focul harului lui Dumnezeu va arde faptele care nu au avut valoare și cel care le-a săvârșit va avea de pierdut, pentru că nu va avea de arătat Domnului nimic valoros. Este însă important că, fie cu fapte bune, fie cu fapte rele, toți, buni și răi, vor trece prin unul și același foc verificator (desigur acesta nu are absolut nici o legătură cu erezia apuseană despre purgatoriu – n.trad.).
În cartea profetului Zaharia, capitolul 13, 9 se menționează faptul că prin foc se curăță metalul prețios. În acest caz focul nu mistuie, ci curăță și luminează. Pentru că atunci când îl pui în foc, metalul devine și el lumină și strălucește sau luminează ca și focul. Însă lemnul se înnegrește și se mistuie: ”Iar pe aceasta a treia o voi pune în foc; îi voi curăţi ca pe argint şi îi voi încerca cum se încearcă aurul…”
La fel și în textul de mai jos, se arată că drepții și păcătoșii vor trece prin aceeași flacără, însă în timp ce necredincioșii vor simți flacăra, drepții vor simți odihnă prin același foc al feței Domnului și al slavei puterii Lui (pentru că doxa-slavă înseamnă strălucire): ”Iar vouă celor necăjiţi, să vă dea odihnă, împreună cu noi, la arătarea Domnului Iisus din cer, cu îngerii puterii Sale în văpaie de foc, osândind pe cei care nu cunosc pe Dumnezeu şi pe cei ce nu se supun Evangheliei Domnului nostru Iisus. Ei vor lua ca pedeapsă pieirea veşnică de la faţa Domnului şi de la slava puterii Lui.” (II Tesaloniceni 1, 7-9)
În Apocalipsă citim despre Râul harului lui Dumnezeu care izvorăște din tronul lui Dumnezeu și constituie odihna apei vieții pentru cei drepți: ”Şi mi-a arătat, apoi, râul şi apa vieţii, limpede cum este cristalul şi care izvorăşte din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului. Şi în mijlocul pieţei din cetate, de o parte şi de alta a râului, creşte pomul vieţii, făcând rod de douăsprezece ori pe an, în fiecare lună dându-şi rodul; şi frunzele pomului sunt spre tămăduirea neamurilor.” (Apocalipsă 22, 1-2)
Însă același râu este descris de către profetul Daniil ca fiind foc: ”tronul Său, flăcări de foc; roţile lui, foc arzător. Un râu de foc se vărsa şi ieşea din el”. (Daniil 7, 9-10)

Într-adevăr, aici este descrisă diferența percepției harului lui Dumnezeu de către drepți, în prima descriere (din Apocalipsă), și de către cei nedrepți sau păcătoși în cea de-a doua (a profetului Daniel).
Iar potrivit psalmistului, focul Domnului este împărțit de către El în energie arzătoare și luminătoare, în funcție de faptele celui încercat prin acest foc: ”Glasul Domnului, cel ce varsă para focului.” (Psalmul 28, 7)
Așadar, în mâinile noastre stă dacă vom trăi în ziua aceea harul lui Dumnezeu, ca foc sau ca lumină. Alegerea este a noastră.
Sursa: http://trelogiannis.blogspot.ro/2017/05/blog-post_62.html

Despre har tot din Pidalion

Cu canonu 28 Apostolic

CANONUL 28

Dacă vreun episcop, ori prezbiter, ori diacon, caterisit după dreptate pentru vinovăţii arătate, ar îndrăzni a se atinge de Liturghia (slujba) cea oarecând încredinţată lui, acesta de istov taie-se de la Biserică.

[Antiohia, can.  4, 12, 15; Sardica, can. 14; Vasilie, can. 88]

TÂLCUIRE

Acest canon rânduieşte, că dacă vreun episcop, ori preot, ori diacon s-ar caterisi după dreptate şi după lege pentru vinovăţii arătate şi dovedite, episcopul de sobor, iar preotul, şi diaconul, ori de episcopul lor, ori de soborul lor, şi apoi după o legiuită caterisire ca aceasta, de ar fi îndrăznit a întrebuinţa Liturghia cea dată lor oarecând (Liturghie aicea înţelege şi pe arhieria episcopului, şi pe ieria preotului şi diaconului), unii ca aceştia zic, afurisească-se desăvârşit de la Biserică. Una adică pentru îndrăzneala cea peste măsură şi obrăznicia lor, iar alta că la cei ierosiţi, după caterisis, altă canonicească pedeapsă nu rămâne, decât a se despărţi desăvârşit şi de Biserică, şi aceasta cu dreptate. Căci dacă după canonul 14 al soborului din Sardica cel ce nu se cateriseşte cu dreptate, ar îndrăzni a lucra cele ale soartei sale, mai-nainte de altă sobornicească judecată trebuie a se înţelepţi cu amare şi aspre cuvinte, dacă după cel al 5-lea al soborului 1 cel ce este scos din adunare, nu după dreptate ci după oarecare micşorare de suflet şi prigonire a episcopului său, nici acestea poate a întrebuinţa ceva ieraticesc lucru mai-nainte de sobornicească certare, cu cât mai vârtos nu poate a lucra ceva de ale preoţiei, cel cu dreptate pentru vederate păcate caterisit? Şi dacă marele Vasilie, pe Grigorie cel ce era numai oprit de el, îl înfricoşează cum că-l va osândi cu anatema, de va îndrăzni a lucra ceva mai-nainte de îndreptarea sa, cum nu se cuvine desăvârşit a se rupe din Biserică cel cu dreptate şi pentru arătate păcate caterisit, şi după caterisis va îndrăzni a lucra vreo lucrare preoţească

