mintea ti se intuneca, mintea ti se lumineaza

Sfântul Ioan de Kronstadt

Viaţa mea în Hristos, edit Sophia Bucureşti 2005

pag. 62-63

Atunci când pui la îndoială ceea ce este adevărat şi sfânt mintea ţi se întunecă, inima neîncrezătoare ţi se strânge şi se umple de spaimă. O credinţă sinceră şi neclintită aduce însă bucurie, linişte, te face să te desfăşori în tot largul în viaţă, iar mintea ţi se luminează, devine departe văzătoare. Oare aceasta nu arată cât se poate de clar că adevărul triumfă asupra inimii zdruncinate de necredinţă? Nu demonstrează cum se poate înşela inima? Atunci când suferă, punând la îndoială adevărul şi sfinţenia, inima scoate la iveală faptul că nu crede în adevăr şi sfinţenie. Când pune la îndoială adevărul, inima moare de la sine, vrând să spulbere prin scepticism ceea ce nu poate fi spulberat. O inimă deschisă, animată de neclintită şi curată convingere, întăreşte adevărul de credinţă, obiectul credinţei fiind şi cel ce transmite energie inimii, o regenerează şi o fortifică. Atunci când este îmbolnăvită de păcat, inima nu poate deveni o păstrătoare validă a vieţii, fiindcă păcatul înseamnă moarte, nu viaţă. Atunci plenitudinea vieţii se află în afara noastră. Dar în măsura în care ni se transmite viaţă spirituală nevăzută, după cât de mare este credinţa noastră, devenim şi noi în chip nevăzut parte din viaţa (existenţa) lui Dumnezeu. Calea pe care ne vine această viaţă este credinţa vie, sinceră în Dumnezeu. Dacă este lipsită de credinţă, este firesc ca inima să se simtă strâmtorată, tristă, asemenea unei vieţi frustrate şi chircite. Dar credinţa trebuie să implice şi un acord între activitatea noastră spirituală şi obiectul credinţei, ca pe o condiţie esenţială morală.