Category Archives: romano-catolici

CUM VA RĂSPUNDE VARLAAM, PSEUDO-EPISCOP VICAR LA PATRIARHIA ROMÂNĂ PENTRU MĂRTURIA MINCINOASĂ ŞI DIVERSIUNILE DIN 30 AUGUST 2016 DIN FAŢA CREDINCIOŞILOR CARE CEREAU RETRAGEREA SEMNĂTURILOR DE LA SINODUL TÂLHĂRESC DIN CRETA?

“v”arlaam si minciunile ecumeniste

Acest (“v”arlaam de Romania Ploiesteanul) frate cu Varlaam Calabrezul aduce ca argumente pe 30 august 2016      (https://youtu.be/2WaAb4zSn-A la minutul 8:04 cu Sf Vasile : “Sf Vasile cel Mare  a co-slujit nu numa …cu ereticii semi-arieni  ” 

si la minutul 15: 57  cu curviile mixte : “Sf Ap Pavel stabileste ca familia aceasta mixta nu trebuie desfacuta daca nu s-au convertit amandoi … ea devine campul unei misiuni evanghelice, ca femeia necredicioasa se va mantui prin barbatul credincios si viceversa”


//=====
Sf.Vasile a slujit cu semi-arienii, pusa aceasta afirmatie in fata cu scrierile despre Sf. Vasile si PSB-ul (12, 16, 20)se  dovedeste o MARE MINCIUNA, apoi insusi Sf. Vasile afirma ca prin aceasta comuniune cu ereticii, acestia aduc si ratacirea si o pot TRANSMITE si altora (9) :
„nu trebuie să numim pe Duhul Sfânt creatură şi nici să nu primim în comuniune pe cei care-L numesc aşa.”4

„iar de comuniunea cu cei care numesc pe Duhul Sfânt creatură să ne ferim, socotindu-i adevăraţi hulitori de Dumnezeu.”5

Vor spune poate că eu ţin legături cu Apolinarie şi am în mine aceste învăţături rătăciteSă se prezinte dovezi pentru acest lucru! Dacă ştiu să cerceteze adevărul, s-o declare şi veţi putea proba atotştiinţa lor! Dacă dovedesc comuniunea mea cu el după cele văzute şi cunos­cute clar de toţi, să arate fie epistola canonică trimisă de mine către el şi de la el către mine, fie legăturile dintre clericii lui şi ai mei, dacă am primit pe cineva cândva de la ei la rugăciunea de comuniune!”6
„să faci în aşa fel ca aceste rătăciri să-şi primească de la Biserică îndreptarea lor şi să stai departe de comuniunea cu ere­ticii, căci, să ştii, în aceste privinţe nepăsarea nimiceşte libertatea de vorbire pe care trebuie s-o avem în Hristos.”7

„Oricum, Cuvioşia Ta nu te-ai înşelat cînd ai spus că acel Asclepios, care a fost crunt bătut de arieni, a murit în urma rănilor, mai bine spus a preferat să se mute la viaţa veşnică, decât să intre în co­muniune cu cei de soiul lui Doic.”8
„pe faţă înaintea tuturor Bise­ricilor Răsăritului pentru ca, ori să vină într-adevăr alături de noi, fixându-şi atitudinea în acest sens, ori, dacărămân în izolarea lor, să menţină numai pentru ei acea stricăciune, fără ca, prin comuniune des­chisă, să poată transmite rătăcirea lor şi celor din jurul lor.”9
„Deci să nu ne ademenească pe noi cu apucături sofistice şi să nu răspundă împreună cu toţi ceilalţi care sunt de părerea lui, ci să ne tri­mită un cuvânt scurt, drept răspuns la întrebări, ori să mărturisească deschis că renunţă să mai stea în comuniune cu duşmanii credinţei.”12

„(Căci nu greşim, n.n.) dacă vom exclude din comuniune pe toţi cei care nu primesc credinţa Sinodului de la Niceea şi dacă vom refuza să mai stăm în legătură cu cei care afirmă că Duhul Sfânt este făptură.”16

„după o pocăinţă şi îndreptare învederată, anatemizarea pe faţă a ereziei şi recunoaşterea deplină a dogmelor ortodoxe. În acest fel, ortodocşii vor redeveni mădulare ale «trupului Bisericii lui Hristos» şi se vor izbăvi de osânda care le-a fost gătită pentru erezie. Fără păzirea acestor condiţii, Sfântul Vasile este categoric: vom fi învinuiţi noi, ortodocşii, că am trecut la erezie.”19

„Sunt conştient şi până în ceasul de faţă că, prin darul Celui care m-a ales la o chemare sfânta întru cunoaşterea fiinţei Sale, n-am adunat în inimă alt cuvânt potrivnic învăţăturii celei sănătoase şi nici nu mi-am întinat sufletul cu blestemata învăţătură a ucenicilor lui Arie. Dacă uneori am admis în comuniune pe unii din cei proveniţi din şcoala lui, care-şi ascundeau acest rău în adâncul inimii lor şi care pronunţau cu­vinte pioase sau cel puţin nu se împotriveau la cele ce spuneam eu,am făcut-o din pricină că nu am vrut să arunc asupra lor toate osândirile şi pentru că m-am supus hotărârii pe care Părinţii o luaseră în legătură cu ei. Căci eu am primit de la fericitul Atanasie, episcopul Alexandriei o scrisoare pe care o am încă în mâini, iar celor care o doresc le-o pot arăta, scrisoare în care el lămureşte limpede că dacă vrea cineva să se întoarcă de la rătăcirea arienilor şi să recunoască mărturisirea de credinţă de la Niceea, să-l primim fără rezerve, căci la o astfel de hotărâre au aderat şi episcopii din Macedonia şi Ahaia.”20

——

“Încă de când era diacon, Sfântul Vasilie cel Mare, acest descoperitor al tainelor dumnezeieşti [Ouranophantor], în anul 361 a rupt comuniunea cu episcopul Dianios al Cesareei şi a fugit în pustia Pontică, în ciuda faptului că îl iubea profund şi-l cinstea pe Dianios şi în ciuda faptului că Dianios îl botezase şi-l hirotonise. De ce s-a ‘îngrădit pe sine’ Sfântul Vasilie cel Mare? [1]

Pentru că Dianios, nici măcar din convingere, ci doar din cauza slăbiciunii sale de caracter, asemnat mărturisirea neortodoxă de credinţă a sinodului ****semiarian ****din Constantinopol [în anul 360, sub conducerea ereticului homoean Acachie din Cesaerea Palestinei]. (Patrologia Graeca, Vol. XXXII, col. 388C-392A [Epistola 51: Episcopului Vosforie]).

