Category Archives: Sf. Nil Ascetul

Crestinul Ortodox cum ar trebui sa traiasca

Sf. Ioan Gură de Aur spune: „Aici pe pământ e de ajuns să ai numai o groapă şi să o întăreşti; de locuinţă nici nu-i nevoie. Ai auzit ce viaţă duc sciţii! Trăiesc tot timpul în căruţă. Ai auzit ce viaţă duc popoarele nomade! Aşa ar trebui să trăiască creştinii. Să trăiască întocmai ca niste călători pe pământ, războindu-se cu diavolul, dezlegând pe cei ţinuţi robi de el; să se scape de toate grijile lumeşti. Pentru ce-ţi faci casă, omule? Ca să te legi şi cu mai multe lanţuri? Pentru ce ascunzi aurul în pământ? Ca să chemi pe vrăjmaş împotriva ta? Pentru ce împrejmuieşti cu ziduri? Ca să-ţi faci închisoare? Dar, dacă ţi se par a fi grele acestea, să mergem la colibele sfinţilor acelora [la monahi], ca să vedem cu fapta cât sunt de uşoare toate. Ei îşi fac colibe. Dacă trebuie să le părăsească, le părăsesc cum părăsesc ostaşii taberele când se termină războiul. Aşa trăiesc sfinţii aceştia![…], sub ei au numai iarbă, aşa cum a avut Hristos în pustie când a hrănit mulţimile. Mulţi nu-şi fac nici acoperiş, ci în loc de acoperiş au cerul; în loc de lumina opaiţului au luna; n-au nevoie nici de ulei, nici de opaiţ, că luna le dă de sus o lumină vrednică de ei.[…] Cu lăsarea serii nu se lasă şi în sufletul lor tristeţea, aşa cum li se întâmplă multor oameni care se gândesc la grijile pricinuite de necazurile zilnice. După cină nu-i cuprinde teama de tâlhari, nu încuie uşile, nu trag zăvoarele, nici nu se tem de altele de care se tem oamenii: să stingă cu grijă luminile şi focurile, ca nu cumva o scânteie să le aprindă casa. Convorbirile lor sunt la fel de liniştite şi de potolite. Nu vorbesc ca noi de lucruri care nu-i privesc. Nu spun: <<Cutare a ajuns mare dregător; cutare şi-a pierdut slujba; cutare a murit; cutare a dobândit o moştenire>> şi altele de acest fel. Nu! Ei vorbesc totdeauna de cele viitoare şi filozofează. Şi, ca şi cum ar locui în altă lume, ca şi cum s-ar fi mutat în cer, ca şi cum ar trăi acolo, aşa vorbesc despre toate cele de acolo, despre sânurile lui Avraam, despre cununile sfinţilor, despre vieţuirea împreună cu Hristos; despre cele din lumea aceasta nici pomenire, nici cuvânt; ci, după cum pe noi nu ne interesează ce fac furnicile în muşuroaiele lor, tot aşa nici pe ei nu-i interesează ce facem noi, ci-i interesează Împăratul cel de sus, războiul ce-l au de dus, uneltirile diavolului, faptele mari pe care sfinţii le-au săvârşit.”[…] (Omilii la Matei)
Sf. Nil Ascetul: „Căci cu ce se alege viaţa noastră din toată osteneala deşartă în jurul acestora [a grijilor lumeşti]? Nu toată zdroaba omului merge în gura lui? – cum zice Ecclesiastul (Ecc 6, 7). Dar hrana şi veştmintele sunt destul pentru susţinerea păcătosului acestuia de trup (1 Tim 6, 8). De ce, aşadar, lucrăm la nesfârşit şi alergăm după vânt, cum zice Solomon (Ecc 5, 15; 6, 9), împiedicând, din pricina sârguinţei pentru cele materiale, sufletul să se bucure de bunurile dumnezeieşti şi îngrijind şi încălzind trupul mai mult decât se cade? Îl hrănim ca să ne facem un duşman vecin cu noi, ca să nu fie în lupta lui cu sufletul numai egal, ci, din pricina marii lui puteri, să fie mai tare în războiul lui împotriva sufletului, neîngăduind ca acesta să fie cinstit şi încununat. Căci în ce constă trebuinţa trupului, pe care, luând-o ca motiv mincinos, întindem pofta până la greutăţi nebuneşti? Ea constă, desigur, în pâine şi apă. Dar nu ne dau izvoarele apă din belşug? Iar pâinea nu e atât de uşor de câştigat de cei ce au mâini? Şi ne-o putem agonisi prin astfel de lucrări, prin care trebuinţa trupului se împacă, fără să fim împrăştiaţi, decât foarte puţin sau deloc. Dar ne dă oare mai multă grijă îmbrăcămintea? Nici aceasta, dacă nu avem în vedere moliciunea venită din obişnuinţă, ci numai trebuinţa. Ce haine din pânză de paianjen, ce vison, sau porfiră, sau mătase a purtat primul om? Nu i-a întocmit Făcătorul o haină din piei şi nu i-a poruncit să se hrănească doar cu ierburi? Punând aceste hotare trebuinţei trupului, a oprit şi osândit de departe urâciunea vieţuirii de acum a omului. Nu mai spun că şi acum va hrăni pe cei ce vieţuiesc Cel ce hrăneşte păsările cerului şi le îmbracă, Cel ce împodobeşte crinii câmpului cu atâta frumuseţe, fiindcă nu e cu putinţă să-i convingem pe cei ce s-au depărtat aşa de mult de la această credinţă. Căci cine nu va da cu bucurie cele de trebuinţă aceluia care vieţuieşte întru virtute?” (Filocalia I)

 Sf. Ioan Gură de Aur: „Viaţa creştinului trebuie a fi încărcată de sânge, de sânge însă, nu ca să se verse sângele străin, ci a fi cineva gata de a-şi vărsa sângele său. Cu atâta bunavoinţă deci noi să vărsăm sângele nostru, când aceasta o facem pentru Hristos, cu câtă bunăvoinţă ar vărsa cineva apă, (căci apă este sângele care circulă primprejurul trupului), şi cu atâta uşurinţă ne dezbrăcăm de trup, cu câtă uşurinţă ne dezbrăcăm de haine. Aceasta se întâmplă însă, dacă nu suntem legaţi cu averi, cu case; dacă nu atârnăm de dragostea celor de faţă.” Iar într-un alt loc spune: „Şi după cum copiii sunt aspru bătuţi când nu-şi fac lecţiile şi se iau cu joaca, tot aşa şi noi vom primi cea mai cruntă pedeapsă dacă acum ne cheltuim toată râvna cu clădiri de case şi acareturi, iar la înfricoşătoarea judecată nu vom putea sa arătăm, prin fapte, lecţiile cele duhovniceşti. Nimeni nu va fi exceptat: tată, frate, oricine. Toate casele şi acareturile noastre vor pieri, dar osânda, strânsă de pe urma lor, rămâne veşnic, e nemuritoare. Aşa se întâmplă şi cu copiii: când tatăl le strică jucăriile, pentru că sunt leneşi şi nu-şi caută de carte, copiii plâng necontenit!” (Lumina Sf. Scripturi – Antologie tematică din opera Sf. Ioan Gură de Aur, vol. I)

Advertisements