Sinodiceasca Epistola a celui de-al Doilea Ecumenic Sinod

Cartea: The Seven Ecumenical Councils by Philip Schaff

pag. 263-265

The Second Ecumenical Council: The First Council of Constantinople.

The Synodical Letter

Council of Constantinople.
A.D. 382.
The Synodical Letter.238

To the right honourable lords our right reverend brethren and colleagues, Damasus, Ambrosius, Britton, Valerianus, Ascholius, Anemius, Basilius and the rest of the holy bishops assembled in the great city of Rome, the holy synod of the orthodox bishops assembled at the great city of Constantinople sends greeting in the Lord.

To recount all the sufferings inflicted on us by the power of the Arians, and to attempt to give information to your reverences, as though you were not already well acquainted with them, might
seem superfluous. For we do not suppose your piety to hold what is befalling us as of such secondary importance as that you stand in any need of information on matters which cannot but evoke your sympathy.

Nor indeed were the storms which beset us such as to escape notice from their insignificance. Our persecutions are but of yesterday. The sound of them still rings in the ears alike of those who suffered them and of those whose love made the sufferers’ pain their own.

It was but a day or two ago, so to speak, that some released from chains in foreign lands returned to their own churches through manifold afflictions; of others who had died in exile the relics were brought home; others again, even after their return from exile, found the passion of the heretics still at the boiling heat, and, slain by them with stones as was the blessed Stephen, met with a sadder
fate in their own than in a stranger’s land. Others, worn away with various cruelties, still bear in their bodies the scars of their wounds and the marks of Christ.

Who could tell the tale of fines, of
disfranchisements, of individual confiscations, of intrigues, of outrages, of prisons? In truth all
kinds of tribulation were wrought out beyond number in us, perhaps because we were paying the penalty of sins, perhaps because the merciful God was trying us by means of the multitude of our
sufferings. For these all thanks to God, who by means of such afflictions trained his servants and, according to the multitude of his mercies, brought us again to refreshment.

We indeed needed long
leisure, time, and toil to restore the church once more, that so, like physicians healing the body after long sickness and expelling its disease by gradual treatment, we might bring her back to her ancient health of true religion.

It is true that on the whole we seem to have been delivered from the violence of our persecutions and to be just now recovering the churches which have for a long time been the prey of the heretics.

But wolves are troublesome to us who, though they have been driven from the fold, yet harry the flock up and down the glades, daring to hold rival assemblies, stirring seditious among the people, and shrinking from nothing which can do damage to the
churches. So, as we have already said, we needs must labour all the longer.

Since, however, you
showed your brotherly love to us by inviting us (as though we were your own members) by the letters of our most religious emperor to the synod which you are gathering by divine permission at Rome, to the end that since we alone were then condemned to suffer persecution, you should not now, when our emperors are at one with us as to true religion, reign apart from us, but that we, to use the Apostle’s phrase, should reign with you, our prayer was, if it were possible, all in company to leave our churches, and rather gratify our longing to see you than consult their needs.

For who will give us wings as of a dove, and we will fly and be at rest? But this course seemed likely to leave the churches who were just recovering quite undefended, and the undertaking was to most of us impossible, for, in accordance witch the letters sent a year ago from your holiness after the
synod at Aquileia to the most pious emperor Theodosius, we had journeyed to Constantinople, equipped only for travelling so far as Constantinople, and bringing the consent of the bishops remaining in the provinces of this synod alone.

We had been in no expectation of any longer journey nor had heard a word about it, before our arrival at Constantinople. In addition to all this, and on account of the narrow limits of the appointed time which allowed of no preparation for a longer journey, nor of communicating with the bishops of our communion in the provinces and of obtaining their consent, the journey to Rome was for the majority impossible. We have therefore adopted the next best course open to us under the circumstances, both for the better administration of the church, and for manifesting our love towards you, by strongly urging our most venerated, and
honoured colleagues and brother bishops Cyriacus, Eusebius and Priscianus, to consent to travel
to you.

Through them we wish to make it plain that our disposition is all for peace with unity for its
sole object and that we are full of zeal for the right faith. For we, whether we suffered persecutions, or afflictions, or the threats of emperors, or the cruelties of princes, or any other trial at the hands
of heretics, have undergone all for the sake of the evangelic faith, ratified by the three hundred and eighteen fathers at Nicæa in Bithynia. This is the faith which ought to be sufficient for you, for us,
for all who wrest not the word of the true faith; for it is the ancient faith; it is the faith of our baptism;
it is the faith that teaches us to believe in the name of the Father, of the Son, and of the Holy Ghost.

