Iata de ce Zisis nu e de incredere

ortodoxinfo.ro/2018/05/11/pr-prof-theodoros-zisis-despre-episcopul-artemie-si-despre-horepiscopii-pe-care-i-a-hirotonit/

Încet-încet însă, printr-o
mulțime de hotărâri sinodale care limitau sau fixau drepturile horepiscopilor, instituția a
intrat treptat în declin, fiind scoasă din uz și și dispărând în cele din urmă, spre sfârșitul
secolului al IV-lea.

——

De la primul horepiscop la episcopia de azi

Punctaţi câteva date din tumultuoasa istorie a episcopiei…

Rădăcinile Episcopiei Ortodoxe a Maramureşului şi Sătmarului coboară în istorie pe parcursul a şase secole. În 1391, Mănăstirea Peri, astăzi în dreapta Tisei, în Ucraina, primeşte actul de ridicare la rangul de stavropighie, semnat de patriarhul Antonie al Constantinopolului, iar egumenul Pahomie, atribuţii cvasiepiscopale. Apoi, un şir de horepiscopi, sau episcopi de ţară, au rezidat în Mănăstirea Peri şi în mănăstirile existente în Maramureş până la 1762, când cele mai multe au fost distruse de generalul Bucow, din ordinul Mariei Tereza. Deci, rădăcinile episcopiei coboară până la 1391. Sunt pomeniţi, apoi şi identificaţi, peste 40 de horepiscopi care rezidau în mănăstirile din Maramureş.

astradrom-filiala-bihor.blogspot.com/2018/06/maramuresul-ortodox-o-biserica-martira.html?m=1

Tot despre horEpiscop, voejeri/voiajori/voiajerii, periodeitis -periodeuti

ortodoxos.ro/2018/05/08/avocatii-ecumenistilor-nu-se-satura-sa-inventeze-minciuni/

Despre ce vorbește în realitate Canonul 57 Laodiceea ?

Iată ce spune Canonul:

“Nu se cuvine a așeza episcopi la sate și la țară, ci periodeuți. Iar cei așezați mai înainte să nu facă nimic fără de socotința episcopului cetății, dar asemenea nici prezbiterii să nu facă nimic fără socotința episcopului”.

Ce deducem de aici:

Periodeuții sunt denumirea unei alte demnități istorice iar acest Canon nu are legătură cu abolirea horepiscopilor.

Canonul 57 Laodiceea nu face nicio referire la horepiscopi, ci la episcopi. Din nou pseudo-teologul Mihai Chirilă confundă subiectul propoziției.

-Horepiscopii nu sunt episcopi în înțelesul de care vorbește Canonul 57 Lodiceea, deci nu au fost aboliți.

—–

PIDALION CÂRMA BISERICII ORTODOXE, edit. Credința strămoșească – 2007

1844, pag.442-443

CANONUL 57[Cuprins: Așezarea episcopilor în sate]

Nu se cade în sate, şi în târguşoare a se aşeza Episcopi, ci voejeri. Însă cei acum mai înainte aşezaţi, nimic să facă fără de socotinţa Episcopului celui din Cetate. Dar asemeni şi prezbiterii nimic să facă fără socotinţa Episcopului.

TÂLCUIRE

Ca să nu se defaime dregătoria Episcopului, porunceşte Canonul acesta, că nu trebuie a se face Episcopi prin sate, şi prin târguri mici, ci numai exarhi, adică horEpiscopi306 iar câţi de acest fel acum au apucat a se face să rămână, însă fără ştirea Episcopului cetăţii să nu facă nimic, asemenea nici preoţii. Vezi şi pe 39 Apostolesc.

306Zonara şi Valsamon voiajori [trecători] zic că se numesc pentru că înconjură, umblând prin eparhii, spre
a întări pe cei credincioşi, neavând osebită a lor aşezare într-un loc. Iar Patriarhul Hrisant al Ierusalimului
în Sintagmation zice, că se numesc de la vindecare, că are şi această înţelegere cuvântul. Drept aceea, şi
după cei dintâi, şi după cel din urmă, se înţeleg vindecători ai sufletelor. Unii însă voiesc, că voiajerii
aceştia sunt osebiţi de Horepiscopi.

Poze can.57

=================

-Să vedem ce spune și tâlcuirea la Canonul 10 Antiohia:

„Porunceşte canonul acesta, că horepiscopii cei aflători prin sate, şi prin mici cetăţi, de au şi hirotesie de episcop, însă trebuie să-şi păzească hotarele lor, şi să ocârmuiască numai pe Bisericile cele supuse lor, şi să hirotonisească numai anagnoşti, ipodiaconi, şi eforchistişi, adică catehisitori, dar nu şi preoţi, sau diaconi, fără de voia episcopului cetăţii aceleia, sub care sunt supuşi, şi ei şi satele lor. Iar de vor călca aceasta să se caterisească. Vezi şi subînsemnarea canonului al 8-lea al sinodului 1.”