Mai târziu, episcop fiind, Sfântul Vasilie cel Mare nu a ezitat să rupă prietenia cu episcopul de gândire ariană Eustatie de Sevastia şi să întrerupă orice legătură cu el. Explicând poziţia sa strictă, el scria: “În orice caz, dacă acum refuzăm să-i urmăm pe aceştia [cei din cercul lui Eustatie] şi să-i evităm pe toţi cei de o împreună-cugetători cu aceştia, cu siguranţă merităm să dobândim iertare, “punând adevărul şi propria noastră statornicie în dreapta credinţă înainte de toate” (Patrologia Graeca, Vol. XXXII, col. 925BC Epistola 245: Episcopului Theofil]).”
——

4 Sf. Vasile cel Mare, Epistola 114, în col. PSB vol. 12, EIBMBOR, București, 1988, p. 295.
5 Idem, Epistola 125, II, ed. cit., p. 306.
6 Idem, Epistola 224, II, ed. cit., p. 465.
7 Idem, Epistola 262, II, ed. cit., p. 541.
8 Idem, Epistola 248, ed. cit., p. 516. Prin Doic Sf. Vasile îi înțelege pe eretici.
9 Idem, Epistola 263, II, ed. cit., p. 543.12 Sf. Vasile cel Mare, Epistola 128, II, ed. cit., 1988, p. 31016 Sf. Vasile cel Mare, Epistola 128, II, ed. cit., pp. 309-310.
19 Sf. Vasile cel Mare, Epistola 266, I, în Arhim. Vasilios Papadakis, Străjerii Ortodoxiei, Ed. Egumeniţa, 2015, p. 559.
20 Sf. Vasile cel Mare, Epistola 204, VI, în col. PSB vol. 12, EIBMBOR, București, 1988, p. 420-421.

—–
//===== O alta minciuna e talcuirea in sens ecumenist eretic a casatoriilor ORTODOXE ca fiind cununii mixte=eretic-ortodoxa cea ce este nu numai interzis de canoanele10, 31 ,14,72,26(29,24)dar si astfel de curvii sunt supuse sa se dezlege

//=====Talcuire e clara  : credincioasa  ortodoxa botezata si necrdinciosul ortodox botezat si nici vorba de  pseudo-cununie, papistasa- ortodox, ca zice ereticu paistas nu se face sfant , si acolo se se spune “se sfinteste” si nu cum ii dau ereticii ecumenisti sensu ca ereticu se face “sfant” prin IMPREUNA-LOCUIRE, e vorba de infrangerea patimei curviei ( sau a patimilor)a unui ortodox necredicios cu ajutorul unei sotii ortodoxe credincioase, curatia semnifica aceasta  : femeia ortodoxa NU E STAPANITA de patima curviei 

Tâcuirea Sf Teofilct al Bulgariei

1 Cor.cap.7
14 Căci bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă, şi femeia necredincioasă se sfinţeşte prin bărbatul credincios. 

Adică. Din covîrşirea curăţiei soţului cel credincios, se biruieşte necurăţia celui necredincios. Aşa se înţelege zicerea, iar nu că Elinii şi necredincioşii s-ar face sfinţi prin ****împreuna-locuire *****cu credincioşii, căci Apostolul nu a zis că soţul necredincios „se face sfînt“, ci că „se sfinţeşte“, adică se biruieşte de sfinţenia celui credincios. 

Şi Pavel zice aceste cuvinte pentru ca femeia credincioasă să nu se teamă că s-ar face necurată prin împreunarea cu bărbatul ei necredincios şi, la fel, ca bărbatul credincios să nu se teamă că s-ar face necurat prin împreunarea cu femeia sa necredincioasă.’ ” Aici însă se iveşte o întrebare şi o nedumerire: 

Dacă cel ce se împreunează trupeşte cu curva este necurat, căci se face un trup cu curva, e vădit că şi femeia care se împreunează trupeşte cu Elinul cel necredincios se face şi ea un trup cu acela. Şi atunci cum de nu este şi ea necurată’1

 Dezlegarea nedumeririi este aceasta: la curvie, însuşi lucrul acela după care se împreunează bărbatul cu muierea, adică amestecarea lor nelegiuită, este necurat, şi de aceea se fac necuraţi amîndoi. Cît priveşte împreunarea so­ţului credincios cu acela necredincios nu se întîmplă aşa, ci altfel stau lucrurile. Căci bărbatul necredincios este necurat după necredinţa pe care o are, dar femeia credincioasă nu se împărtăşeşte cu dînsul din necredinţă, ci trupeşte, şi aici nu se vede nici o necurăţie, fiindcă ea a fost însoţită prin nuntă cu bărbatul său necredincios mai înainte de a crede. Asta e pricina aşadar pentru care partea cea credincioasă nu este necurată. 1 2 ” 

Căci altfel, fiii voştri sînt necuraţi, 

Căci – zice – dacă nu s-ar birui partea cea necredincioasă de curăţia părţii credincioase, atunci copiii ce se nasc din aceştia ar fi necuraţi, adică curaţi doar pe jumătate dar acum sînt sfinţi. 

Adică copiii ce se nasc din aceştia nu sînt necuraţi, căci, cu covîrşirea zi-cerii „sfinţi“. Apostolul înlătură frica părţii celei credincioase că aceia ar fi necuraţi.

——-

10 Iar celor căsătoriţi, le poruncesc — nu eu, ci Domnul -Domnul a legiuit anume a nu se despărţi bărbatul de femeie sau femeia de bărbat decît doar pentru pricină de curvie, cînd a zis: „Iar eu vă zic vouă: Orice bărbat îşi va lăsa femeia, afară de cuvînt de curvie, o face pe ea să prea-curvească” (Matei 5:32). De aceea. Apostolul zice aici: Nu eu poruncesc să nu se despartă cei căsătoriţi, ci însuşi Domnul! Iar cuvîntul acesta arată că cele zise de Pavel pînă acum nu sînt legiuite de Domnul anume, deşi toate spusele lui sînt porunci ale Domnului, iar nu cuvinte omeneşti, precum zice el însuşi: „Dacă cineva se socoteşte a fi Prooroc sau om duhovnicesc, să ştie că cele pe care vi le scriu sînt porunci ale Domnului” (1 Corinteni 14:37), „căci socotesc că şi eu am Duhul lui Dumnezeu” (1 Corinteni 7:40). Iar pentru deo­sebirea dintre stătuire şi învăţătură, vezi la stihul 2 al capitolului 4 al epistolei întîi către Tesaloniceni şi la stihul I 1. capitolul 4 al celei dintîi către Timotei. 

ca femeia să nu se despartă de bărbat! 

11 Iar dacă s-ar despărţi, să rămînă nemăritată, ori să se împace cu bărbatul său; tot aşa, bărbatul să nu-şi lase femeia. 

