Sv. Macarie Egipteanul si ereticul hierachit ce a ratacit 500 de suflete, facea minuni, invoca pe demoni, si dovada ca discernamant are Svantul

PSB 34 SFÎNTUL MACARIE EGIPTEANUL SCRIERI OMILII DUHOVNICEŞTI, Bucureşti 1992 pdf

pag.48-50

Povestea, cîndva, un bătrîn despre ava Macarie : Se afla, zicea el, în părţile Arsinoitei un monah care se nevoise mulţi ani, ducînd viaţă de sfînt. În cele din urmă, a fost stăpînit de duhul deşert al mîndriei. Acest duh l-a îndepărtat de la dreapta credinţă şi i-a inspirat cugetul aşa zişilor Hierachiţi, care spun : că Mîntuitorul nu s-a înălţat (la cer) cu trup omenesc; că trupul cu care sîntem îmbrăcaţi nu înviază ; că trei sînt principiile care conduc lumea : Dumnezeu, materia şi răutatea ; că Cuvîntul lui Dumnezeu nu S-a întrupat cu adevărat şi n-a devenit om desăvîrşit şi că El nu este cauza mîntuirii tuturor. Acest om a dus la rătăcire 500 de suflete. A reuşit aceasta, mai ales pentru că făcea multe (semne minunate) cu cuvîntul : descoperea lucruri pierdute şi îndepărta moartea în diferite chipuri; ba chiar şi demoni scotea. Acest fapt, de altfel a fost prezis în Evanghelie, unde se spune că (uneltele lui Satan) vor face semne şi minuni, încît sa rătăcească, de va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi (Matei 24, 24). Iar duhurile conducătoare au putere să alunge pe cele slabe şi fac totul pentru pierderea sufletelor.
Deci, episcopul locului aceluia s-a dus la ava Macarie, omul lui
Dumnezeu, şi i-a zis: Vino şi ajută-ne ! Pentru că dacă nu curăţim ţinutul nostru pe cînd tu eşti în viaţă, toţi se vor duce la el şi vor fi duşi în rătăcire. Macarie a zis : Voi merge, dar ce să fac eu, un om simplu? Episcopul însă a stăruit şi i-a zis : Eu aşa cred, că dacă vii, Dumnezeu va aduce pace în Biserica Lui. De multe ori am voit să vin (la tine), dar am fost împiedicat de clerici, că să nu mă fac de rîsul laicilor. Acum, deci, nemaiputînd suporta pierderea poporului şi temîndu-mă de pedeapsa lui Dumnezeu, Care zice : «Sîngele lui îl voi cere din mîinile voastre», am venit la tine, pentru că Dumnezeu m-a trimis.
Sculîndu-se Macarie, l-a urmat şi a venit la acel rătăcit. De îndată ce l-au văzut, a zis episcopului : Acesta are duh superior ; află că nu-mi stă în puteri a-l supune. Cu astfel de duhuri nu m-am luptat. Că două sînt ordinele demonilor : unul, care introduce plăcerile în trup şi altul care insuflă rătăcirile în suflet. Acesta (din) urmă este greu de supus. Pe unii ca aceştia îi trimite satan vrăjitorilor, rătăciţilor, ereticilor şi celor asemenea lor. Atunci a zis episcopul: Atunci ce să facem ?
Şi a răspuns bătrînul : Este nevoie de rugăciuni. Căci cuvîntul nu are putere. (Făcînd deci rugăciuni), în cele din urmă i-au poruncit (rătăcitului) să iasă (din chilia lui), iar acesta a ieşit. Şi numaidecît episcopul l-a apucat de gît şi i-a zis : De ce n-ai venit la noi şi ne-ai lăsat să te aşteptăm atîta amar de vreme ? El a răspuns : Pentru că nu cugetaţi corect. Atunci Sfîntul Macarie i-a zis: Tu, deci, cugeti corect ? El a răspuns : Foarte (corect). Ce înseamnă — a continuat ereticul — afirmaţia pe care o faceţi voi : Credem că, carnea şi oasele s-au înălţat (la ceruri) ? Şi a răspuns Sfîntul Macarie : Dacă de la noi spunem aceasta, bine faci că întrebi. Dar dacă Adevărul a voit să să spunem aşa, atunci ce zici ? Dar să nu facem risipă de cuvinte şi să spunem ceea ce credem. Dacă crezi în acestea, bine faci ; iar dacă nu crezi, te împotriveşti lui Dumnezeu, respingi învăţătura Lui. Acela a zis : Mai întîi să spun eu ce cred. Dar Sfîntul i-a răspuns : Credinţa cea greşită nici nu trebuie să se audă ; Să auzim credinţa Bisericii de pretutindeni; şi i-a spus episcopului s-o expună. Deci, fiind de faţă poporul, episcopul a început să expună credinţa aşa : Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl atotţiitorul ; Şi în Cuvîntul cel de o fiinţă cu El, prin care veacurile s-au făcut; Care la plinirea vremii, a venit în trup, pe care l-a luat din Sfînta Fecioară, Măria, pentru a nimici păcatul; El a fost răstignit, a murit, a fost îngropat şi a înviat a treia zi ; şi (s-a suit la ceruri) şi şade de-a dreapta Tatălui ; şi iarăşi va să vină, în veacul viitor, ca să judece viii şi morţii. Şi întru Duhul Sfînt, cel de o fiinţă cu Tatăl şi cu Cuvîntul Lui. Credem, deasemeni, în învierea sufletului şi a trupului, după cum spune Apostolul: «Se seamănă trup pămîntesc, înviază trup duhovnicesc» (I Cor. 15, 42). Şi iarăşi : «Trebuie ca (trupul) acesta stricăcios să fie îmbrăcat cu nestricăciune» (I Cor. 15, 53).
(După aceea, a zis Macarie ereticului) : Vezi ce spune acesta ? Dar acela i-a răspuns : Mie să
nu-mi adevereşti credinţa prin cuvinte. Să mergem la morminte şi de vei învia pe vreunul dintre cei ce dorm acolo, atunci voi vedea că gîndiţi corect. În ceea ce mă priveşte, eu cred că sufletul înviază fără trup.
Întorcîndu-se Sfîntul Macarie către episcop i-a zis : Ar fi o mare greşală să ispitim pe Dumnezeu; eu nu îndrăznesc să cer lui Dumnezeu să facă un semn atît de mare, pentru hatîrul unui (duh) satanic. Dar episcopul i-a zis : Ba da, părinte ; să faci aceasta pentru întreg ţinutul. Atunci au mers la morminte. Şi a început hierachitul să invoce pe demoni, dar el n-a putut să ridice nici măcar un suflet (din mormînt) ; şi pentru că nu putea nimic, căci Duhul Sfînt i se opunea, a zis : din cauza voastră nu pot ridica pe nimeni. După aceea, Macarie îngenunchind fără să promită ceva cuiva, s-a rugat timp de o oră. Apoi s-a sculat şi în văzul tuturor a lovit cu bastonul său de palmier un mormînt — pentru că bastoanele monahilor de acolo sînt de palmier — şi a înviat un om, nu dintre cei morţi de curînd, ci dintre (cei morţi) de demult. Şi adresîndu-se hierachitului, i-a zis : Cercetează (şi vezi) dacă înviază trupul. Acesta, uimit de un semn atît de mare şi părăsit fiind de demon, a căzut cu faţa la picioarele sfîntului, împreună cu tot poporul. Poporul a cerut să fie ucis, însă el n-a îngăduit una ca aceasta, ci l-a luat cu sine în pustiu.
Se zice că, întrebat fiind cel înviat, dacă cunoaşte pe Hristos, a zis că nici n-a auzit de El, pentru că murise pe vremea lui Faraon, împăratul, înainte de venirea lui Hristos. Deci, botezîndu-l, l-a avut cu sine trei ani, iar după aceea a adormit somnul cel adevărat. Acestuia i s-a potrivit cuvîntul Domnului : «Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci (s-a făcut aceasta) ca să arate slava lui Dumnezeu» (Ioan 5, 3).
Atunci l-a întrebat episcopul pe Sfîntul Macarie, dacă nu cumva, făcînd un semn atît de mare, i-a încolţit în inimă pofta după slava deşartă. El, însă, i-a răspuns : Acela, a cărui inimă pofteşte slavă de la oameni, nu cunoaşte încă pe Dumnezeu ; ceea ce face, face pentru oameni. Dar acela care s-a învrednicit să cunoască pe Dumnezeu, care se nevoieşte mereu şi i se pare că stă pe muchie şi se teme să nu cadă, acela are o singură dorinţă : aceea de a ieşi din trup. Cît despre slavă, aceea nici prin gînd nu-i trece. În acest sens, i-a dat şi un exemplu şi i-a zis : Închipuie-ţi că cineva călătoreşte pe mare, călăuzit de soare şi de razele lui, către care mereu priveşte. Unui astfel de om îi spune cineva : Dacă-ţi întorci privirea spre locul în care te-ai îmbarcat, pentru a reveni printre ai tăi, te scufunzi. Ce va păţi acesta, dacă nu-l va asculta ? Tot aşa şi cel ce priveşte spre slava lui Dumnezeu, calcă peste slava (dobîndită) de la oameni. Dacă se întoarce către aceasta, o pierde pe
aceea. Pierzîndu-o pe aceea, este răvăşit de multe alte patimi.
Celelalte (însuşiri) ale acestui sfînt : faptul că era milostiv şi iubitor de oameni, ca şi puterea lui de discernămînt, le trec cu vederea.