PIDALION CÂRMA BISERICII ORTODOXE, edit. Credința strămoșească – 2007

Pag. 413

Antiohia

CANONUL 10

Prezbiterii cei ce sunt în sate ori în politii, sau cei ce se numesc horEpiscopi, de ar fi şi luat hirotesie de Episcopi, au socotit Sfântul Sinod ca să-şi cunoască măsurile lor, şi a ocârmui Bisericile cele supuse lor, şi cu grija acestora a se îndestula, şi cu purtarea de grijă, şi a aşeza anagnoşti şi ipodiaconi, şi catehisitori, şi cu înaintarea acestora să se îndestuleze, dar nici prezbiter, nici diacon să îndrăznească a hirotonisi, fără de Episcopul cel ce este în cetatea, căreia se supune şi el, şi satul. Iar de ar îndrăzni cineva să calce aceste hotărâte, să se caterisească, şi de cinstea de care se împărtăşeşte. Iar horEpiscopul să se facă de Episcopul cetăţii, căreia acela se supune.

[Sinod 1, 8]

TÂLCUIRE

Porunceşte Canonul acesta, că horEpiscopii cei aflători prin sate, şi prin mici cetăţi, de au şi hirotesie de Episcop, însă trebuie să-şi păzească hotarele lor, şi să ocârmuiască numai pe Sfintele biserici cele supuse lor, şi să hirotonisească numai anagnoşti, ipodiaconi, şi eforchistişi, adică catehisitori, dar nu şi preoţi, sau diaconi, fără de voia Episcopului cetăţii aceleia, sub care sunt supuşi, şi ei şi satele lor. Iar de vor călca aceasta să se caterisească. Vezi şi subînsemnarea Canonului al 8-lea al Sinodului 1.

Poza

———

Pag.703-706

PROLEGOMENA
DESPRE SFÂNTUL GHENADIE
Cel între Sfinţi părintele nostru Ghenadie a fost în timpul împăratului Leon
cel mare (care şi Makell se numea). Fiind însă prezbiter mai înainte al Bisericii din
Constantinopol, s-a ridicat la Scaunul patriarhiei din Constantinopol în anul 458
după moartea lui Anatolie, celui ce a fost de faţă în Sinodul al 4-lea, şi făcând
Iconom al Bisericeştilor lucruri pe Markian cel ce s-a întors din religia celor curaţi,
la Ortodoxie, a poruncit a se împărţi prin el cele ce se proaduceau la fiecare
Biserică, la clericii ficărei Biserici, şi a nu le lua toate Biserica cea mare, precum
mai înainte era obiceiul. Pe nimeni hirotonea de trei ori fericitul, de nu ştia
psaltirea pe de rost. Era încă şi făcător de minuni, pentru că rugăciunea sa a
vindecat mâna cea uscată a zugravului aceluia, care zugrăvise pe Domnul nostru
Iisus Hristos în chipul lui dia (adică cu barba mare, şi cu plete lungi). Şi, încă, Sfântului
Elefterie i-a scris acestea, învinovăţind pe un cleric al lui: Sfinte mucenice al lui
Dumnezeu Elefterie, ostaşul tău fără cuviinţă viază, şi ori să-l îndreptezi, ori să-i
tai viaţa. Şi, o, minune, îndată clericul s-a săvârşit. Dar şi în Altar intrând într-o
noapte ca să se roage, a văzut o nălucire diavolească. Care, fiindcă o a certat, a
strigat că, în câtă vreme va fi el în viaţă, se va astâmpăra, iar după ce va muri, are să
tulbure Biserica. Pentru aceasta temându-se Sfântul, s-a rugat lui Dumnezeu, şi
după puţină vreme a adormit întru Domnul, în anul 471. Iar pe lângă alte
conscripte ce a alcătuit, a scris şi această canonicească epistolie asupra
simonienilor, în anul 459 împreună cu tot Sinodul cel de pe lângă el, a 73 de
Episcopi. Care epistolie se întăreşte nehotărâtor adică de Canonul 1 al Sinodului al
7-lea ecumenic, iar hotărâtor de cel al 2-lea al celui al 6-lea, şi prin această întărire
primeşte oarecum putere ecumenică. Şi se află în tomul al 2-lea al pandectelor, în
tâlcuirea lui Valsamon, şi în cartea ce se numeşte Ghiur Grecorom foaia 187.

CANONICEASCA ŞI CIRCULARA [ENCICLIA] EPISTOLIE către toţi preacuvoşii
Mitropoliţi, şi către papa Romei, adică Canonul Sfântului Ghenadie patriarhului
Constantinopolului, şi al Sinodului celui împreună cu el, tâlcuită.