Subnota 61 pag.65

 61 Dar s-ar nedumeri cineva, dacăHirotonia, Botezul, Sfinţirea Apei, şi celelalte ce ar fi îndrăznit cei ce cu dreptate, şi pentru arătate vinuiri de sobor s-au caterisit, de au oare putere şi fiinţă, ori de sunt cu totul fără putere, şi neînfiinţate, şi ca cum nici cum s-ar fi făcut şi pentru aceasta de trebuie a se face din început de preoţi necaterisiţi? Se vede că după oarecare, sunt fără putere şi cu totul fără fiinţă, şi pentru aceasta este trebuinţă a se face din început, ca şi cum nu s-ar fi făcut cu totul mai înainte. Căci, dacă hirotoniile, şi alte sfinţite săvârşiri, ce le-ar face afară de enorie vreun episcop, sunt fără putere, după canon 13 al Antiohiei, cu cât mai mult lucrurile cele îndrăznite, a celui cu dreptul şi după lege caterisit sunt fără putere şi fără fiinţă? Iar de ar zice cineva că după dumnezeiescul Hrisostom (Voroava a 2-a a epistoliei a 2-a către Timotei şi 11. a celei către Tesaloniceni 1 şi după 8 a celei către Corinteni 1): „Că darul nu pe toţi hirotoniseşte, prin toţi însă şi prin însuşi cei nevrednici lucrează; „răspundem, că şi prin toţi cei necaterisiţi lucrează, dar nu şi prin cei caterisiţi, şi deshirotoniţi.” Am zis pentru lucrurile cele îndrăznite a celui cu dreptate şi pentru arătate păcate caterisit, cum că trebuie de al doilea a se face, ca şi cum ar fi înfiinţate, şi nu ar fi. Căci de ar fi aşa, trebuie acest caterisit, când se desvinovăţea, şi să se mai hirotonească de al doilea. Ci însă, după canonul 56 al Cartaginei cel ce 

opreşte hirotonisirile cele de al doilea, acesta nu s-a hirotonisit de al doilea. Deci avea puterea preoţiei (deşi pe lucrare nu o avea din pricina caterisirii). Drept aceea şi lucrările cele de dânsul îndrăznite nu trebuie a le mai îndoi. Că cela ce cu dreptate s-a caterisit, şi dinlăuntru de sineşi pentru nevrednicia sa, şi din afarăde la sobor, a pierdut lucrarea preoţiei. Iarcel ce cu nedreptate s-a caterisit, numai din afară, şi nu de la sineşi s-a lipsit de a lucra, şi poate a se asemăna, precum zic oarecare, cela ce cu dreptate s-a caterisit,ca un meşter, a căruia şi mâinile de sineşi s-a zgârcit, şi nu pot să apuce, şi uneltele meşteşugului său i le-au luat. Drept aceea, şi mâinile, să zicem, de şi-ar mişca, în zadar le mişcă, şi lucrul cel de dânsele făcut, se pare adică a fi, ci cu adevărul nu este; atât pentru ciunţia lor, cât şi pentru lipsa uneltelor. Iar cel ce cu nedreptate s-a caterisit se aseamănă cu meşterul, caremâinile îşi are sănătoasenu are însă şi uneltele meşteşugului. Pentru aceea şi când i se vor da iarăşi, poate a le apuca şi meşteşugul a-şi lucra, şi lucrul lui este cu adevărat lucru. Iar cel ce este ciunt, adică cel cu dreptate caterisit, nici mai-nainte de a i să da, nici după ce i se vor da uneltele, poate a le apuca, şi a face cu ele vreo ispravă. Iar de ar zice cineva că nu trebuie a se poftori hirotoniile şi botezurile celui cu dreptul caterisit, căci canonul opreşte îndoirile Botezului şi ale hirotoniilor, învaţă-se că opreşte cu adevărat, pe îndoirile botezurilor celor adevărate, şi ale hirotoniilor asemenea, nu pe ale celor neadevărate, care sunt cele de cei cu dreptate caterisiţi făcute. Şi marele Vasilie însă în canonul 3 zice, că diaconul cel odată caterisit, de ajuns are pe osânda caterisirii. Şi în scurt toţi clericii cei ce au păcătuit păcatul cel de moarte din treapta lor se pogoară zice în canon 32 al său, şi nu li se mai dă lor clerul şi preoţia. Iar dacă nu li se mai dă, arătat că şi sfinţitele lucrări care le-ar face, se socotesc ca cum s-ar fi făcut şi de mireni, în locul cărora ei s-au aruncat. Iar Manuil Malaxos notarul (la tălmăcirea canonului ce au făcut la anul 1565 la cap 30) patriarhului Constantinopolului a poruncit câţi s-au hirotonisit de arhierei caterisiţi, de au ştiut caterisirea lor, să fie şi ei caterisiţi să nu se hirotonească de al doilea. Iar de nu a ştiut,să se hirotonisească de al doilea de arhierei necaterisiţi. Şi Teodor Studitul zice, că preotul caterisit nici un lucru ieraticesc face, ci este lumesc (mirean) ca şi mai-nainte, şi dar al Sfântului Duh nu are pentru că s-a luat de la el. Şi de va da vreunuia preoţia, acela nu este preot. Acestea aşa zicându-se, de mine se socotesc acestea zise a fi cu îndoială, şi ce să zic hotărâtor, nu ştiu. Fiindcă nici acesta de faţă apostolesc, nici cel 4 al celui din Antiohia, zic ceva pentru acestea, care din amândouă, Sfinte lucruri, cutezându-se de către cei ce cu dreptul sunt caterisiţi, se socotesc ca cum nu ar fi,ca şi cele de către eretici, după cel 46 apostolesc, sau ca cum ar fi. Iar mai ales şi mai cu deosebire, pentru că văd pe ceal soborului 4 ecumenic că zice că, nu are tărie hirotonia celui hirotonisit nehotărâtor nu ca una ce nu ar fi şi nu s-ar fi făcut nici pentru că ar fi neînfiinţate şi ca cum nu ar fi Taine cele ce se vor lucra de dânsul; ci ca una ce rămâne nelucrătoare, şi nu se pune în lucrare şi în faptă, şi nu pentru alta, ci numai pentru necinstea şi ocara celui ce a hirotonisit. Şi fiindcă cele asemenea din cele asemenea se cuvine a se încheia şi a se judeca, apoi şi cele neîntărite care rânduieşte canonul 13 al celui din Antiohia, se cuvine a se înţelege şi a se lua precum soborul 4 le-a înţeles şi le-a primit, şi nu precum cei mai de sus le-au înţeles şi le-au luat. Vezi însă şi în tomul 2 al Practicalelor sinoadelor foaia 993 că s-au adunat întreg sobor în Constantinopol în zilele împăratului Ioann Comnino, şi al patriarhului Mihail Oxitul în anul 1143. Care sobor prihăneşte pe Leontie, pentru că a botezat de al doilea pe cel botezat de un iereu caterisit pentru vinovăţii arătate,fiindcă a socotit că nu este deplinit botezul cel făcut de iereu caterisit. Ci şi Iosif Vrienie în epistolia cea către Nikita zice, că sunt Sfinte şi deplinite cele îndrăznite de către cei caterisiţi. Însă şi aceasta o mărturiseşte şi înţeleptul Evghenie Vulgarul în cercetările cele criticale ale gramaticii lui Neofit, aducând ajutător pe Nicolae Cabasila.