De vreme ce ******se făceau despărţiri între bărbaţi şi femei pentru înfrînare şi pentru întreaga-înţelepciune, sau din alte pricini neîntemeiate (iar nu adică din pricina prea-curviei)*******, Pavel zice aici că este mai bine ca soţii să nu se despartă nicidecum; iar dacă totuşi s-ar despărţi, femeia să nu ia al doilea bărbat, ci să rămînă a bărbatului său, dacă nu după împreunarea cu dînsul, cel puţin prin aceea că nu poate lua alt bărbat, sau, dacă nu se poate înfrîna, să se împace şi să se unească iarăşi cu bărbatul său. Iar aceasta trebuie să o facă şi bărbatul dacă se va despărţi de femeia sa, adică să nu se însoare cu alta, ci să rămînă necăsătorit; sau. dacă nu se poate înfrîna si păzi întreaga-înţelepciune, să se împace şi să se unească iarăşi cu femeia sa.

Sf Evanghelist Matei si el spune acelasi lucru 
Mat. 19,6

 Deci , ce a împreunat  Dumnezeu,  omul  să nu  despartă. 

[Talcuirea Sf Teofilact ]
Arată  că a  Cel ui  Care  ne-a zidit  pe noi  dintru început îi este  lucru şi punere de lege  o nuntă. Că zice:  „dintru început un bărbat  a  împreunat  Dumnezeu  cu  o  femeie, de  aceea  nu  se cuvine  ca  un bărbat  să  se împreuneze  cu  mai  multe  femei, nici  o femeie  cu  mai  mulţi bărbaţi,  ci  să vieţuiască  aşa  cum  au  fost  dintru  început  şi să  nu  despartă [rupă],  fără  de  socoteală,****  împreuna  lor  locuire“*****….încă şi aceasta să înţelegi: cel ce se alipeşte de Domnul un duh este cu El (1 Corinteni  6,17)’-  şi însoţire  se face între credincios  şi Hristos, că  toţi un  trup  ne-am  făcut  cu  El  şi  mădulare  în  parte  suntem  ale  lui  Hristos. Deci, bine  s-a  zis  că  nu  poate  fi despărţită  [ruptă]  această  însoţire,  după cuvântul lui Pavel, care spune: „Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos?” (Romani  8,35)  Drept aceea, pe cele ce Dumnezeu le-a împreunat, nici omul şi nici o altă făptură, nici îngerii, nici începătoriile, nici Stăpâniile –  după  cum  zice Pavel –  nu  le pot  despărţi  (Romani  8,  38-39). 

—-

Dint-o carte :

Mulți bărbați, din toate timpurile și locurile, mărturisesc că s-au întors la Hristos, că au lăsat înșelăciunea și păcatul, și au venit la adevăr și lumină, că au luat drumul harului, că s-au izbăvit de patimile tiranice datorită soțiilor lor creștine. Acestea s-au făcut instrumentele lui Dumnezeu pentru mântuirea lor. De aceea Îl și preaslăvesc pe Dumnezeu, Care le-a dăruit astfel de soții creștine.
Faptul acesta le întărește pe femeile creștine care nu i-au văzut încă pe soții lor aproape de Iisus Hristos și le îndeamnă să continue luptele până când vor fi câștigați și aceștia pentru Hristos și mântuiți prin Biserica Lui.
(Atanasie I. Skarmoghiani, Mamele creștine ale Sfinților Trei Ierarhi, traducere de Pr. Victor Manolache, Editura Egumenița, Galați, 2012, p. 108)

Punem tot capitolul 7 ptr a se vedea ca e vorba de patima curviei de care ar suferi ortodoxul si prin casatorie cu ortodoxa s-ar vindeca ,si nu de curvii mixte

1 Cor.Capitolul 7

1. Cât despre cele ce mi-aţi scris, bine este pentru om să nu se atingă de femeie.

2. Dar din cauza desfrânării, fiecare să-şi aibă femeia sa şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul său.

3. Bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată, asemenea şi femeia bărbatului.

4. Femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul; asemenea nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia.

5. Să nu vă lipsiţi unul de altul, decât cu bună învoială pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea, şi iarăşi să fiţi împreună, ca să nu vă ispitească satana, din pricina neînfrânării voastre.

6. Şi aceasta o spun ca un sfat, nu ca o poruncă.

7. Eu voiesc ca toţi oamenii să fie cum sunt eu însumi. Dar fiecare are de la Dumnezeu darul lui: unul aşa, altul într-alt fel.

8. Celor ce sunt necăsătoriţi şi văduvelor le spun: Bine este pentru ei să rămână ca şi mine.

9. Dacă însă nu pot să se înfrâneze, să se căsătorească. Fiindcă mai bine este să se căsătorească, decât să ardă.

10. Iar celor ce sunt căsătoriţi, le poruncesc, nu eu, ci Domnul: Femeia să nu se despartă de bărbat!

11. Iar dacă s-a despărţit, să rămână nemăritată, sau să se împace cu bărbatul său; tot aşa bărbatul să nu-şi lase femeia.

12. Celorlalţi le grăiesc eu, nu Domnul: Dacă un frate are o femeie necredincioasă, şi ea voieşte să vieţuiască cu el, să nu o lase.

13. Şi o femeie, dacă are bărbat necredincios, şi el binevoieşte să locuiască cu ea, să nu-şi lase bărbatul.

14. Căci bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă şi femeia necredincioasă se sfinţeşte prin bărbatul credincios. Altminterea, copiii voştri ar fi necuraţi, dar acum ei sunt sfinţi.

15. Dacă însă cel necredincios se desparte, să se despartă. În astfel de împrejurare, fratele sau sora nu sunt legaţi; căci Dumnezeu ne-a chemat spre pace.

16. Căci, ce ştii tu, femeie, dacă îţi vei mântui bărbatul? Sau ce ştii tu, bărbate, dacă îţi vei mântui femeia?

17. Numai că, aşa cum a dat Domnul fiecăruia, aşa cum l-a chemat Dumnezeu pe fiecare, astfel să umble. Şi aşa rânduiesc în toate Bisericile.

18. A fost cineva chemat, fiind tăiat împrejur? Să nu se ascundă. A fost cineva chemat în netăiere împrejur? Să nu se taie împrejur.

19. Tăierea împrejur nu este nimic; şi netăierea împrejur nu este nimic, ci paza poruncilor lui Dumnezeu.

20. Fiecare, în chemarea în care a fost chemat, în aceasta să rămână.

21. Ai fost chemat fiind rob? Fii fără grijă. Iar de poţi să fii liber, mai mult foloseşte-te!

22. Căci robul, care a fost chemat în Domnul, este un liberat al Domnului. Tot aşa cel chemat liber este rob al lui Hristos.

23. Cu preţ aţi fost cumpăraţi. Nu vă faceţi robi oamenilor.

24. Fiecare, fraţilor, în starea în care a fost chemat, în aceea să rămână înaintea lui Dumnezeu.

25. Cât despre feciorie, n-am poruncă de la Domnul. Vă dau însă sfatul meu, ca unul care am fost miluit de Domnul să fiu vrednic de crezare.