Dumnezeu şi Stăpânul nostru, şi Mântuitorul Iisus Hristos, încredinţând Sfinţilor Săi ucenici, propovăduirea Evangheliei, şi trimiţându-i pe ei în toată
lumea învăţători oamenilor, a poruncit arătat: ca darul ce l-au luat de la el, pe
acela şi ei în dar să-l dea oamenilor, necâştigând pentru el aramă, sau argint,
sau aur, sau vreo altă oarecare avere nicidecum, materialnică, sau
pământească. Că nu poate a fi răsplătire pentru darurile cele cereşti, şi
duhovniceşti, cele pământeşti şi stricăcioase. Acestă poruncă, nu numai
acelora, ci şi nouă prin aceia o a poruncit, pe care ne-a învrednicit a intra în
treapta, şi locul acelora. Şi trebuie, precum aceia atunci, şi noi acum cu
scumpătate a o păzi, şi a lua aminte, şi a nu sofistisi cele nesofistisite, nici a
arunca sorţi primejduitori: „În dar, zice, aţi luat, în dar daţi. Să nu câştigaţi
aramă, nici argint, nici aur, la brâiele voastre” [Matei 10, 8]. Simplu şi arătat
este cuvântul poruncii acesteia, nimic având pestriţit, nici cu anevoie de înţeles, nici având trebuinţă de sofisticească tălmăcire. De la mine zice, aţi
primit vrednicia ierosiei (adică a preoţiei [sfinţeniei]), de mi-aţi dat mie ceva
pentru el, ori mic, ori mare, şi acestea s-au vândut vouă de către mine, vindeţi-l
şi voi pe el altora. Iar de l-aţi luat pe el în dar, daţi-l şi voi în dar. Ce este mai
arătat decât porunca aceasta? Şi ce este mai de folos celor ce se supun? Vai cu adevărat celor ce socotesc a căpăta Darul lui Dumnezeu, ori a-l da pe el prin
bani. Că spre venin de amărăciune, şi legătură de nedreptate sunt unii ca
aceştia, după hotărârea Sfântului Petru, ţinuţi fiind de a lor iubire de argint.
Drept aceea şi Canonul cel pentru aceasta al cuvioşilor, şi fericiţilor Părinţi, cei
ai Sfântului şi marelui ecumenic Sinod adunat în Calcedon, cu stăpânească
legea aceasta se conglăsuieşte. Care Canon aşa arătat de noi cu însuşi zicerile
acestea s-a rostit, zicând aşa: „Dacă vreun Episcop ar face hirotonie pe bani, şi
ar pogorî în vânzare Darul cel ce nu se poate vinde, şi ar hirotoni cu bani
Episcop, sau prezbiter, sau diacon, sau pe altul oarecare din cei ce se numără în
cler; sau ar înainta cu bani iconom, sau defensor [avocat], sau paramonar
[străjuitor], sau orice din cler, pentru al său mârşav câştig, cel ce s-ar vădi că o
a făcut aceasta, să se primejduiască de treapta sa. Şi cel ce se hirotoneşte nimic
să se folosească din hirotonia cea pentru negoţ, sau din înaintire, ci să fie
străini de vrednicia, sau de purtarea de grijă, care o au dobândit cu bani. Iar
dacă cineva s-ar afla şi mijlocind pentru aceste mârşăvii, şi nelegiuite vătămări,
şi acesta de va fi cleric, să cadă din treapta sa. Iar de va fi mirean sau monah să
se anatematisească.” Prea bune şi foarte drept cinstitoare sunt poruncile
Canonului Sfinţilor Părinţi, că împing şi taie pe toată sataniceasca năvălire, şi
diavoleasca apucătură, ceea ce se poartă împotriva duhovnicescului dar. Că nu
voieşte nicidecum a se face prin bani înaintarea hirotoniei. Sau a se primi, nici de cel ce o lucrează pe ea, nici de cel ce primeşte înaintarea hirotoniei. Dar
nici mai înainte de vremea hirotoniei. Nici după însăşi vremea hirotoniei, iartă
a se da bani pentru hirotonie. Că desăvârşit au oprit mita cea pentru lucrul
acesta. Însă fiindcă acum, cu toate că arătat sunt oprite acestea, s-au vădit
oarecare din ţara galatenilor, nebăgând în seamă şi călcând pentru mârşavul
câştig şi pentru iubirea de argint, poruncile acestea mântuitoare, şi iubitoare de
oameni; am socotit şi noi că este bine, însăşi acestea iarăşi a le reînnoi
împreună cu Sfântul Sinod ce se află întru această împărătească cetate în Roma
nouă. Ca fără nici o gândire, şi fără de tot pretextul [pricinuire] şi de toată
sofisma [viclenia], să tăiem desăvârşit pe obiceiul cel păgânesc şi urât, care nu
ştiu cum, a intrat în preaSfintele Biserici. Ca cu adevărat necârciumărită şi
curată să se facă de Arhierei prohirisirea [punerea mâinilor] asupra celor ce se
hirotonesc, ca să vină de sus darul Sfântului Duh. Precum acum, nu ştiu dacă,
făcând ei prin bani înaintarea, şi nu curat lucrând mâna, devine asupra celui ce
se prohiriseşte după glasul propovăduirii, şi de nu se strânge mai vârtos darul
Sfântul Duh. Deci să ştii toate preacinstitorule de Dumnezeu, că tot oricare va
fi vădit în vreuna ca aceasta, ori Episcop, ori horepiscop, ori periodeitis433 ori
prezbiter, ori diacon, ori altul orice fel ar fi din canonici, ori mirean, cu
obştească dogmă a Arhiereilor, şi cu obşteasca hotărâre se osândeşte. Precum despre acesta şi Canonul Sfinţilor Părinţi, apucând zice că trebuie Darul a fi dar,
şi nicăieri la el să mijlocească argint. Fie dară, că şi este lepădat, şi străin de
toată Ieraticeasca vrednicie, şi Liturghie, şi blestemului anatemei supus, atât
cel ce socoteşte că-l va câştiga pe acesta prin bani, cât şi cel ce făgăduieşte a-l
da acesta prin bani, ori cleric de ar fi, ori mirean, sau de s-ar vădi, sau de nu s-ar vădi făcându-o aceasta. Că nu este cu putinţă cândva, a se învoi cele
neînvoite, nici a conglăsui pe mamona cu Dumnezeu, ori celor ce-i slujesc lui
mamona a-i sluji lui Dumnezeu. Şi aceasta este stăpânească hotărâre
necontrazisă: „Nu puteţi a sluji lui Dumnezeu şi lui mamona”. În acestea
nădăjduind noi după putinţă, şi acestea ascultându-le împreună cu cel ce le-a
zis acestea, am făcut hotărâre, asupra celor ce nelegiuiesc unele ca acestea.
Îngrijească-se dar şi a ta cuvioşie, a le face acestea cu toată păzirea, şi a le arăta
prin prescrieri şi preaiubitorilor de Dumnezeu Episcopi, şi periodeiţilor celor de sub tine, şi tuturor celorlalţi. Ca cu un duh, şi cu un suflet toţi creştinii
împreună îngrădindu-ne, să ne împuternicim împreună cu Dumnezeu asupra
obştescului vrăjmaş, ca să tăiem rădăcina iubirii de argint cea sădită de acela
întru noi, împreună cu toate ramurile răutăţilor. Salutăm [urăm] întru Hristos
pe toată frăţimea cea împreună cu tine. Fii sănătos întru Domnul şi te roagă
pentru noi, preaiubitorule de Dumnezeu frate. (La acest epistolicesc cuvânt,
împreună cu însuşi Ghenadie, au iscălit şi 73 de episcopi, sau optzeci şi unu.)