Scrisoare adresata unui pomenitor si celor ce nu inteleg cu haru

Mesaj cartre un pomenitor 

M.D. 8 februarie 2017

Si atunci de ce nu intelege cu harul ca pomenind pe unu ce promoveaza erezii il minte pe Hristos ca acela (cretanul episcoț cum le zice Sf Damaschin) invata drept adica ecumenismu e traditia Bisericii dupa Creta , apoi haru acela pe respectivu preot il innegreste si il osandeste si nu il lumineaza ptr ca respectivu preot ce pomeneste cretanu stie ca acela invata erezia ecumenista si a semnat ptr ea, ce e asa greu sa faca ce au facut Sf Ca Palamas, Marcu al Efesului, Teodor Studitul, Sf Damaschin, papa Felix III , papa Grigorie II, Sf Sofronie, Sf Epifanie al Salaminei, chiar asa de netaiati imprejur la inima si tari la cerbice am ajuns,Sf Justin Popovici a intrerupt pomenirea, Sf Ioan Iacob Hozevitul a intrerupt-o daca parintii nostrii cu viata Sfanta nu au intrerupt pomenirea au gresit pomenirea trebuia intreruptata cu cmb 1960 desi unii zic, ca mai devreme trebuia oprita de cand se acceptau cununiile mixte, ce zice Sf Vasile la canonu 1 ca Dionisie al Alexandriei a gresit ca primea un botez eretic si ce zice Sf Vasile si Sf Nicodim sa nu facem aceeasi gresala ca Dionisie

…de aceeasi osand a innegririi de catre har o are si mireanu care are comuniune cu acel preot ce pomeneste eretic ptr ca se face partasi la minciuna desi el (mireanul) zice ca nu e cu Creta cu buzele zice dar cu fapta e la rugaciunile unde ii pomenit ereticu

——-

Dimitrie Tselenghidis despre cei ce isi zic crestini 

Sunt eterodocşii, adică toţi cei ce îşi zic creştini, dar nu sunt ortodocşi, membri ai Bisericii?(1)

de Dimitrie Tselenghidis(2)

, Profesor al Facultăţii de Teologie,
Universitatea Aristotelică din Tesalonic

Sub influenţa ecumenismului, încă din secolul trecut, se întreprinde sistematic o tentativă de înstrăinare a conştiinţei eclesiologice a Bisericii Ortodoxe, ca întreg (ca pliromă). Mai exact, se încearcă din ce în ce mai mult acceptarea unei teorii denaturate despre ceea ce înseamnă Biserica.

În baza acestei percepţii, cum că Biserica ar fi divizată, toţi creştinii – adică toți cei ce au fost botezaţi indiferent de modul săvârşirii Sfintei Taine a Botezului, în numele Dumnezeului Celui în Treime – sunt consideraţi ca fiind membri egali ai Trupului lui Hristos (adică ai Bisericii). Iar acest lucru se doreşte să fie luat în consideraţie în ciuda diferenţelor dogmatice dintre aceşti creştini.


În consecinţă, indirect, prin această teorie despre Biserică se anulează propriu-zis caracterul mântuitor al dogmelor (adevărurile de credinţă descoperite de Dumnezeu),
dogme formulate de Sinoadele Ecumenice ale Bisericii.


Concomitent, îşi pierd definitiv însemnătatea atât anatemele şi afurisirile, precum şi Canoanele Sinoadelor mai sus pomenite.
De altfel, așa se explică și faptul că s-a ajuns ca în Duminica Ortodoxiei fie să nu se mai citească în întregime anatemele, fie să nu se mai citească deloc Synodikonul Ortodoxiei. Încet, dar sigur, înaintăm spre o nivelare programată a Ortodoxiei cu erezia. De altfel, la evenimentele bisericești oficiale, ereticii sunt numiți fraţi întru Hristos cu ortodocșii sau, după caz, ortodocșii li se adresează cu ușurință, rostind titlul lor ecleziastic mincinos. Este limpede, ne găsim în mijlocul unui proces de omogenizare a diferitelor credinţe creştine.