26. Socotesc deci că aceasta este bine pentru nevoia ceasului de faţă: Bine este pentru om să fie aşa.

27. Te-ai legat de femeie? Nu căuta dezlegare. Te-ai dezlegat de femeie? Nu căuta femeie.

28. Dacă însă te vei însura, n-ai greşit. Ci fecioara, de se va mărita, n-a greşit. Numai că unii ca aceştia vor avea suferinţă în trupul lor. Eu însă vă cruţ pe voi.

29. Şi aceasta v-o spun, fraţilor: Că vremea s-a scurtat de acum, aşa încât şi cei ce au femei să fie ca şi cum n-ar avea.

30. Şi cei ce plâng să fie ca şi cum n-ar plânge; şi cei ce se bucură, ca şi cum nu s-ar bucura; şi cei ce cumpără, ca şi cum n-ar stăpâni;

31. Şi cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca şi cum nu s-ar folosi deplin de ea. Căci chipul acestei lumi trece.

32. Dar eu vreau ca voi să fiţi fără de grijă. Cel necăsătorit se îngrijeşte de cele ale Domnului, cum să placă Domnului.

33. Cel ce s-a căsătorit se îngrijeşte de cele ale lumii, cum să placă femeii.

34. Şi este împărţire: şi femeia nemăritată şi fecioara poartă de grijă de cele ale Domnului, ca să fie sfântă şi cu trupul şi cu duhul. Iar cea care s-a măritat poartă de grijă de cele ale lumii, cum să placă bărbatului.

35. Şi aceasta o spun chiar în folosul vostru, nu ca să vă întind o cursă, ci spre bunul chip şi alipirea de Domnul, fără clintire.

36. Iar de socoteşte cineva că i se va face vreo necinste pentru fecioara sa, dacă trece de floarea vârstei, şi că trebuie să facă aşa, facă ce voieşte. Nu păcătuieşte; căsătorească-se.

37. Dar cel ce stă neclintit în inima sa şi nu este silit, ci are stăpânire peste voinţa sa şi a hotărât aceasta în inima sa, ca să-şi ţină fecioara, bine va face.

38. Aşa că, cel ce îşi mărită fecioara bine face; dar cel ce n-o mărită şi mai bine face.

39. Femeia este legată prin lege atâta vreme cât trăieşte bărbatul ei. Iar dacă bărbatul ei va muri, este liberă să se mărite cu cine vrea, numai întru Domnul.

40. Dar mai fericită este dacă rămâne aşa, după părerea mea. Şi socot că şi eu am Duhul lui Dumnezeu.

//=====Gandul mi-a sups ca nu se neaga canoanele ci chiar se intaresc , prin a dezlega aceste curvii ortodoxa-eretic

//=====Punem iar canoanele care sunt in conglasuire cu talcuirea celor 2 versete INTERPRETATE ERONAT de ecumenistii eretici care CAUTA SA STATORNICEASCA DREPTATEA LOR SI NU ADEVARUL ORTODOX :

Canoane ce interzic si fac nevalide cununiile mixte 


—–Sinodul Laodiceea

CANONUL 10

Nu se cuvine, ca cei ai Bisericii cu ne băgare de seamă să împreuneze spre împărtăşirea nunţii pe fiii lor cu eretici.

[Sinod 4, can. 14]

TÂLCUIRE

Nu se cade cei ai Bisericii(278) adică atât clericii cât şi mirenii dreptslăvitori, a-şi însoţi prin nuntăpe fiii, sau fiicele lor cu feţe ereticeşti, nefăcând deosebire între dreptcredincios şi eretic. Citeşte şi pe cel 14 al sinodului al 4-lea.

(278) Precum sinodul acesta în cel mai de sus al 9-lea canon zice să nu meargă la cimitirele ereticilor cei ai Bisericii, adică clericii, ori mirenii cei credincioşi, care şi însuşi el aceasta tâlcuieşte. Asemenea şi în acest canon zicând ca cei ai Bisericii că nu se însoare cu ereticii, să înţelege şi clericii şi mirenii creştini.

—–CANONUL 31

Nu se cade a se încuscri cu nici un eretic, ori a da fii, sau fiice, ci mai ales a lua, de s-ar făgădui a se face creştini.

TÂLCUIRE

Nu se cade, creştinii a-şi da pe fii, sau pe fiicele lor după nici un eretic spre împreunarea nunţii. Ca să nu-i întoarcă pe ei la a lor rătăcire, de la dreapta credinţă, ci mai ales creştinii să ia din eretici,de se vor făgădui însă, şi se vor întoarce mai înainte la Ortodoxie.Vezi şi canonul 14 al sinodului 4.

—–Sinodul IV Ecumenic

CANONUL 14

Fiindcă în oarecare eparhii s-au iertat anagnoştilor şi psalţilor a se însura, au hotărât sfântul sinod a nu fi iertat vreunul din aceştia a lua muiere de altă religie. Iar cei ce acum dintr-o însoţire ca aceasta au făcut copii, de au apucat a boteza pe cei născuţi dintr-înşii de către eretici, să-i aducă pe ei la împărtăşirea soborniceştii Biserici. Iar de n-au apucat a-i boteza, să nu poată a-i boteza de eretici, încă nici a-i împreuna prin nunta cu faţa ereticească, sau evreiască, sau elinească. Fără numai când ar făgădui că se va muta la ortodoxa credinţă, faţa ceea ce s-a împreunat cu cel ortodox. Iar dacă cineva ar călca hotărârea aceasta a sfântului sinod, să se supuie canoniceştii certări.

[Apostolic, can. 26; Sinod 6, can. 6, 72; Laodiceea, can. 10, 31; Cartagina, can. 19, 29, 33]

TÂLCUIRE

Măcar că canonul 26 al Apostolilor porunceşte că anagnoştii şi cântăreţii după hirotesie, de vor voi pot să se însoare, cu toate acestea din canonul acesta se vede, că acest lucru nu era pretutindenea iertat, (şi mai ales în Africa după al său canon 19), porunceşte dar sfântul sinodul acesta, că în locurile acelea unde se iartă aceasta, să nu fie slobod vreunui citeţ şi cântăreţ a lua muiere de străină religie. Iar câţi au ajuns a naşte copii din acest fel de nelegiuită nuntă, să-i aducă la soborniceasca Biserică, şi de i-au botezat cu botezul ereticilor, dacă botezul acel ereticesc, cu care s-au botezat, nu era deosebit de cel al ortodoxiei, după materie şi fel, ci ar putea fi primit de soborniceasca Biserică, să-i ungă cu Sfântul Mir, numai precum zice Zonara. (mai drept însă este, şi mai sigur a se boteza, fiindcă botezul tuturor ereticilor este întinăciune, şi nu botez, după tâlcuirea canoanelor 46, 47, 68 apostoleşti.) Iar dacă botezul acela n-ar fi primit, din nou să-i boteze. Şi dacă încă nu i-au botezat, să nu-i mai boteze în botezul cel ereticesc, nici să-i împreuneze prin nuntă cu faţă ereticească adicăsau cu iudeu, sau cu elinadică cu necredincios, şi slujitor de idoli. Iar dacă poate şi ereticul va făgădui a se face ortodox,facă-se mai întâi după făgăduinţa sa, şi atuncea să se săvârşească nunta. Iar cel ce le-ar călca acestea, să fie supus canoniceştilor certări, celor mai de sus adică apostoleşti.