TÂLCUIRE
Această epistolie începe din cele din însuşi cele dinlăuntru ale cuvântului. Că
zicere a Evangheliei aduce la însăşi pricina şi sfârşitul, dea dreptul întinzându-se,
pentru care ea s-a alcătuit şi s-a trimis. Că zice, cum că Domnul şi Dumnezeul
nostru Iisus Hristos, porunca ceea ce o a dat Sfinţilor Săi ucenici şi Apostoli, când i-
a trimis să propovăduiască Evanghelia, zicându-le să dea şi ei în dar darul, care l-
au luat de la El, neluând pentru el ceva, pe aceeaşi poruncă o au dat şi nouă
moştenitorilor Apostolilor, adică patriarhilor şi Arhiereilor, şi precum aceia o au păzit cu scumpătate, aşa şi noi să o păzim, necăutând răstălmăciri la cuvintele
Domnului cele arătate şi luminate. Şi fiindcă oarecare din Galateni434, s-au vădit că
calcă aceste mântuitoare porunci pentru iubirea de argint, luând bani pentru
hirotonii. Pentru aceasta numitul Sfânt împreună cu Sinodul cel de pe lângă el,
scriu această epistolie către Papa Romei.

433Periodeitis – Valsamon şi Zonara vor a fi cel ce umblă împrejur spre a întări pe cei credincioşi, adică
înconjurător, neavând scaunul său.

434Galateni aici se vede că ar fi francezii (franţoji).