Oare este legitim, din punct de vedere teologic şi ştiinţific, să-i considerăm pe eretici, adică pe romano-catolici, protestanţi, anticalcedoneni etc., drept membri ai Bisericii? Şi, în consecinţă, suntem cu toţii una în Hristos?

Ca să răspundem la această întrebare, într-un mod argumentat teologic, va trebui să lămurim de la început că noi, ca ortodocşi, credem în una, sfântă, sobornicească şi
apostolească Biserică, conform adevărului de credinţă mărturisit în Simbolul de Credinţă Niceo-Constantinopolitan (381).

Din expunerea de mai sus a Simbolului de Credinţă rezultă desigur că unitatea, ca însușire fundamentală a monadei şi, în cazul de față, ca însușire a Bisericii celei una, este un dat cert al credinţei noastre.

În conştiinţa trupului Bisericii, unitatea ei este un dat ființial (ontologic) care este asigurat în mod permanent și absolut de capul Bisericii, de Hristos, prin prezenţa
continuă a Duhului Sfânt Mângâietorul întru ea, încă de la Cincizecime.


Unitatea Bisericii, ca adevăr de credință (dogmatic)
, exprimă atât conştiinţa Bisericii de sine, cât şi experienţa în Duhul Sfânt pe care ea o are. Aşadar, pe baza faptului că în Biserica Ortodoxă se constată o conştiinţă dogmatică neîntreruptă în întregul ei, această
Biserică una este cea Ortodoxă
.

Mărturisirea cuprinsă în Simbolul de Credinţă, şi anume că Biserica este una, înseamnă că aceasta constituie însușirea de bază a identităţii ei.

În practică, aceasta înseamnă că Biserica nu se poate diviza, nu se poate fragmenta, pentru că ea este Trupul tainic al lui Hristos. Iar Hristos, ca și cap al Trupului Bisericii, nu poate să aibă nici mai multe trupuri, ca Unul şi Unicul Dumnezeu și Om, după cum nici un trup împărţit nu poate să aibă. Astfel, oricine se unește cu Trupul lui Hristos şi
rămâne viu în acest Trup are puterea, prin Sfintele Taine şi prin păzirea în dragoste a poruncilor, să se mute din moartea biologică la viaţa veşnică a Dumnezeului Celui în Treime. Şi precum mlădiţele de vie nu pot trăi şi aduce rod, dacă sunt tăiate din vie (Ioan 15: 5-6), la fel şi credinciosul tăiat din Biserică sau comunităţile întregi de credincioşi, indiferent de cât de mulți ar fi, nu pot nici să existe în Hristos, nici să înfiinţeze o altă Biserică.

Credinţa Bisericii este dată de sus, este inspirată de Dumnezeu, de aceea, ea nu este negociabilă. În conformitate cu învățătura Sinodului al II-lea Ecumenic, nu pot exista Biserici divizate sau mai multe Biserici, pentru că astfel ar rezulta o contradicţie între
definițiile Biserica cea una – Bisericile cele multe și Biserica cea una – Biserica divizată.


Orice schismă şi orice eventuală erezie nu ating în esență Biserica în privinţa caracterului ei unitar.
Biserica a fost, este şi va rămâne una şi nedivizată până la sfârşitul
veacului. Exact acest lucru îl mărturisim în Simbolul de Credinţă, folosind verbul cred la timpul prezent.


Hristos este capul acestui Trup integru ce continuă să rămână integru fie că se îmbogăţeşte cu nenumăraţi membri, fie că este mărginit la un număr infim de membri de-a lungul istoriei.


Hristos nu poate să fie capul unui Trup divizat sau fărâmițat.
Acest fel de eclesiologie nu a fost legitimat niciodată în cadrul istoriei noastre bisericeşti şi nici nu este cu putinţă să fie legitimat în cadrul experienţei în Duhul Sfânt a Bisericii.


Biserica nu poate să fie una şi totodată fragmentată.

Dacă Biserica este divizată, atunci ea nu poate fi una, pentru că Unul este Trupul Domnului. Ba, mai mult, dacă este divizată, nu este nici sfântă, nici sobornicească şi nici apostolică.


Însă, dacă Biserica, conform Simbolului de Credinţă, este una, nu pot exista Biserici eterodoxe (în afara Bisericii Ortodoxe), nici Biserici mame, nici Biserici surori, nici Biserici fiice sau Biserici nepoate.


Una şi singura Biserică nedespărţită (întotdeauna) naşte tainic din apă şi din Duh (Ioan 3: 5) doar pe membrii ei, nicidecum nu naște alte Biserici.

În consecinţă, considerarea Bisericii ca fiind divizată, considerare manifestată, din
nefericire, în ultima vreme, de către importante fețe bisericeşti, este în opoziţie cu exprimarea clară a Simbolului de Credinţă.


Considerarea că Biserica ar fi divizată sau că ar exista har și mântuire în afara ei,
aduce cu sine, conform hotărârilor Sinoadelor Ecumenice, căderea din Biserică, mai exact, caterisirea şi afurisenia, în funcţie de împrejurare, a aceluia care persistă într-o consideraţie dogmatică greşită.


Considerarea că Biserica este divizată anulează, în practică, credinţa în însăşi existenţa Bisericii care, doar pentru că este una şi nedespărţită, poate fi înţeleasă în baza conştiinţei de sine ortodoxe.


Prin urmare, atunci când cineva acceptă conştient consideraţia că Biserica este divizată, neagă credinţa Bisericii, neagă identitatea, dar şi conştiinţa de sine a ei.