——Sinodul VI Ecumenic

CANONUL 72

Să nu fie iertat bărbatul dreptslăvitor a se împreuna cu muiere eretică, nici iarăşi bărbat eretic a se însoţi cu femeie dreptslăvitoare, ci deşi s-ar afla ceva de acest fel că s-a făcut de vreunul dintre toţi, nunta să se socotească neîntărită, şi nelegiuita însoţire să se deslege, că nu trebuie cele neamesteacate a se amesteca, nici cu oaia lupul a se împletici, şi cu partea lui Hristos soarta păcătoşilor. Iar de va călca cineva acestea de noi hotărâte, să se aforisească. Iar dacă unii încă întru necredinţă aflându-se, şi încă nu sunt număraţi în turma celor dreptslăvitori, s-au însoţit cu legiuită nuntă, între sineşi, apoi, o parte adică binele alegându-l, a alergat la lumina Adevărului; iar cealaltă, se ţine încă de legătura rătăcirii, nealegând a căutat către dumnezeieştile raze ale adevărului (însă de binevoieşte cea necredincioasă a locui împreună cu cel credincios, sau dimpotrivă cel necredincios cu cea necredincioasă) să nu se despartă, după dumnezeiescul Apostol: „Că se sfinţeşte bărbatul necredincios prin femeia credincioasă, şi se sfinţeşte femeia necredincioasă prin bărbatul credincios”. (I Corinteni: 7,14)

[Sinod 4, can. 14]

TÂLCUIRE

Poate că din învoirea aceasta, şi din împreună locuinţa, se va povăţui şi cealaltă parte către buna cinstire; după zicerea a însuşi acestui dumnezeiesc Apostol, că ce ştii femeie de-ţi vei mântui bărbatul? Şi ce ştii bărbate de-ţi vei mântui femeia? (I Corinteni: 7,16) Teamă-se de certarea acestui sfânt sinod arhiereii cei ce slobod nişte asemenea însoţiri, şi nici întru un chip să ierte nişte nunţi ca acestea.

——-Canonul Apostolic

CANONUL 26

Dintru cei ce au intrat în cleros neînsuraţi, vrând să se însoare, poruncim numai anagnoştii (citeţii) şi psalţii.

[Sinod 4, can. 14; Sinod 6, can. 6; Cartagina, can. 19, 33; Vasilie, can. 69]

TÂLCUIRE

Prezbiterii, şi diaconii, şi ipodiaconii, mai-nainte de a se hirotonisi, au voie a-şi lua femeie (prin cununie), şi după nuntă să se hirotonisească, iar dacă după hirotonie s-ar însoţi cu femeie, se caterisesc de la treapta lor după canonul 6 al soborului 6. Iar citeţii şi cântăreţii şi clericii cei mai josiţi au voie a se căsători, şi după ce se vor face clerici fără de păcătuire, şi să păşească înainte şi la mai mare treaptă. Drept aceea acest canon,porunceşte unii ca aceştia să se însoţească cu femeie, şi după ce s-au făcut clerici însă cu femeie credincioasă, şi nu cu de altă credinţă, după canonul 14 al soborului 4 de toată lumea. Iar canonul 9 al celui din Cartagina rânduieşte: cum că citeţii când vor ajunge la vârsta de 14 ani, să fie siliţi ori a se însoţi prin nuntă, ori să mărturisească înfrânare adică a păzi feciorie. Iar după ce se vor însoţi să nu fie siliţi a se înfrâna mai mult de ce este rânduit, după canonul 33 al acestuiaşi. Iar canonul 69 al marelui Vasilie zice că citeţul de va cădea cu logodnica sa mai-nainte de a se cununa, să fie argos (liber) un an, apoi să se primească, iar la mai înaltă treaptă însă să nu se suie. Iar de ar fura nunta fără de logodnă, să înceteze de slujba sa. Iar canonul 6 al soborului al 6-lea anume pune înainte pe acest canon.

——Sinod Cartagina

CANONUL 29, 24

Asemenea a plăcut, ca fiii clericilor, cu păgâni, ori cu eretici, să nu se împreune cu nuntă.

[Sinod 4, can. 14; Sinod 6, can. 72; Laodiceea, can. 10, 31]

TÂLCUIRE

Vezi mai pe larg la canonul 14 al sinodului 4.

=======

Gandul mi-a spus :

Avand in vedere ca , cunununia e mixta si de Biserica Ortodoxa nu e binecuvantata si neacceptata ba chiar se cere in alt canon dezlegarea unei asemenea nelegiuiri , daca ei se iau sot si sotie mixt vor avea si relatii trupesti si deci cad in curvie , e ca si cum Biserica a binecuvantat curvia ca sa apara niste suflete noi ca sa fie Botezate Ortodox…

======

======

Dumnezeiescul  Maxim  ne  învaţă  următoarele:  „Prin  urmare,  tot  omul  care  s-a botezat  în numele  Treimii Dumnezeieşti  şi de  viaţă  făcătoare,  trebuie  să  ţină  toate  câte  a poruncit  Domnul.  Din  această  pricină,  Domnul  a împreunat  păzirea  tuturor  poruncilor cu Dreapta  Credinţă,  ştiind  că nu  e  cu  putinţă  să-i  aducă  omului  mântuirea  numai  una dintre  ele,  despărţită  de  celelalte”  (Filocalia  românească,  voi.  2,  Cuvânt  ascetic,  cap  2,  ed. Humanitas,  Bucureşti,  1999,  p.  25). 
Ne vor acuza tot mai mult că suntem FANATICI sau FUNDAMENTALIŞTI?

Dimitrie Tselenghidis despre cei ce isi zic crestini 

Sunt eterodocşii, adică toţi cei ce îşi zic creştini, dar nu sunt ortodocşi, membri ai Bisericii?(1)

de Dimitrie Tselenghidis(2)

, Profesor al Facultăţii de Teologie,
Universitatea Aristotelică din Tesalonic

Sub influenţa ecumenismului, încă din secolul trecut, se întreprinde sistematic o tentativă de înstrăinare a conştiinţei eclesiologice a Bisericii Ortodoxe, ca întreg (ca pliromă). Mai exact, se încearcă din ce în ce mai mult acceptarea unei teorii denaturate despre ceea ce înseamnă Biserica.

În baza acestei percepţii, cum că Biserica ar fi divizată, toţi creştinii – adică toți cei ce au fost botezaţi indiferent de modul săvârşirii Sfintei Taine a Botezului, în numele Dumnezeului Celui în Treime – sunt consideraţi ca fiind membri egali ai Trupului lui Hristos (adică ai Bisericii). Iar acest lucru se doreşte să fie luat în consideraţie în ciuda diferenţelor dogmatice dintre aceşti creştini.