———

Poze Canonul 13

===

====

=======Concluzia e simpla: in general se iau dupa varianta plina de greseli si cuvinte lipsa sau litere in plus a Pidalionului pdf de internet,

***!!!PIDALIONUL DE NET E DEFECT NU IL MAI FOLOSITI(decat daca aveti cu ce il compara si rectifica greselile care sunt foarte multe)!!!***

======Pidalionul de la P(etru)V(oda) spune in canonul 57 de exarhi/ horEpscopi dar si de voiajeri sau periodeuți(cum zic sârbii) presviteri superiori de pe lângă episcopii din cetăți și care în numele episcopului inspectau, si : că voiajerii
aceştia sunt osebiţi de Horepiscopi.

===Ambele variante sunt, cu inclinatia mai mare a talcuitorilor spre horEpiscop, dar dupa litera pare ca nu ar fi horEpiscopii(de aceea subnota din Pidalion mentioneaza ambele variante)

Despre horEpiscop

PIDALION CÂRMA BISERICII ORTODOXE, edit. Credința strămoșească – 2007

Pag. 413

Antiohia

CANONUL 10

Prezbiterii cei ce sunt în sate ori în politii, sau cei ce se numesc horEpiscopi, de ar fi şi luat hirotesie de Episcopi, au socotit Sfântul Sinod ca să-şi cunoască măsurile lor, şi a ocârmui Bisericile cele supuse lor, şi cu grija acestora a se îndestula, şi cu purtarea de grijă, şi a aşeza anagnoşti şi ipodiaconi, şi catehisitori, şi cu înaintarea acestora să se îndestuleze, dar nici prezbiter, nici diacon să îndrăznească a hirotonisi, fără de Episcopul cel ce este în cetatea, căreia se supune şi el, şi satul. Iar de ar îndrăzni cineva să calce aceste hotărâte, să se caterisească, şi de cinstea de care se împărtăşeşte. Iar horEpiscopul să se facă de Episcopul cetăţii, căreia acela se supune.

[Sinod 1, 8]

TÂLCUIRE

Porunceşte Canonul acesta, că horEpiscopii cei aflători prin sate, şi prin mici cetăţi, de au şi hirotesie de Episcop, însă trebuie să-şi păzească hotarele lor, şi să ocârmuiască numai pe Sintele biserici cele supuse lor, şi să hirotonisească numai anagnoşti, ipodiaconi, şi eforchistişi, adică catehisitori, dar nu şi preoţi, sau diaconi, fără de voia Episcopului cetăţii aceleia, sub care sunt supuşi, şi ei şi satele lor. Iar de vor călca aceasta să se caterisească. Vezi şi subînsemnarea Canonului al 8-lea al Sinodului 1.

—–

Pag. 154

Sin. I

CANONUL 8

Pentru cei ce se numeau pe sine-şi curaţi cândva, iar venind către Soborniceasca, şi Apostoleasca Biserică, au socotit Sfântul, şi marele Sinod, ca hirotesindu-se ei, apoi aşa să rămână în cler. Însă mai întâi de toate, aceasta se cuvine a o mărturisi ei în scris, că se vor învoi, şi vor urma dogmelor Soborniceştii, şi Apostoleştii Biserici. Adică şi cu cei însoţiţi prin a doua nuntă a se împărtăşi, şi cu cei ce în vreme de goană au căzut; pentru care şi timp s-a rânduit, şi vreme s-a hotărât ca ei să urmeze întru toate dogmele Soborniceştii Biserici. Deci ori unde s-ar afla, ori prin sate, ori prin cetăţi numai ei singuri hirotonisiţi, cei aflaţi în cler, vor fi întru aceeaşi schimă (chip). Iar (unde) ar fi Episcop al Soborniceştii Biserici, şi ar veni oarecare, este arătat cum că Episcopul Bisericii va avea dregătoria Episcopului, iar cel ce se numeşte Episcop de către cei ce se zic curaţi, că aveau cinstea prezbiterului. Afară de nu cumva i s-ar părea Episcopului (însuşi) a-l împărtăşi de cinstea numelui. [Sobor 7, 14; Anghira 13; Neocezareea 14; Antiohia 8, 10]. Şi dacă aceasta nu îi va plăcea lui, va socoti un loc, ori de horepiscop, ori de prezbiter, pentru cel ce se socoteşte negreşit a fi în cler. Ca să nu fie doi Episcopi în cetate.