Din acest motiv, ortodocşii nu au nici o problemă psihologică legată de identitatea lor ca ortodocși și ca Biserică, așa cum au cei ce au fost tăiați din Trupul Bisericii, adică eterodocșii (romano-catolici, anticalcedonieni-copţi, armeni, protestanţi cu diviziunile lor neoprotestante: baptişti, adventişti, evanghelişti etc.).

Desigur, Biserica Ortodoxă se roagă cu durere, îi pare rău şi manifestă interes pentru pocăinţa şi întoarcerea acestora în Trupul unic al lui Hristos, de la care au fost tăiaţi din cauza devierilor lor dogmatice.


1. Credinţa Apostolică


Integrarea şi rămânerea în Trupul Tainic al lui Hristos, adică în Biserică, nu are loc fără anumite condiţii prealabile. Ea presupune neapărat acceptarea şi mărturisirea
credinţei apostolice, aşa cum a fost explicată şi formulată de Sinoadele Ecumenice ale Bisericii.

Astfel, atunci când un credincios, indiferent de poziţia instituţională pe care o are în Trupul Bisericii, sau mai mulţi credincioşi, indiferent de numărul lor, încalcă credinţa stabilită a Bisericii, aceştia se desprind de Trupul ei. Dacă este vorba de un preot sau de un ierarh, acesta se cateriseşte, iar dacă este un mirean, acesta se afuriseşte. Acest lucru înseamnă că nu pot să participe şi să se împărtăşească de Tainele Bisericii.


Romano-catolicii au căzut din Biserică, în mod oficial, în secolul al XI-lea
. În 1014 au introdus în Simbolul de Credinţă învăţătura lor dogmatică greşită cu privire la Duhul Sfânt, şi anume cunoscutul Filioque. Conform acestei învăţături, Duhul Sfânt, ca
Persoană dumnezeiască, îşi are existenţa în urma purcederii şi din Tatăl, şi din Fiul.


Învăţătura dogmatică a romano-catolicilor, însă, anulează învăţătura apostolică a Bisericii despre Dumnezeu cel în Treime, căci, după Sfântul Evanghelist Ioan, Duhul Adevărului de la Tatăl purcede (Ioan 15: 26). De altfel, Sinodul al III-lea Ecumenic, prin Sfântul Chiril al Alexandriei, referindu-se la Simbolul de Credinţă, a hotărât categoric că nimănui nu-i este permis să adauge sau să scoată nici măcar o silabă din cele stabilite în
Simbolul de Credinţă
. Toate Sinoadele Ecumenice următoare au consfinţit hotărârile Sinodului al III-lea Ecumenic.


Aşadar, este limpede faptul că Romano-catolicii, în consecinţă, şi Protestanţii, au căzut în afara credinţei apostolice a Bisericii, de vreme ce ei au adoptat Filioque.
Este de prisos să facem referire la toate modernizările aduse credinţei de către creştinii occidentali (infailibilitatea papei, dogmele mariologice, primatul papal, harul creat etc.).


2. Succesiunea apostolică


De credinţa apostolică se leagă nedespărțit succesiunea apostolică.
Succesiunea apostolică este valabilă doar în Trupul Bisericii, presupunând, neapărat, credinţa apostolică.

Prin succesiunea apostolică înţelegem continuarea neîntreruptă a conducerii Bisericii de către Sfinţii Apostoli. Această continuare are un caracter harismatic şi este asigurată prin transmiterea autorităţii duhovniceşti a Sfinţilor Apostoli către episcopii Bisericii şi, prin intermediul celor din urmă, preoţilor.


Modul de transmitere episcopilor autoritatea duhovnicească apostolică se face prin punerea mâinilor (hirotonie)
. Dacă, prin urmare, vreun episcop dobândeşte hirotonia în mod canonic, din punct de vedere bisericesc, şi se află, însă, în afara Bisericii datorită credinţei lui greşite, el încetează, de fapt, să aibă succesiune apostolică, din moment ce aceasta are sens doar în cadrul tainic al Trupului lui Hristos, care este Biserica.


În consecinţă, dacă vreun episcop sau vreo Biserică locală, indiferent de numărul de membri, cad din credinţa Bisericii, aşa cum această credinţă a fost exprimată infailibil de Sinoadele Ecumenice, ei încetează să mai aibă succesiune apostolică, pentru că se găsesc deja în afara Bisericii.
Şi, din moment ce succesiunea apostolică este întreruptă în mod existenţial, nici nu poate fi vorba de dobândirea sau continuarea succesiunii apostolice pentru cei deja căzuţi în afara Bisericii.


Pe baza celor de mai sus, însuşi papa, dar şi toți episcopii romano-catolici sunt lipsiţi de succesiune apostolică, pentru că, fiind lipsiţi de credinţa apostolică, se găsesc în afara Bisericii. În consecinţă, a vorbi despre succesiune apostolică în afara Bisericii este un lucru fără temelie ştiinţifică, adică neteologic.


3. Preoţia şi celelalte Taine


Preoţia în cadrul Bisericii este preoţia lui Hristos, din moment ce Însuşi Hristos slujeşte Tainele Bisericii Lui, prin intermediul episcopilor şi a preoţilor.

Preoţia presupune continuitatea apostolică neîntreruptă, succesiunea apostolică. Mai întâi şi mai întâi, preoţia presupune ca Dumnezeu-Omul Hristos să fie slujitor în Trupul Său, Biserica. Într-o expresie finală, preoţia lui Hristos trece prin Biserică şi este oferită de Însuşi Hristos prin Biserica Lui şi însăşi Bisericii Lui. Preoţie autonomă şi Taine autonome faţă de Biserică nu pot exista.