În consecinţă, indirect, prin această teorie despre Biserică se anulează propriu-zis caracterul mântuitor al dogmelor (adevărurile de credinţă descoperite de Dumnezeu),
dogme formulate de Sinoadele Ecumenice ale Bisericii.


Concomitent, îşi pierd definitiv însemnătatea atât anatemele şi afurisirile, precum şi Canoanele Sinoadelor mai sus pomenite.
De altfel, așa se explică și faptul că s-a ajuns ca în Duminica Ortodoxiei fie să nu se mai citească în întregime anatemele, fie să nu se mai citească deloc Synodikonul Ortodoxiei. Încet, dar sigur, înaintăm spre o nivelare programată a Ortodoxiei cu erezia. De altfel, la evenimentele bisericești oficiale, ereticii sunt numiți fraţi întru Hristos cu ortodocșii sau, după caz, ortodocșii li se adresează cu ușurință, rostind titlul lor ecleziastic mincinos. Este limpede, ne găsim în mijlocul unui proces de omogenizare a diferitelor credinţe creştine.

Oare este legitim, din punct de vedere teologic şi ştiinţific, să-i considerăm pe eretici, adică pe romano-catolici, protestanţi, anticalcedoneni etc., drept membri ai Bisericii? Şi, în consecinţă, suntem cu toţii una în Hristos?

Ca să răspundem la această întrebare, într-un mod argumentat teologic, va trebui să lămurim de la început că noi, ca ortodocşi, credem în una, sfântă, sobornicească şi
apostolească Biserică, conform adevărului de credinţă mărturisit în Simbolul de Credinţă Niceo-Constantinopolitan (381).

Din expunerea de mai sus a Simbolului de Credinţă rezultă desigur că unitatea, ca însușire fundamentală a monadei şi, în cazul de față, ca însușire a Bisericii celei una, este un dat cert al credinţei noastre.

În conştiinţa trupului Bisericii, unitatea ei este un dat ființial (ontologic) care este asigurat în mod permanent și absolut de capul Bisericii, de Hristos, prin prezenţa
continuă a Duhului Sfânt Mângâietorul întru ea, încă de la Cincizecime.


Unitatea Bisericii, ca adevăr de credință (dogmatic)
, exprimă atât conştiinţa Bisericii de sine, cât şi experienţa în Duhul Sfânt pe care ea o are. Aşadar, pe baza faptului că în Biserica Ortodoxă se constată o conştiinţă dogmatică neîntreruptă în întregul ei, această
Biserică una este cea Ortodoxă
.

Mărturisirea cuprinsă în Simbolul de Credinţă, şi anume că Biserica este una, înseamnă că aceasta constituie însușirea de bază a identităţii ei.

În practică, aceasta înseamnă că Biserica nu se poate diviza, nu se poate fragmenta, pentru că ea este Trupul tainic al lui Hristos. Iar Hristos, ca și cap al Trupului Bisericii, nu poate să aibă nici mai multe trupuri, ca Unul şi Unicul Dumnezeu și Om, după cum nici un trup împărţit nu poate să aibă. Astfel, oricine se unește cu Trupul lui Hristos şi
rămâne viu în acest Trup are puterea, prin Sfintele Taine şi prin păzirea în dragoste a poruncilor, să se mute din moartea biologică la viaţa veşnică a Dumnezeului Celui în Treime. Şi precum mlădiţele de vie nu pot trăi şi aduce rod, dacă sunt tăiate din vie (Ioan 15: 5-6), la fel şi credinciosul tăiat din Biserică sau comunităţile întregi de credincioşi, indiferent de cât de mulți ar fi, nu pot nici să existe în Hristos, nici să înfiinţeze o altă Biserică.

Credinţa Bisericii este dată de sus, este inspirată de Dumnezeu, de aceea, ea nu este negociabilă. În conformitate cu învățătura Sinodului al II-lea Ecumenic, nu pot exista Biserici divizate sau mai multe Biserici, pentru că astfel ar rezulta o contradicţie între
definițiile Biserica cea una – Bisericile cele multe și Biserica cea una – Biserica divizată.


Orice schismă şi orice eventuală erezie nu ating în esență Biserica în privinţa caracterului ei unitar.
Biserica a fost, este şi va rămâne una şi nedivizată până la sfârşitul
veacului. Exact acest lucru îl mărturisim în Simbolul de Credinţă, folosind verbul cred la timpul prezent.


Hristos este capul acestui Trup integru ce continuă să rămână integru fie că se îmbogăţeşte cu nenumăraţi membri, fie că este mărginit la un număr infim de membri de-a lungul istoriei.


Hristos nu poate să fie capul unui Trup divizat sau fărâmițat.
Acest fel de eclesiologie nu a fost legitimat niciodată în cadrul istoriei noastre bisericeşti şi nici nu este cu putinţă să fie legitimat în cadrul experienţei în Duhul Sfânt a Bisericii.


Biserica nu poate să fie una şi totodată fragmentată.

Dacă Biserica este divizată, atunci ea nu poate fi una, pentru că Unul este Trupul Domnului. Ba, mai mult, dacă este divizată, nu este nici sfântă, nici sobornicească şi nici apostolică.


Însă, dacă Biserica, conform Simbolului de Credinţă, este una, nu pot exista Biserici eterodoxe (în afara Bisericii Ortodoxe), nici Biserici mame, nici Biserici surori, nici Biserici fiice sau Biserici nepoate.


Una şi singura Biserică nedespărţită (întotdeauna) naşte tainic din apă şi din Duh (Ioan 3: 5) doar pe membrii ei, nicidecum nu naște alte Biserici.

În consecinţă, considerarea Bisericii ca fiind divizată, considerare manifestată, din
nefericire, în ultima vreme, de către importante fețe bisericeşti, este în opoziţie cu exprimarea clară a Simbolului de Credinţă.


Considerarea că Biserica ar fi divizată sau că ar exista har și mântuire în afara ei,
aduce cu sine, conform hotărârilor Sinoadelor Ecumenice, căderea din Biserică, mai exact, caterisirea şi afurisenia, în funcţie de împrejurare, a aceluia care persistă într-o consideraţie dogmatică greşită.


Considerarea că Biserica este divizată anulează, în practică, credinţa în însăşi existenţa Bisericii care, doar pentru că este una şi nedespărţită, poate fi înţeleasă în baza conştiinţei de sine ortodoxe.


Prin urmare, atunci când cineva acceptă conştient consideraţia că Biserica este divizată, neagă credinţa Bisericii, neagă identitatea, dar şi conştiinţa de sine a ei.

