Sinodul iconoclast (754)

DANIEL J. SAHAS
SFÂNTUL IOAN DAMASCHINUL
DESPRE ISLAM
„EREZIA ISMAELIŢILOR”, Iaşi , edit: Doxologia, 2015
pag.25-26

Capitolul I

Sinodul iconoclast (754) şi
Ioan Damaschinul

Sinodul ionoclast s-a întrunit în 754, în palatul din Hiereia (Ἱερεία), în Calcedon. A fost convocat de împăratul Constantin al V-lea „Copronimul” (741-775) şi prezidat de Teodosie, episcopul Efesului, în locul patriarhului Constantinopolului,
care a murit în acelaşi an1. Sinodul s-a întrunit pentru a condamna în mod oficial venerarea icoanelor, o practică uzuală în viaţa cultică a creştinilor. La sfârşitul dezbaterilor sale, sinodul a emis un decret prin care erau condamnate diverse atitudini teologice asupra subiectului2.

Sinodul iconoclast a exemplificat mai ales această condamnare prin anatemizarea celor trei principali apărători ai icoanelor, „bărbaţi sfinţiţi şi învăţători cinstiţi3. Gherman, patriarhul depus al Constantinopolului, Gheorghe, patriarhul Constanţiei, capitala Ciprului, şi Ioan Damaschinul, preot şi monah din mănăstirea Sfântul Sava, aflată la câţiva kilometri de
Ierusalim. Iată acest fragment din decret:

Ἡ ἁγία σύνοδος ἐξεβόησε · πάντες οὔτω πστεύοµεν, πὰντες τὸ ατὸ ϕρονοῦµεν · πάντες σνανέσαντες καί ἀσµενίσαντες ὑπεγράψαµεν · πάντες ὀρθοδόξως πστεύοµεν · πάντες νοερῶς τῇ νοερᾷ θεότητ λατρεύοντες προσκνοῦµεν. αὕτη ἡ πίστς τῶν ἀποστόλων, αὕτη ἡ πίστς τών πατέρων, αὕτη ἡ πίστς τῶν ὀρθοδόξων · οὕτω πάντες
λατρεύοντες τῷ Θεῷ προσεκύνον · πολλὰ τὰ ἔτη τῶν βασλέων … τὰ τῶν ἁγίων καὶ οἰκοµενκῶν ἒξ σνόδων
δόγµατα ὑµεῖς ἀπεκρώσατε · πάσαν εἰδωλολατρείαν ὑµεῖς ἐξηφανίσατε · τος δδασκάλος τῆς τοαύτης πλάνης
ἡµεΐς ἐθραµβεύσατε · τοὺς τὰ ἐναντία ϕρονοῦντας ὑµεῖς ἐστηλτεύσατε.

Γερµανοῦ, Γεωργίο καὶ Μανσοὺρ τῶν κακοδόξων ϕρόνηµα ὑµεῖς δελύσατε.
Γερµανῷ τῷ δγνώµῳ καὶ ξλολάτρῃ, ἀνάθεµα.
Γεωργίῳ τῷ ὁµόϕρον αὐτοῦ, καὶ ϕαλσετῇ τῶν πατρκῶν δδασκαλῶν, ἀνάθεµα.

Μανσοὺρ τῷ κακωνύµῳ καὶ σαῤῥακηνόφρον, ἀνάθεµα.
Τῷ εἰκονολάτρη καί φαλσογράφω Μανσούρ, ἀνάθεµα.
Τῷ τοῦ Χρίστο ὑβρστῇ καί έπβούλῳ τῆς βασλείας Μανσούρ, ἀνάθεµα.
Τῷ τῆς ἀσεβείας δδασκάλῳ καὶ παρερµηνετῇ τῆς θείας γραφῆς Μανσούρ, ἀνάθεµα.
Ἡ τρὰς τοὺς τρεῖς καθεῖλεν4.