[Apostolic 46, 47, 68; Sobor 2, 7; Sobor 6, 95; Laodiceea 7, 8; Cartagina 66; Vasilie 1, 47; Teofil 12]

TÂLCUIRE

Curaţi se zic navatianii (aşa pe sine-şi numindu-se după mândria cugetului, precum scrie Eusebiu cartea 6, cap 43) [Sard. 6; Laodiceea 57; Vasile 89]. Iar Navat a fost prezbiter al Bisericii Romanilor, carele nu primea pe aceia, care în vremea prigoanei s-au lepădat (de credinţa lui Hristos) iar apoi s-au căit. Ci nici cu cei însoţiţi prin a doua nuntă nu se împărtăşea. Şi după Botez zicea, că nu se mai poate milui cel ce a păcătuit, (după Epifanie, la eres 59, şi după Augustin – eres 38). Deci acesta măcar că în dogmele credinţei nu a greşit, nici nu era eretic, ci numai schismatic, după 1 Canon al marelui Vasile, însă pentru ura sa de fraţi şi nemilostivirea socotelii, şi mândria sa, s-a anatematisit, de Sinodul cel ce s-a făcut în Roma în vremea lui Papa Cornelie, după Eusebiu, şi de Sinoadele ce s-au făcut în Cartagina, și în vremea lui Ciprian, şi în Antiohia şi în Italia împotriva lui. De la acesta s-a numit navatiani şi cei ce au urmat relei socotelii lui. Aceasta aşa fiind cunoscute, zice Canonul acesta, că dacă Navatianii cei de acest fel vor veni la Soborniceasca Biserică, s-a socotit de cuviinţă să se hirotetisească 126 şi aşa să se primească, şi să rămână în soarta lor, cei ce erau adică şi în chip clerici (aşa prin hirotesie au primit pe Donatişti şi Canonul 66 al Sinodului din Cartagina) însă trebuie să mărturisească în scris, că au să păzească toate dogmele Soborniceştii Biserici. Cum că vor primi pe cei de-a doua nuntă, şi pe cei ce de silă s-au lepădat de Hristos, şi cum că îi vor iconomisi pe ei, după rânduitele vremi, şi după Canonul pocăinţei celor ce s-au lepădat de Hristos; şi aşa, oriunde s-ar afla, ori în cetăţi, ori în sate, să rămână în cler, şi în treapta în care s-a aflat fiecare hirotonisit. Adică Episcopul să rămână Episcop; prezbiterul, prezbiter; şi diaconul, diacon; să rămână însă Episcop, acolo unde Episcop dreptslăvitor al Soborniceştii Biserici nu este. Iar dacă la aceeaşi Biserică se află şi Episcop dreptslăvitor, acesta să-şi aibă dregătoria, şi toată lucrarea, şi numele de Episcop, iar novatianul cel ce mai-nainte a fost Episcop, să aibă pe singură cinstea prezbiterului; afară numai de va voi dreptslăvitorul Episcop, să aibă şi acela cinste, şi numele gol de episcop127 însă nu şi să lucreze vreo Sfinţită slujbă ca Episcop, pentru ca să nu urmeze necuviinţa aceasta, a fi doi Episcopi întru una şi aceeaşi cetate (despre care vezi Canon 35 Apostolesc şi pe cel al 16-lea al celui 1 şi al 2-lea Sinod128) iar de nu va voi nici aceasta, se cuvine a ierta să aibă loc de Episcop129 sau de prezbiter, pentru ca împreună să se numere şi el cu ceilalţi ierosiţi, şi clerici, şi să nu se arate cu totul căzut din cler.

126Hirotesia aici nu este hirotonie, precum poate a prepune cineva, ci este a se pune mâna preoţilor pe
capetele ereticilor celor ca aceştia, şi aşa să se primească ca pocăindu-se. Că aşa prin hirotesie (şi nu prin
hirotonie) și Canonul 49 al celui din Cartagina voieşte a se primi cei ce se pocăiesc. Şi că este adevărat
cuvântul meu, mărturiseşte şi sinodul al 7-lea, că citindu-se Canonul acesta la întâia praxă a aceluiaşi, şi
întrebându-se, cum se cade a se înţelege zicerea hirotetisindu-se, a zis PreaSfântul Tarasie; spre
blagoslovenie se [zice] aici hirotesia, şi nu spre hirotonie. Drept aceea din Canonul acesta trebuie a se învăţa
Părinţii cei duhovniceşti, să-şi pună mâinile pe capetele celor ce se pocăiesc, când le citesc Rugăciunea
cea iertătoare, precum o zice aceasta şi Canonul 35 al celui din Cartagina anume. Că de nevoie este hirotesia aceasta la Taina pocăinţei. Şi auzi ce zic Apostolii în aşezământurile lor. (Cartea 2 şi cap. 18).
Primeşte pe cel ce a păcătuit, când se va tângui, şi punându-ţi mâna pe capul lui, lasă-l apoi să rămână în
turmă.“ Şi iarăşi (la acelaşi cap. 43) „Precum primeşti pe cel necredincios, după ce îl vei boteza, aşa şi pe
cel păcătos, după ce îl vei hirotetisi ca pe un curat îl vei aşeza la păşunea cea duhovnicească. Şi hirotesia i
se face lui în locul Botezului. Fiindcă prin punerea mâinilor se dă Duhul cel Sfânt celor ce cred.
Obişnuirea hirotesiei acesteia însă, în darul acest nou, a apucat a se ţine de la Legea Veche, că aşa şi
Arhiereul prin punerea mâinii primea jertfele arderilor de tot, şi ale mântuirii, şi cele pentru păcat. Şi vezi
capetele 1 şi 3 şi 4 ale cărţii Leviţilor. Însemnează însă, că cu iconomie au primit Sinodul pe aceste pe
navatiani, precum însemnează marele Vasile în Canonul 1. Vezi, şi tâlcuirea Canonului al 7-lea al
Sinodului 3, unde Canonul 39 al Sinodului din Iliviria zice că prin hirotesie să se primească ereticii.