Din acest motiv, ortodocşii nu au nici o problemă psihologică legată de identitatea lor ca ortodocși și ca Biserică, așa cum au cei ce au fost tăiați din Trupul Bisericii, adică eterodocșii (romano-catolici, anticalcedonieni-copţi, armeni, protestanţi cu diviziunile lor neoprotestante: baptişti, adventişti, evanghelişti etc.).

Desigur, Biserica Ortodoxă se roagă cu durere, îi pare rău şi manifestă interes pentru pocăinţa şi întoarcerea acestora în Trupul unic al lui Hristos, de la care au fost tăiaţi din cauza devierilor lor dogmatice.


1. Credinţa Apostolică


Integrarea şi rămânerea în Trupul Tainic al lui Hristos, adică în Biserică, nu are loc fără anumite condiţii prealabile. Ea presupune neapărat acceptarea şi mărturisirea
credinţei apostolice, aşa cum a fost explicată şi formulată de Sinoadele Ecumenice ale Bisericii.

Astfel, atunci când un credincios, indiferent de poziţia instituţională pe care o are în Trupul Bisericii, sau mai mulţi credincioşi, indiferent de numărul lor, încalcă credinţa stabilită a Bisericii, aceştia se desprind de Trupul ei. Dacă este vorba de un preot sau de un ierarh, acesta se cateriseşte, iar dacă este un mirean, acesta se afuriseşte. Acest lucru înseamnă că nu pot să participe şi să se împărtăşească de Tainele Bisericii.


Romano-catolicii au căzut din Biserică, în mod oficial, în secolul al XI-lea
. În 1014 au introdus în Simbolul de Credinţă învăţătura lor dogmatică greşită cu privire la Duhul Sfânt, şi anume cunoscutul Filioque. Conform acestei învăţături, Duhul Sfânt, ca
Persoană dumnezeiască, îşi are existenţa în urma purcederii şi din Tatăl, şi din Fiul.


Învăţătura dogmatică a romano-catolicilor, însă, anulează învăţătura apostolică a Bisericii despre Dumnezeu cel în Treime, căci, după Sfântul Evanghelist Ioan, Duhul Adevărului de la Tatăl purcede (Ioan 15: 26). De altfel, Sinodul al III-lea Ecumenic, prin Sfântul Chiril al Alexandriei, referindu-se la Simbolul de Credinţă, a hotărât categoric că nimănui nu-i este permis să adauge sau să scoată nici măcar o silabă din cele stabilite în
Simbolul de Credinţă
. Toate Sinoadele Ecumenice următoare au consfinţit hotărârile Sinodului al III-lea Ecumenic.


Aşadar, este limpede faptul că Romano-catolicii, în consecinţă, şi Protestanţii, au căzut în afara credinţei apostolice a Bisericii, de vreme ce ei au adoptat Filioque.
Este de prisos să facem referire la toate modernizările aduse credinţei de către creştinii occidentali (infailibilitatea papei, dogmele mariologice, primatul papal, harul creat etc.).


2. Succesiunea apostolică


De credinţa apostolică se leagă nedespărțit succesiunea apostolică.
Succesiunea apostolică este valabilă doar în Trupul Bisericii, presupunând, neapărat, credinţa apostolică.

Prin succesiunea apostolică înţelegem continuarea neîntreruptă a conducerii Bisericii de către Sfinţii Apostoli. Această continuare are un caracter harismatic şi este asigurată prin transmiterea autorităţii duhovniceşti a Sfinţilor Apostoli către episcopii Bisericii şi, prin intermediul celor din urmă, preoţilor.


Modul de transmitere episcopilor autoritatea duhovnicească apostolică se face prin punerea mâinilor (hirotonie)
. Dacă, prin urmare, vreun episcop dobândeşte hirotonia în mod canonic, din punct de vedere bisericesc, şi se află, însă, în afara Bisericii datorită credinţei lui greşite, el încetează, de fapt, să aibă succesiune apostolică, din moment ce aceasta are sens doar în cadrul tainic al Trupului lui Hristos, care este Biserica.


În consecinţă, dacă vreun episcop sau vreo Biserică locală, indiferent de numărul de membri, cad din credinţa Bisericii, aşa cum această credinţă a fost exprimată infailibil de Sinoadele Ecumenice, ei încetează să mai aibă succesiune apostolică, pentru că se găsesc deja în afara Bisericii.
Şi, din moment ce succesiunea apostolică este întreruptă în mod existenţial, nici nu poate fi vorba de dobândirea sau continuarea succesiunii apostolice pentru cei deja căzuţi în afara Bisericii.


Pe baza celor de mai sus, însuşi papa, dar şi toți episcopii romano-catolici sunt lipsiţi de succesiune apostolică, pentru că, fiind lipsiţi de credinţa apostolică, se găsesc în afara Bisericii. În consecinţă, a vorbi despre succesiune apostolică în afara Bisericii este un lucru fără temelie ştiinţifică, adică neteologic.


3. Preoţia şi celelalte Taine


Preoţia în cadrul Bisericii este preoţia lui Hristos, din moment ce Însuşi Hristos slujeşte Tainele Bisericii Lui, prin intermediul episcopilor şi a preoţilor.

Preoţia presupune continuitatea apostolică neîntreruptă, succesiunea apostolică. Mai întâi şi mai întâi, preoţia presupune ca Dumnezeu-Omul Hristos să fie slujitor în Trupul Său, Biserica. Într-o expresie finală, preoţia lui Hristos trece prin Biserică şi este oferită de Însuşi Hristos prin Biserica Lui şi însăşi Bisericii Lui. Preoţie autonomă şi Taine autonome faţă de Biserică nu pot exista.

Preoţia, precum toate celelalte Sfinte Taine, constituie o vădire a lucrării Bisericii (o dezvăluire liturgică, căci Biserica se înfăţişează pe sine prin Taine, zice Sfântul Nicolae Cabasila). Acest lucru înseamnă că, pentru a exista Taine, trebuie să existe în prealabil Biserica. Tainele sunt ca ramurile unui copac. Ramurile vii, care înfloresc şi aduc rod, pot
exista doar dacă se găsesc în prelungirea firească a copacului, atunci când sunt legate ontologic de corpul copacului.


Din punct de vedere teologic, este de neconceput susţinerea afirmaţiei că eterodocşii, romano-catolici sau protestanţi, ar avea vreo Taină, măcar una, de exemplu, Botezul.
Întrebarea esenţială care trebuie pusă aici este următoarea: Cine a slujit Taina
Botezului? Unde a dobândit preotul slujirea? Cine i-a dat slujirea, din moment ce aceasta se găseşte doar în Biserică? Şi unde se găseşte Biserica la eterodocşi, dacă aceştia, datorită credinţei lor greşite au căzut în afara Bisericii?


4. Teoria celor doi plămâni ai lui Hristos


Această teorie îşi are originea în Romano-catolicism. Conform acestei teorii, Hristos are drept plămâni Romano-catolicismul şi Biserica Ortodoxă
.

