Neoarianism, iluminare???, Eunomie

Cartea: DICȚIONAR
DE TEOLOGIE PATRISTIC, edit. DOXOLOGIA
Iași, 2014

Pag. 359-360

Neoarianism (vezi Aețiu, Arianism, Eunomie).

Neoarianismul a fost una dintre formele târzii ale mișcării ariene, atacând și fiind atacat de Părinții
Capadocieni niceeni în ultima parte a secolului al IV‐lea. A primit, în principal de la oponenții săi, numele de anomoianism (sau anome‐
ianism: neasemănătorii), ca urmare a răspunsului controversat dat de
această școală la întrebarea ariană cheie: Fiul lui Dumnezeu era unul
și același (homouos) cu Tatăl sau
pur și simplu asemenea (homoios) cu Tatăl? Ei au răspuns că Fiul era
cu totul „neasemenea” cu Tatăl. Faptul că au dezintegrat radical
termenii complexului silogism arian le‐a adus mulți dușmani, atât din
tabăra ariană, cât și din cea niceeană. Ei preferau să se numească heterousieni, denumirea reflectând
afirmația lor centrală că Fiul era de o esență sau fire (ousia) diferită de a Tatălui. Aețiu și Eunomie au fost teologii neoarieni de frunte.
Amândoi erau foarte bine instruiți în metoda silogismului și au aplicat
cu rigurozitate legile logicii discursului teologic, opunându‐se concepției că teologia era ceva ce
ținea de „taine” și adesea au adus în prim plan concepții surprinzător de provocatoare, precum cea care susținea că Dumnezeu este
cu totul cognoscibil (în silogismele scripturistice, aflăm o revelație perfectă a actualităților teologice: astfel
că, de exemplu, „fiii” nu sunt, în mod clar, același lucru cu „tații).
Teologia Capadocienilor niceeni a fost mult cizelată de conflictul lor cu neoarienii. Grigorie din Nazianz
și‐a conceput cele Cinci discursuri teologice (Cuvântări 27‐31) ca un
răspuns direct împotriva lui Eunomie; de asemenea, au supraviețuit tratatele Împotriva lui Eunomie ale
lui Vasile al Cezareei și ale fratelui său, Grigorie al Nyssei. Grigorie din Nazianz a atacat silogismul lor central, susținând că Fiul și Tatăl nu sunt termeni care
desemnează firi, ci relații, și că Întruparea este mai mult o taină, decât o revelație și nu poate fi pur și simplu dedusă prin logică, ci este mai mult precum poezia, necesitând iluminare spirituală și
sensibilitate ascuțită pentru a o înțelege (calități pe care el le nega neoarienilor). Pe parcursul argumentației, Grigorie a dezvoltat extraordinar de mult dogma creștină a Treimii. Neoarienii au fost o țintă principală a politicii antieretice a
lui Teodosie, după Sinodul de la Constantinopol I (381), și s‐au stins ca grupare după exilul lui Eunomie în Capadocia, la scurtă vreme
după desfășurarea sinodului.
_______________
M.V. Anastos, „Basil’s Kata Eunomiou” în P.J. Fedwick, ed., Basil of Caesarea: Christian, Humanist, Ascetic (Toronto, 1981), pp. 67‐136; G. Bardy, „L’héritage litéraire d’Aétius”, RHE 24 (1928), pp. 809‐827; E. Cavalcanti,
Studi Eunomiani (OCA 202; Roma, 1976); R.P.C. Hanson, The Search for the Christian Doctrine of God (Edinburgh, 1988), pp. 598‐636; T.A. Kopecek, A History of Neo‐Arianism (vol. 1‐2; Cambridge, Mass., 1979); R.P. Vaggione, Eunomius: The Extant Works (Oxford, 1987); L.R. Wickham, „The Date of Eunomius’ Apology: A Reconsideration”, JTS 20
(1969), pp. 231‐240; Idem, „The Syntagmation of Aețiu the Anomoean”,
JTS 19 (1968), pp. 532‐569; Idem, „Aetius and the Doctrine of Divine
Ingeneracy”, SP 11 (1972), pp. 259‐263.

Advertisements