127Precum şi pe Meletie cercetându-se l-au osândit Sinodul 1 să petreacă în Lico, gol nume de Episcop
având, şi de aici înainte nici în cetate, nici în vreun sat să nu hirotonisească. (Sozomen în Bisericeasca Istorie,
cartea 10, cap. 14 şi Socrat cartea 10 cap. 9).

128Scrie Sozomen, în cartea a 4-a, cap. 14 povestind despre Felix, şi despre Liberie – Episcopii Romei: „
Aceasta Dumnezeu iconomisind să moară Felix, şi să rămână singur Liberie, pentru a nu se necinsti
scaunul lui Petru, de doi povăţuitori chivernisindu-se, care este semn de prigonire, şi străin de Bisericescul
Canon.“ Iar Epifanie, la eresul 68, zice: „Niciodată Alexandria a avut doi Episcopi.“ Şi Cornelie al Romei,
scriind către Fanie al Antiohiei, prihăneşte pe Mavdat că cerea să se facă, care s-a şi făcut episcop al
Romei, însuşi Cornelie acesta fiind într-însa legiuit Episcop; şi zice, deci cum nu cunoştea (Mavdat), că într-o Biserică un Episcop se cuvine a fi, şi nu doi?

129Fiindcă nu este slobod a se face Episcop în sat, sau într-un târg mic, în care şi un singur prezbiter este
destul, pentru a nu se defăima numele Episcopului, după Canonul 6 al Sinodului din Sardichia, pentru aceasta, în nişte oraşe mici ca acestea, şi în sate, se făceau cei ce se numea Horepiscopi. Deci Horepiscopul
după Canonul 10 al Antiohiei, se făcea de Episcopul cetăţii aceleia, la care era supus, şi însuşi şi satul lui. Zice
dar Canonul acesta, că unul ca acesta putea să hirotonisească citeţi, ipodiaconi, şi eforchistis adică catehisitori.
Dar să se caterisească de va îndrăzni, fără voia Episcopului celui din cetate, a hirotonisi prezbiter sau
diacon, măcar de ar avea şi hirotesie de Episcop. Iar Canonul 8 al aceluiaşi Sinod, iartă a da neprihăniţi
Horepiscopi cărţi paşnice, adică slobozitoare celor ce ar cere. Aşişderea încă şi Canonul 13 al Celui din
Anghira, rânduieşte că fără scrisorile adevăratului Episcop să nu hirotonisească Horepiscopii, prezbiteri,
sau diaconi, nici în locul lor, nici întru altă cetate.

===

Pag.412

Antiohia
CANONUL 8

Nici prezbiterii cei ce sunt prin sate să nu dea epistolii canoniceşti, decât către singuri învecinaţii Episcopi să trimită epistolii. Iar horEpiscopii cei neprihăniţi să dea (epistolii paşnice).

[Apostolic 12; Sinod 1, 8]

TÂLCUIRE

Opreşte Canonul acesta, de a da scrisori canoniceşti, adică recomandaţii, preoţii cei ce se află prin sate, sau prin cetăţi mici, pe unde nu umblă Episcopul adeseori, adică protopopii satelor, după Valsamon precum am zice horEpiscopii, ci numai să scrie ei Episcopilor celor ce se megieşesc, iar nu şi celor mai depărtaţi. Că a singur Arhiereului lucru este a scrie către Arhiereii ce în locuri depărtate şi a da recomandaţii, ca să se cerceteze mai bine feţele care au a le lua. Totuşi şi horEpiscopii, ce vor fi neprihăniţi, pot să dea scrisori paşnice, adică, slobozitoare.

===

Pag.383

Ancira

CANONUL 13

Horepiscopilor să nu le fie iertat a hirotonisi prezbiteri sau diaconi dar nici prezbiteri ai cetăţii întru altă parohie, fără a li se da voie de către Episcopul cu scrisori.

TÂLCUIRE

Nu este slobod horepiscopilor fără de înscris de slobozenie de la Episcopii locului a face hirotonii, nu numai întru alt loc, ci nici în locul lor, fără slobozenia Arhiereului locului. Afară numai ipodiaconi, anagnoşti şi catehisitori, după Canonul al 10-lea al Sinodului din Antiohia.