Astăzi, din nefericire, teoria aceasta a fost adoptată şi de mulţi ierarhi ortodocşi şi teologi laici ortodocşi, fără să fie probabil siliţi. Această teorie, însă, din punct de vedere
ortodox, poate fi considerată nu doar non-teologică, ci chiar o blasfemie.


Biserica Ortodoxă se diferenţiază ontologic de Romano-catolicism, din motive dogmatice clare. Astfel, Biserica Ortodoxă consideră că doar ea păstrează caracterul Bisericii de Trup divino-uman al lui Hristos.
Romano-catolicismul este căzut de o mie de
ani în afara Bisericii lui Hristos.

De altfel, pentru că Biserica, după cum consideră Simbolul de Credinţă, este una şi omogenă, din punct de vedere teologic este de neconceput să se subînţeleagă, în
conformitate cu teoria de mai sus, că Ortodoxia şi Romano-catolicismul sunt doi plămâni
ai lui Hristos, ca şi cum ar fi două organe echivalente din Trupul Lui.


În acest caz, ar trebui să considerăm că celelalte organe ale trupului lui Hristos fie nu sunt încă descoperite din punct de vedere eclesiologic, fie sunt acoperite de alte Biserici în afara celor două.
Aşa ceva ne-ar conduce nemijlocit la adoptarea teoriei eclesiologice protestante a ramurilor (Branch theory).

Prin teoria ramurilor înţelegem teoria protestantă privind identitatea Bisericii.


Biserica
, după protestanţi, este comunitatea nevăzută a Sfinţilor. Toate diversele Biserici         istorico-empirice, cu dogme diferite, sunt legitime şi echivalente, fiind ramuri ale copacului Bisericii nevăzute.
Biserica nevăzută este Biserica despre care mărturisim în Simbolul de Credinţă. În consecinţă, nici o Biserică locală, indiferent de dogmă, nu întrupează una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică. Nici o Biserică locală nu poate susţine faptul că deţine plinătatea adevărului revelat. Biserica cea una a lui Hristos este cumulul total al secţiilor separate, adică al Bisericilor locale de orice dogmă, oricât de mult ar diferi din punct de vedere dogmatic între ele. Acest fapt este cu neputinţă de acceptat din punct de vedere ortodox.

Pe de altă parte, teoria romano-catolică despre cei doi plămâni ai lui Hristos, este o blasfemie atunci când este adoptată de ortodocşi. Şi constituie o blasfemie în sensul cel
mai strict al cuvântului, pentru că introduce în Trupul impecabil al lui Hristos Romano-catolicismul, ca pe un organ funcţional al Lui (un plămân), deşi Romano-catolicismul suferă ontologic din punct de vedere instituţional, fiind, în realitate în afara Trupului divino-uman al Bisericii.


5. Biserici surori


De la început, termenul Biserici surori a fost nepotrivit şi inadmisibil.
Este nepotrivit din punct de vedere teologic, atunci când este folosit pentru a exprima relaţia dintre Bisericile Ortodoxe locale. Şi este absolut inadmisibil, din punct de vedere teologic, atunci când este folosit pentru a determina caracterul ontologic al Bisericii
Ortodoxe şi al Romano -catolicismului.


Termenul Biserici surori nu este un termen bazat scripturistic, nici nu este legitim.

Atunci când Sfântul Apostol Pavel se referă la diversele Biserici locale, el nu le denumeşte surori, nici nu subînţelege existenţa vreunei Biserici mame ale vreunor Biserici locale. El are conştiinţa că Biserica este una şi că ea are un caracter universal, în sensul unei deplinătăţi a adevărului şi a vieţii ei, şi al cărei cap, ne informează Sfântul
Apostol Pavel, este Însuşi Hristos. Astfel, atunci când se adresează vreunei Biserici locale, foloseşte expresia stereotipă: Bisericii care este în Corint, de exemplu. Acest
lucru arată că prezenţa întregii Biserici poate fi în orice loc, acolo unde există comunitatea euharistică a credincioşilor sub episcopul ei. Este, desigur, de la sine înţeles faptul că unitatea acestor Biserici locale este asigurată de comuniunea lor întru credinţă, viaţă şi rânduială eclesiastică. Unitatea Bisericilor locale este garantată în practică de
Sinodul episcopilor acestor Biserici.

Din cele expuse mai sus reiese clar faptul că, din moment ce nici Bisericile locale aflate în acelaşi cuget în cadrul Ortodoxiei nu se justifică, din punct de vedere teologic, să fie numite surori, cu atât mai mult nu există vreun substrat teologico-eclesiologic pentru a numi Biserica Ortodoxă şi Romano-catolicismul Biserici surori. De altfel, Romano-catolicismul nu poate fi numit, în sensul strict al cuvântului, Biserică, după anul 1054,
pentru că de atunci acţionează asupra lui anatemele Sinoadelor Ecumenice, consecinţa
fiind tăierea de la Trupul divino-uman.

Aici trebuie făcută observaţia că suspendarea anatemelor nu poate fi efectuată de nici o persoană oficială a Bisericii, indiferent de înălţimea poziţiei în ierarhia eclesiastică, ci doar de un Sinod Ecumenic. Şi acest lucru se poate face doar în cazul în care, în prealabil, sunt îndepărtate motivele dogmatice pentru care a avut loc efectiv tăierea Romano-catolicismului de Biserică.


Este, aşadar, limpede faptul că, oficial, Romano-catolicismul nu mai este Biserică din 1054.
Practic, acest lucru înseamnă că nu are credinţa apostolică corectă, nici

succesiune apostolică. Nu are harul necreat şi, prin urmare, nu are Tainele dumnezeieşti care aduc trupul divino-uman al Bisericii într-o comuniune îndumnezeitoare cu omul
. Şi,
pentru că Biserica nu poate decât să fie şi să rămână până la sfârşitul veacului una şi nedespărţită, orice comunitate creştină aflată în afara Bisericii Ortodoxe este, pur şi
simplu, eretică.

Traducere din limba greaca de Preot Matei Vulcănescu
———

1 Referat susţinut în Republica Moldova, la Chişinău şi la Bălţi, în zilele de 3 şi 4 aprilie 2012.

2 Domnul Profesor Dimitrie Tselenghidis este considerat unul din cei mai mari dogmatişti ai Greciei din
perioada contemporană. În ultimii 20 de ani este implicat în problema dialogului dintre Ortodoxie si
eterodoxie. Din anii tinereții a avut binecuvântarea să cunoască pe Părintele Paisie Athonitul, vestit pentru sfințenia lui, în preajma căruia s-a aflat timp de mulţi ani şi a primit sfaturile lui patristice şi
duhovniceşti. Are o vastă operă, din care cităm câteva: Teologia Ortodoxă şi viaţa, Soteriologia lui Luther, Har şi libertate după tradiţia patristică a secolului al XIV-lea”, Contribuţie la soteriologia Bisericii Ortodoxe etc. (n. trad.).