According to this faith there is one Godhead, Power and Substance of the Father and of the Son and of the Holy Ghost; the dignity being equal, and the majesty being equal in three perfect
hypostases, i.e. three perfect persons. Thus there is no room for the heresy of Sabellius by the confusion of the hypostases, i.e. the destruction of the personalities; thus the blasphemy of the Eunomians, of the Arians, and of the Pneumatomachi is nullified, which divides the substance, the nature, and the godhead, and super-induces on the uncreated consubstantial and co-eternal Trinity
a nature posterior, created and of a different substance.

We moreover preserve unperverted the
doctrine of the incarnation of the Lord, holding the tradition that the dispensation of the flesh is neither soulless nor mindless nor imperfect; and knowing full well that God’s Word was perfect before the ages, and became perfect man in the last days for our salvation.

Let this suffice for a summary of the doctrine which is fearlessly and frankly preached by us, and concerning which you will be able to be still further satisfied if you will deign to read the tome of the synod of Antioch, and also that tome issued last year by the Ecumenical Council held at
Constantinople, in which we have set forth our confession of the faith at greater length, and have appended an anathema against the heresies which innovators have recently inscribed.

Now as to the particular administration of individual churches, an ancient custom, as you know, has obtained, confirmed by the enactment of the holy fathers of Nicæa, that in every province, the bishops of the province, and, with their consent, the neighbouring bishops with them, should perform
ordinations as expediency may require.

In conforming with these customs note that other churches have been administered by us and the priests of the most famous churches publicly appointed.

Accordingly over the new made (if the expression be allowable) church at Constantinople, which,
as through from a lion’s mouth, we have lately snatched by God’s mercy from the blasphemy of
the heretics, we have ordained bishop the right reverend and most religious Nectarius, in the presence of the Ecumenical Council, with common consent, before the most religious emperor Theodosius, and with the assent of all the clergy and of the whole city. And over the most ancient and truly apostolic church in Syria, where first the noble name of Christians was given them, the bishops of the province and of the eastern diocese have met together and canonically ordained bishop the right reverend and most religious Flavianus, with the consent of all the church, who as though with one voice joined in expressing their respect for him.

This rightful ordination also received the sanction
of the General Council. Of the church at Jerusalem, mother of all the churches, we make known that the right reverend and most religious Cyril is bishop, who was some time ago canonically
ordained by the bishops of the province, and has in several places fought a good fight against the Arians.

We beseech your reverence to rejoice at what has thus been rightly and canonically settled by us, by the intervention of spiritual love and by the influence of the fear of the Lord, compelling
the feelings of men, and making the edification of churches of more importance than individual grace or favour.

Thus since among us there is agreement in the faith and Christian charity has been
established, we shall cease to use the phrase condemned by the apostles, I am of Paul and I of Apollos and I of Cephas, and all appearing as Christ’s, who in us is not divided, by God’s grace we will keep the body of the church unrent, and will boldly stand at the judgment seat of the Lord.

238 Found in Theod., H. E. v. 9. The reader is warned against inaccurate translations of the dogmatic portions.


Cele Șapte Ecumenice Sinoade de Philip Schaff

pag. 263-265

Al Doilea Ecumenic Sinod: Întâiul Sinod din Constantinopol

Sinodiceasca Epistolă

Sinodul din Constantinopol.

A.D. 382.
Sinodiceasca Epistolă.238

Către drept cinstiții domni ai noștri drept preacinstiți frați și confrați, Damasie, Amvrosie, Vriton, Valerian, Ascol, Anemie, Vasilie și celorlalți sfinți episcopi adunați în marele oraș al Romei, sfântul sinod al ortodocșilor episcopi adunați la marele oraș al Constantinopolului trimite salutări în Domnul.

A povesti toate pătimirile pricinuite asupra noastră de puterea Arienilor, și încercând să dăm relatări precinstirilor voastre, ca și cum nu sunteți deja bine cunoscut/familiarizați cu ele, s-ar putea părea prea mult. Pentru că noi nu prepunem că ale voastre evlavii să țină ceea ce se întâmplase nouă ca de astfel de o a doua importanță ca și faptul că sunteți în nevoia de vestiri în probleme care nu pot decât deștepta/trezi compătimirea voastră.

Nici într-adevăr fost-au furtunile care ne scârbesc/necăjesc pe noi cum ar fi să se mântuiască vedem din a lor nimicnicie/neînseamnătate. Ale noastre prigoane sunt dar de ieri. Sunetul lor încă sună în urechile asemenea ale celor care le-au pătimit și ale acelora a căror dragoste a facut durerea pătimitorilor a lor propie.

A fost dar o zi sau două în urmă, ca să spun așa, că unii eliberați din lanțuri în țări străine reîntorcându-se la ale lor biserici prin mulțime de scârbe; a altora care au murit în exil moaștele/rămășitele au fost aduse acasă; alții iar, chiar și după a lor întoarcere din exil, au găsit patima ereticilor încă la a fierberii căldură/la punctul de fierbere/la căldura de fierbere, și, omorâți de către ei cu pietre așa cum a fost binecuvântatul Ștefan, întâlnindu-se cu o mai tristă soartă/viață în a lor propie[țară] decât în țara unui străin. Alții, purtați departe cu felurite cruzimi, încă poartă în ale lor trupuri cicatricile ale rănilor lor și semnele lui Hristos.