Preoţia, precum toate celelalte Sfinte Taine, constituie o vădire a lucrării Bisericii (o dezvăluire liturgică, căci Biserica se înfăţişează pe sine prin Taine, zice Sfântul Nicolae Cabasila). Acest lucru înseamnă că, pentru a exista Taine, trebuie să existe în prealabil Biserica. Tainele sunt ca ramurile unui copac. Ramurile vii, care înfloresc şi aduc rod, pot
exista doar dacă se găsesc în prelungirea firească a copacului, atunci când sunt legate ontologic de corpul copacului.


Din punct de vedere teologic, este de neconceput susţinerea afirmaţiei că eterodocşii, romano-catolici sau protestanţi, ar avea vreo Taină, măcar una, de exemplu, Botezul.
Întrebarea esenţială care trebuie pusă aici este următoarea: Cine a slujit Taina
Botezului? Unde a dobândit preotul slujirea? Cine i-a dat slujirea, din moment ce aceasta se găseşte doar în Biserică? Şi unde se găseşte Biserica la eterodocşi, dacă aceştia, datorită credinţei lor greşite au căzut în afara Bisericii?


4. Teoria celor doi plămâni ai lui Hristos


Această teorie îşi are originea în Romano-catolicism. Conform acestei teorii, Hristos are drept plămâni Romano-catolicismul şi Biserica Ortodoxă
.

Astăzi, din nefericire, teoria aceasta a fost adoptată şi de mulţi ierarhi ortodocşi şi teologi laici ortodocşi, fără să fie probabil siliţi. Această teorie, însă, din punct de vedere
ortodox, poate fi considerată nu doar non-teologică, ci chiar o blasfemie.


Biserica Ortodoxă se diferenţiază ontologic de Romano-catolicism, din motive dogmatice clare. Astfel, Biserica Ortodoxă consideră că doar ea păstrează caracterul Bisericii de Trup divino-uman al lui Hristos.
Romano-catolicismul este căzut de o mie de
ani în afara Bisericii lui Hristos.

De altfel, pentru că Biserica, după cum consideră Simbolul de Credinţă, este una şi omogenă, din punct de vedere teologic este de neconceput să se subînţeleagă, în
conformitate cu teoria de mai sus, că Ortodoxia şi Romano-catolicismul sunt doi plămâni
ai lui Hristos, ca şi cum ar fi două organe echivalente din Trupul Lui.


În acest caz, ar trebui să considerăm că celelalte organe ale trupului lui Hristos fie nu sunt încă descoperite din punct de vedere eclesiologic, fie sunt acoperite de alte Biserici în afara celor două.
Aşa ceva ne-ar conduce nemijlocit la adoptarea teoriei eclesiologice protestante a ramurilor (Branch theory).

Prin teoria ramurilor înţelegem teoria protestantă privind identitatea Bisericii.


Biserica
, după protestanţi, este comunitatea nevăzută a Sfinţilor. Toate diversele Biserici         istorico-empirice, cu dogme diferite, sunt legitime şi echivalente, fiind ramuri ale copacului Bisericii nevăzute.
Biserica nevăzută este Biserica despre care mărturisim în Simbolul de Credinţă. În consecinţă, nici o Biserică locală, indiferent de dogmă, nu întrupează una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică. Nici o Biserică locală nu poate susţine faptul că deţine plinătatea adevărului revelat. Biserica cea una a lui Hristos este cumulul total al secţiilor separate, adică al Bisericilor locale de orice dogmă, oricât de mult ar diferi din punct de vedere dogmatic între ele. Acest fapt este cu neputinţă de acceptat din punct de vedere ortodox.

Pe de altă parte, teoria romano-catolică despre cei doi plămâni ai lui Hristos, este o blasfemie atunci când este adoptată de ortodocşi. Şi constituie o blasfemie în sensul cel
mai strict al cuvântului, pentru că introduce în Trupul impecabil al lui Hristos Romano-catolicismul, ca pe un organ funcţional al Lui (un plămân), deşi Romano-catolicismul suferă ontologic din punct de vedere instituţional, fiind, în realitate în afara Trupului divino-uman al Bisericii.


5. Biserici surori


De la început, termenul Biserici surori a fost nepotrivit şi inadmisibil.
Este nepotrivit din punct de vedere teologic, atunci când este folosit pentru a exprima relaţia dintre Bisericile Ortodoxe locale. Şi este absolut inadmisibil, din punct de vedere teologic, atunci când este folosit pentru a determina caracterul ontologic al Bisericii
Ortodoxe şi al Romano -catolicismului.


Termenul Biserici surori nu este un termen bazat scripturistic, nici nu este legitim.

Atunci când Sfântul Apostol Pavel se referă la diversele Biserici locale, el nu le denumeşte surori, nici nu subînţelege existenţa vreunei Biserici mame ale vreunor Biserici locale. El are conştiinţa că Biserica este una şi că ea are un caracter universal, în sensul unei deplinătăţi a adevărului şi a vieţii ei, şi al cărei cap, ne informează Sfântul
Apostol Pavel, este Însuşi Hristos. Astfel, atunci când se adresează vreunei Biserici locale, foloseşte expresia stereotipă: Bisericii care este în Corint, de exemplu. Acest
lucru arată că prezenţa întregii Biserici poate fi în orice loc, acolo unde există comunitatea euharistică a credincioşilor sub episcopul ei. Este, desigur, de la sine înţeles faptul că unitatea acestor Biserici locale este asigurată de comuniunea lor întru credinţă, viaţă şi rânduială eclesiastică. Unitatea Bisericilor locale este garantată în practică de
Sinodul episcopilor acestor Biserici.

