Pidalion 1844, pag. 352

https://ayeaye20.wordpress.com/2021/07/06/pidalion-1844-pag-351/

PIDALION 1844 CÂRMA BISERICII ORTODOXE

edit. “Credința strămoşească”, 2007

pag. 352

aceasta (ce opreşte Canonul) să se caterisească ca un călcător de Canoane, şi acel tuns fără stareţ, să se bage întru altă mănăstire în care va socoti Episco-pul, spre ascultare şi supunere. Căci de acest fel de necuviinţă nu numai chipul cel preacinstit al monahilor s-a necinstit, ci şi pe cei necredincioşi îi fac să hulească numele lui Hristos, văzându-i pe monahi vieţuind fără rânduială şi nebăgare de seamă270. Şi vezi, că, şi cel ce a apucat a se călugări fără de stareţ primitor, nu mai poate a lepăda chipul, ci purtându-l se dă în ascultarea altei mănăstiri. (Vezi şi subînsemnarea Canonului 21 al Sinodului 7).

CANONUL 3
Şi aceasta rău făcându-se, iar cu mult mai rău, dându-se trecerii cu ve-derea şi lenevirii, s-a judecat a dobândi îndreptare. Că dacă fiind vreunul proiestos de mănăstire, pe monahii cei rânduiţi sub dânsul, fugând ei, nu i-ar căuta cu multă silinţă, sau aflându-i, nu-i va lua la sine, şi nu s-ar nevoi a-i câştiga şi a-i însănătoşi cu potrivita şi cuviincioasa doftorie a greşalei, aceasta a hotărât Sfântul Sinod, să se supună afurisirii. Că dacă cel căruia i s-a încredinţat purtare de grijă a dobitoacelor celor necuvântătoare, neîn-grijindu-se de turmă, nu se lasă necertat, acela căruia i s-a încredinţat păsto-reasca începătorie a oilor lui Hristos, văzând de mântuirea lor cu trândăvie şi lenevire, cum nu va lua pedeapsa îndrăznirii? Iar nesupunându-se mona-hul fiind chemat înapoi, de către Episcopul se va afurisi.
[Sinod 4, 4; Sinod 7, 19, 21; Cartagina 88]

TÂLCUIRE
Opreşte Canonul acesta de a fugi monahul din mănăstirea sa la alta, sau a se rătăci încoace şi încolo. Iar dacă oarecare fără rânduială vor face aceasta, pe egumenul mănastirii îl supune certării, de nu-i va căuta cu multă silinţă, şi

_________

270 Însemnează că după Canonul acesta nu se cuvine unul şi acelaşi şi a tunde şi stareţ primitor a fi, că se învinovăţeşte certării acesteia, decât mare nevoie nefiind altul. Şi va avea acelaşi chip, al mantiei adică sau a schimnicului, cu cel ce vrea să-l ia monahul, atât stareţul lui cât şi preotul cel ce-l tunde, măcar că de la vreun Canon nu am luat, dar însă fiindcă obiceiul acesta din predanisire se păzeşte, trebuie a se urma. Că zice despre aceasta şi preaSfinţitul Patriarh Luca împreună cu Sinodul cel de pe lângă sine, dezlegând oarecare întrebări ce în manuscrise se păzesc: „Pentru tunderea în schima cea mare ce se face de cel în mantie (adică de purtătorul de Cruce preot) totdeauna este îndoială. Iar mai vârtos mi s-a întâmplat a vedea un Canon, care se zice a fi al Patriarhului Nichifor, întru care se zice anume, schimnicul să se tundă de preot schimnic. Că ce are cineva, aceea dă. La noi însă se vede că lucru al preotului este a tunde, nu căci este monah, ci căci este preot ori de ce chip ar fi, însă dacă gândul celui ce se va face monah se clăteşte pentru îndoire, tundă-se schimnicul de preot schimnic (afară de cumva va fi vreo nevoie sau împiedicare) pentru neîndoirea, şi nu pentru nevoie.

https://ayeaye20.wordpress.com/2021/07/06/pidalion-1844-pag-353/