Cine poate spune povestea amenzilor, luarea drepturilor, confiscărilor individuale, uneltirilor, cruzimilor, închisorile? În adevăr tot felul de scârbe/necazuri fără număr au fost lucrate în noi, poate pentru că noi plăteam pedeapsa păcatelor, poate pentru că milostivul Dumnezău era încercându-ne pe noi prin mijloace a mulțimii alor noastre suferințe. Pentru toate acestea mulțumiri lui Dumnezeu, care prin mijloace de așa suferințe a pregătit ai lui slujitori și, după mulțimea îndurărilor sale, ne-a adus iar/din nou la odihnă.

Noi într-adevăr aveam nevoie de tihnă, timp, și osteniți să refaceți biserica încă o dată, că așa, ca vracii/doctorii videcând trupul după o îndelungată boală și să dea afară/scoată a ei boală prin tratament treptat, noi am putea să o aducem înapoi la a ei străveche/cea dintâi sănătate a adevăratei credințe.

Este adevărat că în întreg noi părem să fi fost mântuiți de violențele prigoanelor noastre și să fie chiar acum luarea bisericile care au fost pentru un timp îndelungat jaful/prada ereticilor.

Dar lupii sunt problematici pentru noi care, deși ei au fost alungați de la staul, încă atacă turma sus și jos pe pășuni, cutezând să țină rivale adunări, trezind răzvrătire printre oameni, și [nu] se restrâng/limitează de la nimic care poate face vătămare bisericilor. Deci, cum noi am mai spus deja, noi avem nevoie să lucrăm cu atât mai mult.

De când, însă, tu ai arătat a ta frățească dragoste către noi prin invitarea noastră(ca și când noi eram ai tăi proprii membrii/ale tale mădulare) prin epistolele celui mai credincios împărat al nostru către sinodul pe care tu îl aduni prin dumnezeiasca hotărâre/îngăduință la Roma pînă la urmă că de vreme ce singuri noi am fost apoi pedepsiți să suferim prigonirea, tu nu ar trebui acum, când ai noștri împărați sunt una cu noi în ce privește adevărata credință, [să] împărățești separat de noi, dar aceea că noi, folosind a Apostolului expresie, vom și împărăți/ar trebui să împărățim cu tine, rugăciunea noastră a fost, dacă ar fi fost posibil, toți în grup să părăsim ale noaste biserici, și mai degrabă împliniți a noastră năzuința de a vă vedea decât de a cerceta nevoile lor.

Căci cine ne va da nouă aripi ca ale porumbului, și noi vom zbura și vom fi la odihnă? Dar acest drum se pare să părăsească bisericile care doar se refăceau cam fără apărare, și lucrarea a fost celor mai mulți dintre noi imposibilă, pentru, în înțelegere cu epistolele timise cu un an în urmă de la sfinția ta după sinodul din Aquileia celui mai evlavios împărat Teodosie, noi am călătorit în Constantinopol îmbrăcați numai pentru a călători până la Constantinopol, și aducând încuviințarea episcopilor rămași în provinciile acestui sinod unul.

Noi nu am fost în așteptarea unei mai lungi călătorii nici nu am auzit un cuvânt despre asta, înainte de a noastră sosire la Constantinopol. În adaogare față de toate astea, și ținând seama de limitele înguste ale timpului stabilit, care nu permitea nici o pregătire pentru o călătorie mai lungă, nici de a cuvânta/împărtăși cu episcopii comuniunii/împărtășirii noastre în provincii și de a obține încuviințarea lor, călătoria spre Roma a fost pentru majoritatea cu neputință. Prin urmare noi am ales următoarea cea mai bună cale deschisă nouă în aceste fapte, atât pentru o mai bună iconomisire a bisericii, și pentru a ne arăta a noastră iubirea față de tine, puternic îndemnând pe ai noștri cei mai preacinstiți, și cinstiți confrați și frați episcopi Chiriacie, Evsevie, Priscianie, să încuviințeze să călătorim la tine.

Prin acestea noi dorim să clarificăm că starea noastră e toată pentru pace cu unime pentru al ei scop unul, și aceea că noi suntem plini de zel pentru dreapta credință. Pentru că noi, dacă noi pătimim prigoane, sau răni, sau amenințări ale împăraților, sau cruzimile prinților, sau oricare altă judecată [care este] la mâinile ereticilor, am îndurat toate pentru binele credinței evanghelice, aprobată de cei trei sute optsprezece [318] părinți la Niceea în Vitinia. Aceasta este credința care au jurat să fie destulă pentru tine, pentru noi, pentru toți care nu minciunoșec/falsifică/strică cuvântul adevăratei credințe; pentru că este vechea/cea dintâi credință; este credința botezului nostru; este credința ce ne învață pe noi să credem în numele Tatălui, și al Fiului, și al Sfântului Duh.

