pacate.. Sfinti…pacate de moarte…unii ce rau o talcuiesc…se roaga, mintind nu oamenilor, ci insusi Domnului

Pidalion 1844, edit. Credința strămoșească

pag.536-538

CELE 141 DE CANOANE ALE SFÂNTULUI LOCALNICULUI
SINOD CELUI DIN CARTAGINA, TÂLCUITE

CANONUL 125, 118

A plăcut, ca, ceea ce a zis Sfântul Ioan Apostolul: „De vom zice, că păcat nu avem, pe noi ne înşelăm, şi adevăr nu este întru noi“ [I Ioan 1, 8], oricare ar socoti că aşa se cade a se lua(înțelege), că numai pentru smerită cugetarea noi suntem datori a ne zice că noi nu avem păcat, nu că cu adevărat este aşa, anatema fie. Că mai urmează Apostolul şi înainte adăugând aşa: „De vom mărturisi păcatele noastre, Credincios este şi drept, ca să ne ierte nouă păcatele, şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea“ [I Ioan 1, 9]. Unde foarte s-a arătat aceasta, că nu numai cu smerita cugetare, ci încă cu adevărat se zice. Că putea a zice Apostolul, de vom zice, nu avem păcat, ne înălţăm pe sine, şi smerita cugetare nu este întru noi, ci zicând, ne amăgim pe sine, şi adevăr nu este întru noi, foarte au dovedit că cel ce se zice pe sine-şi că nu are păcat, nu zice adevărul, ci minte.

[Cartagina 120, 121, 122, 123, 124, 126, 127]

TÂLCUIRE

Fiindcă dogmele pelaghienilor, oarecum se unea cu ale masalienilor, pentru că şi aceia şi aceştia, pe începutul mântuirii îl puneau nu mai întâi în Dumnezeiescul Dar, ci în omeneasca putere. Prin urmare, fiindcă masalienii rău cugeta, cum că, atunci când vine Duhul Sfânt la om simţitor, şi văzut, îl sloboade de patimi, şi de aici nu mai trebuie să facă el posturi, sau alte nevoinţe iubitoare de Dumnezeu; întru un chip ca acesta cugetând şi pelaghienii, asemenea ziceau, că ceea ce zice Ioan: „De vom zice că păcat nu avem ne amăgim, şi nu zicem adevărul“; aceasta nu după adevăr se zice de Sfinţi (fiindcă slobozindu-se ei de patimi adică prin Sfântul Duh, de aici păcate nu au, nici a face păcate pot) ci din smerita cugetare. Pentru aceasta pe cei ce zic aşa îi anatematiseşte Canonul acesta, ca pe unii ce rău o tâlcuiesc361.

subnota 361

Însemnează că păcate aici înţelege Canonul, nu pe cele de moarte (căci acestea făcând Sfinţii, numai
rămân Sfinţi). Ci pe cele de iertare, care nici pe dragostea care către Dumnezeu nu o strică, nici pe cea către aproapele, nici nu fac pe om vrăjmaş al lui Dumnezeu, şi vinovat morţii veşnice, (cele de iertare) la care sunt supuşi şi însuşi
Sfinţii, şi rămân iarăşi Sfinţi (afară de singur Hristos, şi de Născătoarea de Dumnezeu). Iar acestea sunt, după Korsie, şi Hrisant, cuvântul cel deşert, mişcarea cea întâi a mâniei, sau a poftei, minciuna cea de glumă, şi cele asemenea. Că singur Dumnezeu este desăvârşit nemişcat spre răutate, iar Îngerii şi Sfinţii,
de ar fi şi desăvârşiţi, însă nu sunt nemişcaţi spre răutate, ci cu anevoie mişcaţi. Şi cu mult mai vârtos Sfinţii, ca cei ce poartă trup, şi ca unii ce se luptă de vrăjmaşul, mai lesne decât Îngerii pot a se abate spre răutate.

CANONUL 126, 119
A plăcut, ca, oricare ar zice, întru Stăpâneasca rugăciune, că pentru aceasta zic Sfinţii: „Iartă-ne nouă datoriile noastre“; nu că pentru sine-şi zic aceasta. Fiindcă lor de aici nu le este de nevoie cererea aceasta, ci pentru alţii,
care sunt în poporul lor păcătoşi. Şi că nu zice unul fiecare din Sfinţi, lasă mie
datoriile mele, ci lasă nouă datoriile noastre, ca și cum pentru oarecare alţii mai
mulţi, decât pentru sine dreptul cel ce cere se înţelege, anatema fie. Că Sfânt şi
drept era Apostolul Iacov, când zice: „Că întru multe greşim toţi“ [Iacov 3, 2].
Fiindcă, pentru ce adaugă pe, toţi? Fără numai, ca înţelegerea aceasta să se
potrivească. Şi în Psalmul unde se citeşte: „Să nu intri în judecată cu robul tău,
că nu se va îndrepta înaintea ta tot cel viu“ [Psalm 142, 2]. Şi în rugăciunea preaînţeleptului Solomon: „Nu este om, care să nu greşească“ [3 Împăraţi 8,
46]. Şi în cartea Sfântului Iov aceea: În mâna a tot omul însemnează, ca să-şi
cunoască tot omul neputinţa sa“362 [Iov 37, 7]. Drept aceea încă şi Sfântul şi
dreptul Daniel proorocul, multoratic zicând aceasta, păcătuit-am, nelegiuit-am
noi“ [Daniil 9, 5], şi celelalte. Care acolo cu smerită cugetare, şi cu adevăr
mărturiseşte. Ca să nu se socotească, precum unii o socotesc aceasta, că nu
pentru păcatele sale, ci mai mult pentru ale norodului său zice. După acestea a zis: „că mă rugam şi mărturisisem păcatele mele, şi păcatele norodului meu Domnul Dumnezeului meu“ [Daniel 9, 20]. N-au voit să zică păcatele noastre, ci ale norodului său a zis, şi ale sale. Fiindcă Proorocul ca și cum mai înainte a văzut, că aceştia vor urma a înţelege rău. [Cartagina 120, 121, 122, 123, 124, 125, 127]