Foarte probabil, Ioan Damaschinul a devenit cunoscut în mod public în timpul controversei iconoclaste datorită implicării sale active în aceasta şi a poziţiei sale faţă de icoane5.
Istoricii bisericeşti şi cronografii îi menţionează numele, pentru prima dată, în contextul sinodului din 7546. Textul de mai sus pare a fi cel mai timpuriu document care se referă la persoana lui Ioan Damaschinul. Acest fapt ne îndeamnă să-l folosim ca punct de plecare în studiul nostru.
Este limpede că acest document reprezintă un atac violent
îndreptat în primul rând împotriva lui Ioan Damaschinul.
Din cele şase anateme pe care sinodul le-a rezervat pentru trei persoane, dintre care una era Patriarhul Constantinopolului, iar cealaltă Patriarhul Ciprului, Ioan Damaschinul, un simplu preot şi monah, a primit patru! Conform acestor anateme, Ioan Damaschinul (Mansūr) are un nume „rău” (sau care sună rău, disonant, obscen?) şi „cuget sarazin”; el este un „iconolatru” sau „adorator al icoanelor”, un „falsificator”, un
„batjocoritor al lui Hristos”, „conspirator împotriva Imperiului”, „învăţător al necredinţei” şi un „stricător al Scripturilor”.
De şi mai mare interes pentru acest studiu sunt referinţele, implicite sau explicite, la relaţia lui Ioan Damaschinul cu şi faţă de Islam şi musulmani.

———————–
1 Giovanni Domenico Mansi, Sacrorum Conciliorum Nova et amplissima Collectio (Florentiae. Expensis Antonii Zatta Veneti, 1766-1767), XII, XIII; Philip Labbei et Gabrielli Cossartii, Sacrosanta Concilia ad regiam editionem
exacta (Lutetiae Parisiorum, 1671), VII; Charles Joseph Hefele, Histoire
des Conciles, trad. de Henri Eeclerq (Paris: Letouzey et Ane, 1910), pt. 2,
pp. 693ff; Teofan Mărturisitorul (m. 817), Chronographia, ex recensione
Ioannis Classeni, în Corpus Scriptorum Historiae Byzantinae (Bonn: 1839), XXXIX, ann. 745, pp. 659f; acelaşi text in Migne, Patrologia Graeca, CVIII, 56-1.009 (ediţie critică: de Boor, Leipzig, 1883-1885, 2 vol.). Pentru deosebiri în sistemul cronologic pe care-l urmează Teofan, vezi discuţia şi bibliografia în George Ostrogorsky, History of the Byzantine State (tr. de Joan Hussey, Oxford: Basil Blackwell, 1956), p. 80 şi n. 1; Alexander A. Vasiliev, „The iconoclastic edict of Caliph Yazid II, A.D. 721”, în Dumbarton Oaks Papers (Washington, D.C.: Dumbarton Oaks Center for Byzantine Studies), IX-X (1955-1956) 46, n. 73; M. Hubert, „Observations sur la chronologie de Théophane et de quelques lettres des papes (726-774)”,
BZ, VI (1897) pp. 491-505.

2 Mansi, Collectio, XIII, 205-364. Pentru o traducere în engleză a Hotărârii sinodului iconoclast aşa cum a fost prezentată de Sinodul VII Ecumenic (787), vezi Henry R. Percival, The Seven Ecumenical Councils (Vol. XIV din The Nicene and Post-Nicene Fathers), II Series, Grand Rapids, Michigan: William B. Eerdmans Publishing Co., [1952], pp. 543-546. Acest text are la bază lucrarea lui Charles Hefele, A History of the Councils of the Church, tr. de William R. Clark (Edinburgh: T. &T. Clark, 1896), V, pp. 309-315, şi nu
duce lipsă de interpretări greşite şi omisiuni. Cf., de asemenea, Hefele-
Leclerq, op. cit. Ill, 2, pp. 697-704. Documentele şi actele sinodului iconoclast au fost distruse de iconoduli. O expunere a hotărârilor acestuia poatefi dedusă din actele Sinodului VII Ecumenic şi din alte surse. Ostrogorsky, History, 130ff. Cf. Mansi, Collectio, XII, 20ff; cf., de asemenea, Herman Hennephof, ed., Textus Byzantinos ad Iconomachiam Pertinentes, in usum academicum, Byzantina Neerlandica. Series A (Textus), Fasciculus I (Leiden: E.J. Brill, 1969), pp. 61-78.

