schisma, meritele papistase, Pelagius

VLADIMIR LOSSKY
TEOLOGIA MISTICA
A BISERICII DE RĂSĂRIT

HUMANITAS

pag. 201

cazurile in care episcopul lucrează împotriva
canoanelor, adică în dezacord cu voința obștească a Bisericii; el devine atunci vinovat de schismă și se așază în afara unității bisericești.

—-

pag. 203

Biserică un organism cu două firi.
——

pag. 210
Noțiunea de merit (314 În teologia romano-catolică, orice faptă bună săvârșită în viața aceasta aduce o serie de merite pentru care, în viața de dincolo, primim plăți în mod compensatoriu. Sfinții au merite prisositoare – mai multe decât ar avea nevoie să se mântuiască. Acestea intră în tezaurul sacru al Bisericii, din care Papa poate lua și dărui – prin indulgențe – celor care nu au merite suficiente pentru mântuire (n. tr).) este străină tradiției răsiritene. Acest cuvânt se întâlnește rar în literatura duhovnicească a Bisericii
de Răsărit și nu are același înțeles ca în Apus. Motivul trebuie căutat în atitudinea generală a teologiei răsăritene față de har și de liberul arbitru. Această chestiune n-a avut niciodată în
Răsărit aceeași acuitate pe care a primit-o în Apus după Sfântul Augustin. Tradiția răsăriteană nu desparte niciodată aceste două
momente: pentru ea, harul și libertatea umană se arată deodată și nu pot fi concepute una fără cealaltă. Sfântul Grigorie de
Nyssa exprimă foarte clar această legătură reciprocă care face din har și din liberul arbitru doi poli ai uneia și aceleiași realități:
,,După cum harul lui Dumnezeu, spune el, nu poate locui in sufletele care fug de mântuirea lor, tot așa numai virtutea omenească nu este de ajuns pentru a înălța la desăvâșire sufletele
străine de harDreptatea faptelor si harul Duhului Sfânt, unindu-se laolaltă, umplu de fericire sufletul in care se întâlnesc”
(προελθο σαι ε ς ταύτον)(315 De instituto christiano, PG., vol. 46, col. 289 C.). Așadar, harul nu este o recompensă pentru meritele voinței umane, așa cum ar fi voit pelagianismul; dar el nu este nicidecum cauza ,,faptelor meritorii“ ale liberului nostru arbitru. Căci nu este vorba de merite, ci de o conlucrare, de o sinergie a două voițe, cea dumnezescă și cea omenească,conlucrare în care harul sporește din ce în ce mai mult, el este
impropriat, ,,dobândit“ de persoana umană. Harul este o prezență a lui Dumnezeu în noi care cere din partea noastră străduințe statornice. Totuși, aceste străduințe nu determină câtuși de puțin harul, nici harul nu influențează libertatea noastră ca o putere ce i-ar fi străină.

Această învățătură, fidelă spiritului apofatic al tradiției răsăritene, înfățișează taina întâlnirii dintre har și libertatea noastră
în faptele cele bune, ferindu-se de termenii pozitivi si raționali. Gregeșala fundamentală a lui Pelagius a fost aceea de a fi transpus
taina harului pe tărâm rațional, unde realitățile de ordin duhovnicesc, harul și libertatea, au devenit două concepte juxtapuse
care trebuiau să se pună de acord ca două obiecte străine unul de altul.

Sfântul Ioan Casian… Sfântul Casian din Marsilia… Aceasta a susținut întotdeauna simultaneitatea în sinergia
dintre harul dumnezeiesc și libertatea umană. Astfel, Sfântul Macarie Egipteanul spunea: ,,Voința omenească este, ca să spunem așa, o condiție esențială; dacă această voință nu este de față, Dumnezeu nu face nimic de unul singur.“ (317 Omilii duhovnicești, XXXVII, 10, P.G., vol. 34, col.757 A.)
În veacul al XIX–lea, episcopul Teofan Zăvorâtul, un mare scriitor ascetic rus, arată că,,Sfântul Duh, lucrând în noi, împlinește împreună cu noi mântuirea noastră“, dar spunea în același timp că,,omul împlinește lucrarea mântuirii sale de față fiind harul“(318 P.S. Teofan, Scrisori despre viața duhovnicească, ed. de la Muntele Athos, pp. 19, 65,67,83 (în rusă). [Trad. rom.: Sfântul Teofan Zăvorâtul, Viața duhovnicească și cum o putem dobândi (Scrisori), trad. din rusă de David Maria, Ed. Egumenița, Galați,2007 (n. red.).]. Harul, care, după cuvântul Sfântului Macarie, crește în persoana umană precum aluatul care face să crească frământătura, ,,devine ceva propriu firii si de nedesparțit de ea, ca și cum ar fi fost de o ființă cu omul“(319 Omilii duhovnicești, VIII, 2, P.G.,vol.34, col.528 D-529 A.). Este ceea ce Sfântul Serafim de Sarov numea,,dobândirea harului”

Advertisements