După această credință există o Dumnezeire, Puterea și Ființă a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh; demnitatea fiind egală și împărăția fiind egală în trei desăvârșite ipostasuri, i.e. trei desăvârșite persoane. De aceea nu e loc pentru erezia lui Savelie prin amestecarea ipostaselor, i.e. distrugerea persoanelor; de aceea hula Evnomienilor, Arienilor, și a Pnevmatomahilor este nelucrătoare, care separă ființa, natura, și dumnezeirea, și introduce în necreata ființă și împreună-veșnica Treime o natură după, creată și de o diferită ființă.

Noi și mai mult păstrăm neschimbată învățătura despre întrupărea Domnului, ținând tradiția aceea că alcătuirea cărnii /iconomia trupului nu este nici fără de suflet nici fără de minte nici nedesăvârșită, și cunoscând prea bine că Cuvântul lui Dumnezeu a fost desăvârșit înainte de veacuri, și se face om desăvârșit în ultimele zile pentru a noastră mântuire.

Să fie aceasta îndestulător pentru un rezumat al învățăturii care este fără teamă și pe față propovăduită de noi, și privind ce tu vei fi iscusit/capabil să fi în continuare mulțumit dacă tu vei găsi de cuviință/binevoi/permite a se citi tomul sinodului din Antiohia, și de asemenea tomul scos anul trecut de Ecumenicul Sinod ținut la Constantinopol, în care noi am pus înainte a noastră mărturisire de credință de o lungime mai mare, și am adăugat o anathemă împotriva ereziilor care scornitorii/născocitorii au scris nou.

Acum cu privire la păstorirea particulară a bisericilor individual, un vechi obicei, după cum cunoști, predomină/stăpânește, aprobat de punerea în lucrare a sfinților părinți de la Niceea, aceea că în fiecare provincie, episcopii provinciei, și, cu al lor acord, vecinii episcopi cu ei, să facă hirotonii cum oportunitatea/nevoia o cere.

În acord cu acest obicei reține aceea că alte bisericii au fost iconomisite de noi și de preoții ale celor mai slăvite biserici public numiți.

În consecință asupra nou făcutei/lucratei(dacă expresia este permisă) biserică din Constantinopol, care, ca dintr-o gură de leu, noi în ultima vreme am smuls-o/tras afară din/desprins-o prin a Dumnezăului milă din hula ereticilor, noi am hirotonit episcop pe drept preacinstitul și cel mai credincios Nectarie, în pezența a Ecumenicului Sinod, de comun acord, în fața celui mai credincios împărat Teodosie, și cu consimțământul/acordul a tuturor clericilor și a tot orașul. Și peste cea mai veche și adevărată apostolică biserică în Siria, unde prima [dată] nobilul nume de Creștini a fost dat lor, episcopii povinciei/satelor/de la țară și a răsăritului eparhiei s-au întâlnit împreună și canonic au hirotonit episcop pe drept preacinstitul și cel mai credincios Flavian, cu acordul întregii biserici, care ca și când cu o voce s-a unit în a exprima a lor respect pentru el.

Această dreaptă hirotonie de asemenea a primit sancțiune/ confirmare la Obștecul/Generalul Sinod. Din biserica de la Ierusalim, maică a tuturor bisericilor, noi facem cunoscut aceea că drept preacinstitul și cel mai credincios Chiril este episcop, care a fost ceva vreme în urmă canonic hirotonit de episcopii din provincie/de la țară[horEpiscopii], și care în câteva locuri a luptat lupta cea bună împotriva Arienilor.

Noi rugăm a voastră sfinție să se bucure de ceea ce a fost drept și canonic așezat de noi, prin intervenția/mijlocirea iubirii duhovnicești și de influența fricii de Domnul, convingând sentimentele omului, și lucrând zidirea bisericilor de o mai mare importanță ca slava individuală sau favoarea.

Deci de când între noi există un acord în credință și o Creștină milă a fost stabilită, noi vom înceta să folosim fraza condamnată de apostoli, Eu sunt al lui Pavel și Eu al lui
Apolo și Eu al lui Chifa, și toți cei care arată ca Hristos, care nu este împărțit în noi, prin harul lui Dumnezău noi vom ține/păstra trupul bisericii nerupt/nesfâșiat, și cu cutezanță va sta la scaunul de judecată al Domnului.

238 Găsită în Theod., H. E. v. 9. Cititorul este prevenit împotriva traducerilor inexate ale părților dogmatice.