credinta in minciuna si inselare diavoleasca pierde

Cartea: Sfântul Ignatie Briancianinov OFRANDĂ MONAHILOR CONTEMPORANI, edit. EGUMENIȚA 2011

pag.75

CAPITOLUL 12

Viețuirea în ascultare de un bătrân

…Unii se opun, zicând: „credința ucenicului poate înlocui lipsurile starețului“ Nu este adevărat: credința în adevăr mântuiește, dar credința în minciună și înșelare diavolească pierde, după învățătura Apostolului. Fiii pierzării… n-au primit iubirea adevărului, spune el despre cei ce pier de bunăvoie, ca ei să se mântuiască. Și de aceea, Dumnezeu le trimite o lucrare de amăgire, ca ei să creadă minciuni, ca să fie osândiți toți cei ce n-au crezut adevărul, ci le-a plăcut nedreptatea (2 Tes. 2, 10-12). După credința voastră, fie vouă (Mt. 9, 29), le-a spus Domnul, Însuși Adevărul, celor doi orbi și i-a vindecat de orbire. Minciuna și fățărnicia nu au dreptul să repete cuvintele Adevărului spre îndreptățirea purtării lor nelegiuite prin care îl vatămă pe aproapele lor.

Advertisements

Orbul,…cel ce zice ca simte…inainte de vederea celor mai presus… se aseamana celui lipsit de organele vazului

Cartea: [Sfântul] SIMEON NOUL TEOLOG, Cateheze Scrieri II, edit. DEISIS Sibiu-2003

Pag.172-173

Învierea sufletului e unirea cu viața

Deci Învierea lui Hristos este învierea noastră a celor ce zăcem jos, la pământ. Fiindcă necăzând Acela vreodată în păcat, precum este scris [In 8, 46; Evr 4, 15], și nefiind înstrăinat nici măcar întrucâtva de slava Lui, cum va învia sau va fi preamărit cândva El, Cel ce pururea este mai mult decât preamărit [supraslăvit] și, ca atare, rămâne mai presus de orice putere și stăpânire [Ef 1, 21]? Învierea și slava lui Hristos este însă, precum s-a spus, slava noastră, care are loc, se face arătată și văzută nouă prin Învierea Lui întru noi; caci însușindu-Și o dată [prin Întrupare] cele ale noastre, cele pe care le face întru noi Și le atribuie Lui Însuși. Învierea sufletului este deci unire cu viața; căci așă cum trupul mort, dacă nu primește întru sine sufletul viu și nu se amestecă în chip neamestecat cu acesta, nu se spune că este și nu poate să fie viu, tot așa și sufletul, singur și prin sine însuși, nu poate fi viu dacă nu se unește în chip negrăit și necontopit cu Dumnezeu, Care e cu adevărat viața veșnică [1 In 5, 20]. Pentru că înainte de unirea [cu El] în cunoștință, vedere și simțire [en gnosei kai orasei kai peira], acesta este mort, chiar dacă este spiritual [inteligibil] și nemuritor prin fire. Căci nu este cunoștință fără vedere, nici vedere fără simțire. Iar cele spuse sunt așa: vederea, iar în vedere cunoștința și simțirea sunt așa în cele duhovnicești, fiindcă în cele trupești simțirea se face și fără vedere. Ce vreau să spun deci? Orbul când își lovește piciorul de piatră simte; mortul, nu. Dar în cele duhovnicești, dacă mintea n-ajunge la vederea celor mai presus de minte, nu simte lucrarea duhovnicească. Deci cel ce zice că simte cele duhovnicești înainte de vederea celor mai presus de minte, de cuvânt și de gând, se aseamănă celui lipsit de organele văzului, care simte lucrurile bune sau rele pe care le pățește, dar nu știe cele pe care le are în mâinile sau la picioarele lui și care-i aduc viață sau moarte, căci nu simte nicidecum lucrurile rele sau bune care vin asupra lui, fiind lipsit de puterea și simțul văzător; de aceea, de multe ori ridică bastonul ca pentru a se apăra de un vrajmaș și, în loc de acela, îl lovește pe prietenul lui, în timp ce dușmanul stă înaintea ochilor lui și-și râde de el.