Svantul Maxim Marturisitorul arata ereziile Politheista si indirect orientalul Yin(lumina) si Yang(intunericul)

FILOCALIA Volumul III MAXIM MĂRTURISITORUL edit. HUMANITAS 2009 pp. 147-150 , pdf APOLOGETICUM 2005 pp. 181-184

Întrebarea 44
Către cine zice Dumnezeu: “Iată Adam s-a făcut ca unul din noi”(Facere III, 2)? Dacă zice către Fiul, cum e pus Adam alături de Dumnezeu, nefiind din fiinţa Lui? Iar dacă zice către îngeri, cum îl pune pe înger alăturea de Sine, ca egal după fiinţă, zicînd: “ca unul din noi”?

Răspuns
Am spus deja în capitolul despre ridicarea turnului că Scriptura închipuie pe Dumnezeu vorbind, după dispoziţia lăuntrică din sufletul celor providenţiaţi. Ea
indică astfel voia dumnezeiască prin figuri proprii nouă după fire. [1] Nici aci, aşadar, Scriptura nu înfăţişează fără o pricină anumită pe Dumnezeu spunând: “Iată, Adam s-a făcut ca unul din noi“, ci Îl înfăţişează spunînd aceasta după călcarea poruncii. Şi adaugă şi cauza acestei rostiri, pe care aţi uitat s-o puneţi în întrebare şi care lămureşte tot înţelesul. Căci spunînd: “Iată, Adam s-a făcut ca unul din noi“, adaugă: “cunoscând binele şi răul. Şi acum nu cumva să-şi întindă mâna şi să ia roade din pomul vieţii, să mănânce şi să trăiască în veci“. Deodată, adică cu îndemnul ce i l-a
dat, diavolul l-a învăţat pe om şi politeismul, spunîndu-i: “În ziua în care veţi mânca din pom, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul“. De aceea Dumnezeu întrebuinţează în chip ironic şi osânditor pluralul: “S-a făcut ca unul din noi“, care corespunde cu ideea despre Dumnezeu, sădită în Adam de amăgirea şapelui, ca să mustre pe omul care a ascultat de diavolul. Şi ca să nu-şi închipuie cineva că felul de vorbire ironică e străin obiceiului Scripturii, să asculte cum vorbeşte Scriptura în numele lui Dumnezeu către Israel: “Dacă veţi umbla împotriva mea cu viclenie, şi eu voi umbla împotriva voastră cu viclenie” (Levit. XXVI, 27-28). Întru nimic nu se deosebeşte însă viclenia de ironie. Şi să-şi mai amintească acela cum i-a pregătit Dumnezeu lui Ahab amăgirea, înfăţişîndu-i minciuna drept adevăr [2], ca greşind acela să aducă Dumnezeu peste el pedeapsa cea dreaptă (3 Regi XXII, 15 ş.u.). Scriptura urmăreşte, aşadar, să-l amăgească pe Adam când înfăţişează pe Dumnezeu zicînd despre el că “s-a făcut ca unul din noi”. Căci astfel cum ar adăuga Dumnezeu: “cunoscînd binele şi răul, ca şi cum ar avea şi El o cunoştinţă compusă şi constătătoare din lucruri opuse? Aceasta e cu neputinţă să o cugetăm despre Dumnezeu, cu atât mai puţin să îndrăznim să o spunem despre Acela care singur e simplu după fiinţă, după putere şi după cunoştinţă, şi care nu are decât cunoştinţa binelui [3], mai bine zis, e însăşi fiinţa, însăşi puterea şi însăşi cunoştinţa. Dar nici măcar vreuna din fiinţele raţionale care îşi au existenţa de la şi după Dumnezeu nu are deodată şi la un loc, în mişcarea simplă a cugetării, cunoştinţa compusă a celor contrare, deoarece cunoştinţa unuia din cele două lucruri care îşi sunt contrare produce ignoarea celuilalt lucru. Căci nu poate fi amestecată cunoştinţa a două lucruri contrare şi nu coexistă nicidecum. Cunoştinţa acestui lucru înseamnă necunoştinţa celuilalt dintre cele contrare, aşa cum nu se poate ca ochiul să perceapă deodată ceea ce-i sus şi ceea ce-i jos, şi ceea ce-i pe amândouă laturile, ci e de trebuinţă o întoarcere proprie spre fiecare dintre ele, prin desfacerea de celelalte. [4]
Scriptura înfăţişează, aşadar, pe Dumnezeu ca şi când şi-ar însuşi pătimirea lui Adam sau mustră pe Adam fiindcă a ascultat de sfatul şarpelui, făcându-l să-şi dea seama de nebunia politeistă sădită în el prin amăgirea Satanei. Dacă aşa este, s-a lămurit de-ajuns nedumerirea. De altfel, dacă afli singur ceva mai înalt, împărtăşeşte-mi şi mie din darul hărăzit ţie de Dumnezeu pentru cunoaşterea lucrurilor. Iar cuvântul: “Şi acum nu cumva să-şi întindă mâna şi să ia roade din pomul vieţii, să mănînce şi să trăiască în veci“, socotesc că urmăreşte providenţial să despartă cu fapta lucrurile neamestecate, ca răul să nu se facă nemuritor, conservându-se prin împărtăşirea de bine. Căci Cel ce a făcut pe om vrea ca cunoştinţa aceluiaşi om să nu fie amestecată, stând în acelaşi timp în legătură cu cele ce-şi sînt contrare. [5]

SCOLII
[1] Dumnezeu îi grăieşte lui Adam potrivit cu ideea despre dumnezeire, pe care o învăţase acela de la diavol.
[2] Cel ce iubeşte minciuna e predat ei spre pierzare, ca să cunoască prin pătimire ceea ce a cultivat de bunăvoie şi să afle din experienţă că a îmbrăţişat din neatenţie moartea în loc de viaţă.
[3] Dumnezeu are numai cunoştinţa binelui, fiind însăşi fiinţa şi cunoştinţa binelui. Iar cunoştinţa răului nu o are, întrucît nu are nici puterea lui. Căci numai dacă are
cineva prin fire putere pentru un lucru are şi cunoştinţa lui în chip fiinţial. Deci răul se cugetă în fiinţele raţionale ca ceva ce vine pe urmă, în mod accidental, împotriva firii, datorită pasivităţii lor, dar nu în baza unei puteri naturale.
[4] Cunoştinţa celor contrare e contemplată pe rând de cei capabili de ea.
[5] Cel ce şi-a convins conştiinţa să ţină răul pe care îl face ca bine prin fire, acela şi-a întins puterea de activitate a sufletului ca pe o mână şi a luat în chip vinovat din pomul vieţii, socotind răul prin fire nemuritor. De aceea Dumnezeu, aşezînd prin fire în conştiinţa omului mustrarea pentru rău, l-a despărţit de viaţă, ca pe unul ce a devenit rău prin hotărîrea voinţei. Aceasta ca nu cumva săvârşind răul să-şi poată convinge conştiinţa că răul este prin fire bun.