TÂLCUIRE
Şi Canonul acesta pentru asemenea vătămare de minte, cu cea mai de sus, a
pelaghienilor vorbeşte. Că anatematiseşte pe cei ce zic că Sfinţii, când zic în
rugăciunea cea de Domnul predată, în Tatăl nostru, cuvântul acesta: „Iartă nouă
păcatele noastre“, nu pentru sine-şi, ci pentru alţii o zic.

sunbota 362

„Pe fiecare om el pune a Sa pecete, pentru ca toți oamenii să recunoască puterea Lui“ (Iov 37, 7) – Biblia din 1982, n.ed..

CANONUL 127, 120
A plăcut, ca, oricare pe graiurile Stăpâneştii rugăciuni [Matei 6, 12; Luca
11, 4], unde zicem, lasă nouă datoriile noastre, voiesc că aşa se zic de Sfinţi,
încât că după smerita cugetare şi nu după adevăr s-ar zice acestea, anatema fie. Că cine ar suferi pe cel ce se roagă, minţind nu oamenilor, ci însuşi Domnului? Pe cel ce cu buzele sale zice, că păcatele cele datoare a se ierta lui nu le are?
[Cartagina: 120, 121, 122, 123, 124, 125, 126]

TÂLCUIRE
Şi acest Canon pe pelaghieni anatematiseşte, pentru că ei ziceau, că Sfinţii nu
cu adevărul ziceau, iartă nouă greşalele noastre, căci ei păcate nu au, ci din
smerenie. Care aceasta la Sfinţi, şi a o gândi numai, este necuvioşie.

—–

pag.623

CANONICEŞTILE EPISTOLII, ADICĂ CANOANELE CELE 92 ALE CELUI ÎNTRU SFINŢI PĂRINTELUI NOSTRU VASILIE CEL MARE ARHIEPISCOPUL KESARIEI CAPADOKIEI TÂLCUITE.

CANONUL 32
Clericii cei ce au păcătuit păcat de moarte, se pogoară din treaptă, iar de împărtăşirea mirenilor nu se opresc. „Că nu vei izbândi de două ori pentru
acelaşi“ [Naum 1, 6]. [Apostolesc 25; Sinod 6, 4, 21; Cartagina 35; Vasilie 3, 17, 32, 51]

TÂLCUIRE
Este păcat spre moarte, şi este păcat nu spre moarte“ spune evanghelistul
Ioan [I Ioan 5, 16, 17]. Deci după alţi Părinţi, şi mai ales după Mitrofan al Smirnei
la tâlcuirea soborniceştilor epistolii, alt fel se tâlcuieşte păcatul cel spre moarte, şi
cel nu spre moarte. Iar după Zonara, cel spre moarte este, cel ce merge până la
faptă, fiind păcatul adică de moarte, şi după felul lui. Iar nu spre moarte este cel ce n-a ajuns până la faptă, şi a stătut până la învoire394. Deci zice Canonul acesta că
clericii, câţi vor face acest fel de păcat de moarte, se caterisesc, dar nu se scot de la împărtăşire, adică de la a se ruga împreună cu mirenii. Nu se împărtăşesc însă unii
ca aceştia şi cu Dumnezeieştile Taine. (Adică în Altar, ci afară ca mirenii.) După canonul 7 al acestuiaşi.

subnota 394

Şi păcatul cel de moarte precum îl hotărăşte Zonara, trebuie a fi al faptei, cel ce se face cu trupul. Căci
şi cel ce se face prin cuvânt, de moarte fiind după fel, este caterisitor. Precum hula, şi călcarea de jurământ, după Apostolescul Canon 25. Dar şi cel ce se face în minte şi în suflet, şi după fel fiind de
moarte, şi acesta este caterisitor, de se va arăta în iveală, precum este mândria, sau eresul, după Canonul al
2-lea al Sinodului 1. Iar Valsamon, pe păcatul de moarte din acest Canon, l-a tâlcuit că ar fi cel ce aduce
pedeapsă pe cap.

Advertisements