Pag.452

Sardica

CANONUL 6

De s-ar întâmpla într-o eparhie, în care se află Episcopi mai mulţi, a rămânea un Episcop, şi acela pentru oarecare lenevire nu ar voi a veni împreună, şi a socoti împreună pentru aşezarea Episcopului, iar mulţimile fiind adunate s-ar ruga să se facă aşezarea Episcopului celui ce de dânşii se cere. Trebuie întâi Episcopul ce a mai rămas să se înştiinţeze prin scrisorile exarhului eparhiei (zic adică a Episcopului Mitropoliei [capitalei] cum că se roagă mulţimile a se da lor păstor, socotim a fi bine a se aştepta şi pe acesta, ca să vină de faţă. Iar de nu va veni, şi prin scrisori poftit, nici măcar ar scrie înapoi, îndestulare trebuie a se face la voinţa mulţimii. Trebuie însă, a se chema şi Episcopii eparhiei celei megieşite, spre aşezarea Episcopului Mitropoliei. Să nu fie iertat însă fieştecum a se pune Episcop în vreun sat, sau în cetate mică, la care şi un singur prezbiter ajunge, că nu este de nevoie a se aşeza acolo Episcop ca să nu se micşoreze numele Episcopului, şi stăpânia. Ci Episcopii eparhiei, precum înainte am zis, în aceste cetăţi sunt datori a aşeza Episcopi, în care şi mai înainte s-au aflat că au fost făcuţi Episcopi. Iar de s-ar afla vreo cetate că aşa s-a înmulţit întru mult număr de popor, încât să se socotească ea vrednică şi de Episcopie, să ia.

[Apostolic 1]

TÂLCUIRE

Rânduieşte Canonul acesta, că dacă în vreo eparhie, ce avea mulţi Episcopi, s-ar întâmpla a rămâne numai un Episcop (din oarecare întâmplare), iar norodul vreunii Episcopii din eparhia aceea adunându-se ar cere să li se aleagă, şi să li se hirotonească Episcop, atunci Mitropolitul eparhiei să înştiinţeze pe Episcopul cel rămas, de cererea norodului, şi să-l aştepte, până să vină. Iar nevrând să vină, la alegerea şi hirotonia cerutului Episcop, nici prin scrisoarea sa să arate că primeşte cererea norodului, şi alegerea, atunci Mitropolitul să facă îndestularea cererii mulţimii, să cheme pe străinii Episcopi, ai învecinatei eparhii, şi cu dânşii să aleagă, şi să hirotonisească pe Episcopul cerşit de mulţime. Asemenea şi când ar fi să se facă la o aceste fel de eparhie Mitropolit, Episcopii cei învecinaţi să-l aleagă, şi să-l hirotonisească. Mai zice Canonul, că nu este nevoie a se face Episcop în sat, sau în cetate mică, spre a căreia duhovnicească chivernisire este destul şi un singur preot, ca să nu se defaime covârşitoarea dregătoria Episcopească, ci numai în cetăţile acelea să se pună Episcopi, care din început au avut Episcopii, iar de va fi vreuna atât de împoporată, încât să fie vrednică de a se face Episcopie nouă, să se facă, şi să ia Episcop al său.

—-

Pag.486

Cartagina

CANONUL 35, 30

Asemenea s-a adeverit, ca, dacă cândva s-ar vădi prezbiteri, ori diaconi pentru vreun păcat mai greu, care de nevoie pe ei de slujbă îi depărtează, să nu se pună asupra lor mâinile, ca peste cei ce se pocăiesc, ori ca peste nişte credincioşi mireni. Nici să se dea lor voie, ca de al doilea botezându-se, către treapta clericului să înainteze.

[Apostolic 25, 47, 68; Vasilie 3, 32, 44, 51; Sinod 6, 21; Cartagina 57]

TÂLCUIRE

Se obişnuia, când se căiau cei ce au păcătuit, şi mărturisindu-şi păcatele veneau la Biserică, Arhiereii puneau mâinile pe capul lor. Sau cu ştirea Arhiereilor preoţii înlăuntru în Biserică, şi aşa rugându-se pentru ei, îi osebeau, şi îi rânduiau la locurile celor ce se pocăiau, pe fiecare după păcatul său. Deci această punere de mâini, porunceşte Canonul acesta, să nu se facă la cei vădiţi pentru grea vinovăţie preoţii, şi diaconii, şi caterisiţi de ierosire, nici să se pună unii ca aceştia la locurile mirenilor credincioşi ce se pocăiesc. Că ajunge lor singură pedeapsa caterisirii, după Canonul 25 al Apostolilor.

====