Din cele expuse mai sus reiese clar faptul că, din moment ce nici Bisericile locale aflate în acelaşi cuget în cadrul Ortodoxiei nu se justifică, din punct de vedere teologic, să fie numite surori, cu atât mai mult nu există vreun substrat teologico-eclesiologic pentru a numi Biserica Ortodoxă şi Romano-catolicismul Biserici surori. De altfel, Romano-catolicismul nu poate fi numit, în sensul strict al cuvântului, Biserică, după anul 1054,
pentru că de atunci acţionează asupra lui anatemele Sinoadelor Ecumenice, consecinţa
fiind tăierea de la Trupul divino-uman.

Aici trebuie făcută observaţia că suspendarea anatemelor nu poate fi efectuată de nici o persoană oficială a Bisericii, indiferent de înălţimea poziţiei în ierarhia eclesiastică, ci doar de un Sinod Ecumenic. Şi acest lucru se poate face doar în cazul în care, în prealabil, sunt îndepărtate motivele dogmatice pentru care a avut loc efectiv tăierea Romano-catolicismului de Biserică.


Este, aşadar, limpede faptul că, oficial, Romano-catolicismul nu mai este Biserică din 1054.
Practic, acest lucru înseamnă că nu are credinţa apostolică corectă, nici

succesiune apostolică. Nu are harul necreat şi, prin urmare, nu are Tainele dumnezeieşti care aduc trupul divino-uman al Bisericii într-o comuniune îndumnezeitoare cu omul
. Şi,
pentru că Biserica nu poate decât să fie şi să rămână până la sfârşitul veacului una şi nedespărţită, orice comunitate creştină aflată în afara Bisericii Ortodoxe este, pur şi
simplu, eretică.

Traducere din limba greaca de Preot Matei Vulcănescu
———

1 Referat susţinut în Republica Moldova, la Chişinău şi la Bălţi, în zilele de 3 şi 4 aprilie 2012.

2 Domnul Profesor Dimitrie Tselenghidis este considerat unul din cei mai mari dogmatişti ai Greciei din
perioada contemporană. În ultimii 20 de ani este implicat în problema dialogului dintre Ortodoxie si
eterodoxie. Din anii tinereții a avut binecuvântarea să cunoască pe Părintele Paisie Athonitul, vestit pentru sfințenia lui, în preajma căruia s-a aflat timp de mulţi ani şi a primit sfaturile lui patristice şi
duhovniceşti. Are o vastă operă, din care cităm câteva: Teologia Ortodoxă şi viaţa, Soteriologia lui Luther, Har şi libertate după tradiţia patristică a secolului al XIV-lea”, Contribuţie la soteriologia Bisericii Ortodoxe etc. (n. trad.).

Sfântul Marcu Evghenicul Capete silogistice

Despre duhovniceştile daruri

46. Dacă se spune ‘multe duhuri’, dar nu ‘multe’ se face ipostasul Duhului, atunci una este ipostasui Lui şi alta darurile (69 Vezi sfântul Grigorie Palama, Epistola a III-a către Achindin paragraful 15.)

47. Dacă suflarea de viaţă cea însuflată dintru început de Dumnezeu omului, prin care s-a făcut omul suflet viu, nici sufletul omenesc nu era (că, de-ar fi fost aşa, sufletul ar fi parte a dumnezeieştii fiinţe), nici ipostasul Duhului (că atunci S-ar fi întrupat Duhul), atunci una este ipostasul Duhului şi altceva harul sădit [omului]  înlăuntru.
48. Dacă ceea ce s-a dat Apostolilor prin însuflare de către Domnul, după înviere, nu însuşi ipostasul Duhului era – că încă nu venise Mângâietorul, de vreme ce Domnul nu mersese încă la Tatăl(70 Ioan 7, 39; 16, 7.)-, atunci una este ipostasul Duhului şi altceva harul dat prin însuflare, cel comun Treimii.
49. Dacă mai înainte de stăpâneasca patimă(71 Adică : de patima Stăpânului, de răstignire.) nu era încă Duh sfânt [venit în lume], că Iisus încă nu Se [pro] slăvise(72 Ioan 7, 39), aşadar Duhul sfânt Cel ce este [în chip] veşnic este altceva decât harul Lui cel ce va fi în oameni după patimă, [tot] ‘duh sfânt’ numit şi acesta.
50. Dacă ceea ce ia cineva, aceasta se şi dă de către dătător, iar cei ce iau nu ipostasul Duhului Îl iau, ci harul [Lui], atunci una este ipostasul Duhului şi altceva lucrarea şi harul Duhului, cel dat de la Fiul.
51. Dacă, pretutindenea fiind, Dumnezeu nu Îşi schimbă locul, mutându-Se încolo şi încoace, atunci nu dumnezeiescul ipostas al Duhului se trimite şi se dă şi se toarnă [înlăuntrul omului] şi se izvorăşte, ci harul Lui cel arătat şi lucrarea; că acestea toate [să fac] uneori prin unii, [uneori] prin cauză(73 În învăţătura Părinţilor, Fiul este ‘cauza’ venirii Duhului în lume.).
52. Măcar că din cel dat lui Moisi luând, Dumnezeu a dat şi altora duhul, [dar] şi prin punerea mâinilor Apostolilor se dădea duh sfânt (dar şi până acum, de la aceia, prin succesiune, în Biserică se dă credincioşilor); aşadar ceea ce s-a dat Apostolilor prin trupească însuflare de către Domnul nu ipostasul Duhului era, ci harul ce umplea templul acela [al trupului Său](74 Vezi Ioan 2, 21. ); că din plinul Lui — zice — noi toţi am luat(75 Ioan 1, 16.).
53. Dacă după măsură şi în parte iau credincioşii darul sfântului Duh, iar după fiinţă Dumnezeu nu Se măsoară, nici nu Se împarte, atunci una este fiinţa neîmpărţită şi altceva harul împărţit şi măsurat.