3 Teofan, Chronographia, ann. 745, p. 66.

4 „Sfântul Sinod a strigat: Astfel credem cu toţii; suntem de aceeaşi
părere. Aceasta este ceea ce credem şi suntem de acord în această privinţă; la aceasta consimţim şi iscălim din toată inima; cu toţii credem în chip ortodox; atunci când ne închinăm, venerăm Dumnezeirea cea duhovnicească într-un chip duhovnicesc. Aceasta este credinţa apostolilor; aceasta este credinţa părinţilor; aceasta este credinţa ortodocşilor; astfel Îl venerau pe Dumnezeu când aduceau închinare. Întru mulţi ani împăraţilor… Aţi confirmat învăţăturile celor şase sinoade; aţi înlăturat orice idolatrie; aţi triumfat asupra învăţăturilor acestei înşelări; i-aţi înfrânt pe cei care au cuget potrivnic. Aţi înfrânt credinţa lui Gherman, Gheorghe
şi Mansūr, necredincioşii. Anatema lui Gherman, cel cu cuget îndoiel-
nic şi adorator al lemnului! Anatema lui Gheorghe, împreună lucrător
al aceluia şi falsificator al învăţăturilor Părinţilor! Anatema lui Mansūr, cel cu nume rău şi cu cuget sarazin! Adoratorului de idoli şi falsificatorului Mansūr, anatema! De Hristos batjocoritorului şi conspiratorului împotriva imperiului Mansūr, anatema! Învăţătorului necredinţei şi stricătorului Scripturii Mansūr, anatema! Treimea i-a depus pe aceştia trei.” Mansi, Collectio, XIII, 352E-356D. Relaţiile lui Ioan Damaschinul cu Imperiul erau încordate de când Ioan redactase cele trei cuvântări Orationes pro sacris Imaginibus (MPG, XCIV, 1232-1420) îndreptate împotriva împăratului Leon III (717-741). Teofan relatează că, chiar înainte de sinod, Constantin Copronimul (741-775), succesorul lui Leon III, „ἐτησίῳ καθπέβαλεν ἀναθέµατδὰ τὴν ὑπερβάλλοσαν ἐν αὐτῷ ὀρθοδοξίαν, καὶ ἀντὶ τοῦ παππκοῦ ὀνόµατος αὐτοῦ, Μανσούρ, ὄ ἑρµηνεύετα λελτρωµένος, Μανζηρὸν Ἰοδαϊκῷ ϕρονήµατ µετονοµάσας τον νέον τῆς ἐκκλησίας δδάσκαλον”, Chronographia, ann. 734, p. 643 („Constantin, împăratul cel lipsit de evlavie, l-a supus pe Ioan anatemei în fiecare an pentru ortodoxia sa neîntrecută şi, cugetând asemenea iudeilor, în locul bunicului său, Mansur, care se tălmăceşte «izbăvit», l-a numit pe noul dascăl al Bisericii Manzeros” [Sfântul Teofan Mărturisitorul, Cronografia, traducere de Mihai Ţipău, PSB 7 – serie nouă, Editura Basilica, Bucureşti, 2012, p. 400]). Este evident că o astfel de decizie reflectă duşmănia şi ura împăratului faţă de Ioan Damaschinul. Vezi Frederick H.
Chase, Saint John of Damascus. Writings, vol. XXXVII din The Fathers of the Church (New York: Fathers of the Church, Inc., 1958), p. xiii.

5 Activităţile lui Ioan Damaschinul se încadrează în prima fază a mişcării iconoclaste. Această perioadă se întinde de la 726 până la 787, când s-a
întrunit Sinodul VII Ecumenic. A doua fază, care a durat din 813 până
în 843, s-a încheiat cu aşa-numita „biruinţă a Ortodoxiei”. Cf. Alexander A. Vasiliev, History of the Byzantine Empire (324-1453) (Milwaukee: University of Wisconsin Press, 1964), I, 251.

6 Teofan, Chronographia; cf. mai sus, p. 24, n. 3; Agapius (Mahboub) de Menbidj (un istoric arab creştin din secolul X), Kitāb al-῾Unvan (Histoire Universelle), editor şi trad. în franceză de Alexander A. Vasiliev, în Patrologia Orientalis (Paris: Firmin Didot et Cie., 1909), VII, fasc. 3, 533; George Cedrenus, Compendium Historiarum, MPG, CXXI, 889; Ioannes Zonaras, Annales, MPG, CXXXIV, 332; cf., de asemenea, extrase din mai multe mărturii, oferite în MPG, XCIV, 504-514.