Pidalion 1844, pag. 144

https://ayeaye20.wordpress.com/2021/03/31/pidalion-1844-pag-143/

PIDALION 1844 CÂRMA BISERICII ORTODOXE
edit. “Credința strămoşească”, 2007

pag. 144

Tatăl, prin Care toate s-au făcut, cele din Cer, şi cele de pe pământ. Care pentru noi oamenii, şi pentru a noastră mântuire S-au pogorât, şi S-au întrupat şi Om S-au făcut. Au pătimit, au înviat a treia zi, şi S-au suit la Ceruri, şi şade de-a Dreapta Tatălui, şi iarăşi va să vie să judece viii şi morţii. Şi întru Sfântul Duh. Iar pe cei ce zic, că era oare cândva, când nu era, şi că mai-nainte de a se naşte nu era, şi că din cele ce nu era s-au făcut! Sau că din alt Ipostas (faţă) zic, că este, sau din altă fiinţă, Fiul lui Dumnezeu, sau că este schimbăcios şi prefăcăcios,
pe aceştia îi anatematiseşte totalnica (Soborniceasca), şi Apostoleasca Biserică116. Pe acest Simbol însă, Teodor al Ierusalimului l-a numit dreaptă mărturisire a credinţei. Iar Damas al Romei, zid împotrivitor armelor diavolului. Şi de obşte de către toată Biserica se numeşte Prapor (adică semn) caracteristic, şi Steagul
dreptslăvitorilor. Prin care aceştia, ca nişte adevăraţi ostaşi ai lui Hristos, se deosebesc de vrăşmaşii lui Hristos, şi de cei ce se făţărnicesc cu Numele lui Hristos, în vremea ce sunt fraţi mincinoşi şi rău slăvitori. Că şi ostaşii prin semne – prapori – (adică prin steaguri) desluşesc şi deosebesc pe ai lor ostaşi de cei potrivnici. Drept aceea şi de la metafora ostăşeştilor simboluri s-a şi numit Simbolul Credinţei. Au
________
Şi iarăşi, DE O FIINŢĂ l-au zis pe el, şi nu DE O ÎMPREUNĂFIINŢĂ (SINUSION), precum în-semnează Dumnezeiescul Epifanie în Anghirot; că DE O ÎMPREUNĂFIINŢĂ însemnează unire fără de oarecare deosebire (precum o zice Savelie). Iar DE O
FIINŢĂ, însemnează pe uni-rea cea cu deosebire, şi pe sporirea a unui Ipostas despre celălalt.
116 Însemnează că simbolul acesta al celui din Niceea, nu numai că este puţin schimbat în oare-care de acest simbol, cunoscut nouă tuturor şi în toate zilele rostit, ci şi aceasta: „A Căruia împărăţie nu va fi sfârşit” nu cuprinde, nici teologia Sfântului Duh şi celelalte articole până la sfârşit. Că Sinodul al 2-lea pe acestea le-a plinit, şi l-a adus în rânduiala aceasta neschimbată, întru care acum îl rostim. Drept aceea la al 4-lea Sinod, praxis 5, foaia 1515 a adunării Sinoade-lor, tomul 2, unde se află simbolul Sinodului din Niceea cu aceasta, a Căruia Împărăţie nu va fi sfârşit, negreşit greşeală este a tipografiei. Fiindcă oriunde se află aiurea, fără de acest cuvânt se află, precum în simbolul al însuşi Sinodului acestui din Niceea (la foaia 283 a tomului 1 al adunării Sinoadelor), în praxis 18 al Sinodului al 6-lea (foaia 650) a tomului 2 al Sinoadelor, în practicalele Sinodului din Cartagina, la Socrat, cartea 1, cap. 7, şi pretutindenea. Şi fiindcă acest cuvânt cel al 2-lea ecumenic l-au adaos, vezi şi în prologul aceluia. Însemnează încă că simbolul acel din Niceea, în alte codice se află cuprinzând aceasta, şi au şezut de-a dreapta Tată-lui, iar întru altele nu. Şi aceasta o însemnăm aicea, ca un lucru vrednic de ştiinţă, că simbolul credinţei se zicea în Biserica cea din început numai în vinerea cea mare, când Episcopul cate-hiza pe cei ce se găteau a se boteza în noaptea Sâmbetei cei Mari când a doua zi strălucea ziua cea purtătoare de lumină, precum istoriseşte Teodor Anagnost în cartea a 2-a a Bisericeştii istorii, apoi s-au rânduit de Timotei al Constantinopolului să se zică la fiecare Liturghie, în anul 515; în vremea lui Anastasie împăratul, precum acelaşi Teodor zice. Iar apoi, în anul 545, Iustin împăratul întâi a rânduit şi în ce vreme a Liturghiei să se rostească acesta în toate Biseri-cile răsăritului, adică mai-nainte de Dumnezeiasca Rugăciune, Tatăl nostru.

https://ayeaye20.wordpress.com/2021/03/31/pidalion-1844-pag-145/