54. Dacă nu Duhul Sfânt Cel venit asupra Fecioarei S-a întrupat, ci ipostasul Cuvântului, atunci una este ipostasul Duhului şi altceva harul sălăşluit în Fecioara şi lucrarea [Duhului] spre sfinţirea trupului ei – după cum spun cuvântătorii de Dumnezeu – şi spre a putea ea purta [în pântece] mântuitoarea zămislire(76 ‘Zămislirea’ indică aici nu faptul de a zămisli, ci deja rodul zămislirii; vezi citatul din Athanasie cel Mare (PG 28, 929 D) în Antireticul I, p. 201 şi p. 213.); că pentru aceasta [în spusa Arhanghelului] s-a adăugat ‘Duhului’ şi ‘puterea Celui Preaînalt’(77 S-a adăugat, spusei «Duhul sfânt va veni peste tine» spusa «şi puterea Celui Preaînalt te va umbri» (Luca 1, 35).

55. Dacă puterea ce ieşea din Domnul şi îi vindeca pe toţi duh dumnezeiesc era, că «cu duhul lui Dumnezeu» zice «îi scot pe diavoli»(78 Matei 12, 28. ), nu însuşi ipostasul Duhului era, că nu despre acela zicea «am cunoscut putere ieşind din Mine»(79 Marcu 5,30.); aşadar una este ipostasul Duhului şi altceva puterea şi harul dat de la Fiul.

56. Dacă de dumnezeiescul duh, cel vărsat – după făgăduinţă – peste tot trupul, se împărtăşesc Apostolii şi ceilalţi, atunci nu creatură este duhul cel venit întru ei, prin care se fac duhovniceşti.
57. Dacă duhul din Pavel era creat, atunci şi mintea [adică gândirea] lui Hristos – pe care o avea – va fi [tot] creată, ba chiar şi Hristos Însuşi, Cel ce vorbeşte în el(80 II Corinteni 13, 3); dar toate acestea dumnezeiescul har şi lucrarea [dumnezeiască] le arată a fi nezidite şi veşnice.
58. Dacă [şi] Născătoarei de Dumnezeu şi Apostolilor li se făgăduieşte duh sfânt şi putere a Celui Preaînalt, iar asupra Născătoarei de Dumnezeu nu ipostasul Duhului a venit – că nu [ipostasul] acesta S-a întrupat-, atunci nici ceea ce s-a sălăşluit în Apostoli nu a fost ipostasul Duhului, ci harul şi lucrarea [Lui], care i-a şi umplut pe ei, în chip de limbi de foc arătându-se şi împărţindu-se; iar dacă s-a spus că ‘fiinţial’ S-a sălăşluit atunci Duhul [în ei], aceasta este pentru că nu s-a vărsat [asupră-le] doar o oarecare parte a lucrării, ca mai înainte, ci toată lucrarea, care este unită cu şi nedespărţită de fiinţa [dumnezeiască] şi comună celor Trei, ca şi fiinţa.
59. Dacă harul dumnezeiescului Duh, sălăşluindu-se în taine, le preface pe acestea în îndumnezeitul trup şi sânge, cum, dar, să fie creatură, de vreme ce poate face una ca aceasta?
60. Dacă cele şapte duhuri care — după prorocie — s-au odihnit în Hristos(81 Isaia 11, 2-3; vezi Grigorie Teologul, Cuvântul 41 (La Cinzecime) 3, PG 36, 431 C; vezi şi Grigorie Palama, Epistola aIII-a către Achindin 15 (în Opere Complete II, ed. G.A., p. 311-313).) au fost însuşi Duhul lui Dumnezeu sălăşluit prin lucrările Lui (că aşa(82 Adică: prin lucrări-nu cu ipostasul-vine în Hristos Duhul.) şi vine în [Hristos]), acestea — adică darurile duhovniceşti — nu sunt creaturi.

61. Dacă tot darul desăvârşit de sus se pogoară, de la Părintele luminilor(83 Iacov 1, 17.), atunci nici îndumnezeirea nu este dintre perfecţiunile noastre naturale sau dintre cele dobândite prin sârguinţa [noastră], de vreme ce — limpede — doar lui Dumnezeu Îi este [proprie].
62. Dacă cei ce ne împărtăşim de harul cel îndumnezeitor ne facem părtaşi ai dumnezeieştii firi(84 II Petru 1, 4.)  , precum a spus de-Dumnezeu-grăitorul Petru, darul acesta nu poate fi [deci] creat, care se [mai] numeşte thearhie şi îndumnezeire, ba încă şi dumnezeire(85Vezi Epistola a IX-a a sfântului Dionisie Areopagitul, citată în Antireticul I, p. 151, şi în Antireticul II, p.395, dar şi de sfântul Grigorie Palama (în Epistola a III-a către Achindin 14).
63. Dacă prin zidire ne îndumnezeim, atunci zidirii să şi slujim(86 Vezi, de pildă, irmosul «N’au slujit zidirii cugetătorii-de-Dumnezeu» (irmosul Pesnei a VII-a a Canonului Bunei-Vestiri).); dar lucrul acesta este elinesc şi cu totul fără-de-Dumnezeu(87 Literal: plin de ateism.)
64. Dacă îndumnezeirea ar fi o oarecare sămânţă firească pusă înlăuntru [nouă], nu am mai avea trebuinţă de naşterea din nou şi nici de restul tainelor, prin care dumnezeiescul har se sălăşluieşte în cei ce sunt curaţi şi cu chipul vieţuirii.