sinod tinut in 400 de Teofil al Alexandriei la Nitria condamna ideile origeniste, urmat in acelasi an de sinoade similare in Cipru, Palestina, Roma, Milano, Aquileea

m.librariasophia.ro/carti-P-S-B-Vol-10-%E2%80%93-Epistole-%E2%80%93-Vol-2-Ieronim-sf-so-18658

Ieronim, sf.

Epistolele cuprinse în cel de-al doilea volum dedicat corespondenței Fericitului Ieronim se întind pe o perioadă de un deceniu (394-404 d.Hr.), interval istoric de intensă activitate pastorală, exegetică și polemică și poate cel mai interesant din biografia părintelui latin, cu implicații vaste, până în contemporaneitate. Stabilit în 386 la Betleem, unde întemeiase propria sa comunitate monastică, Ieronim muncește asiduu vreme de cincisprezece ani (390-405) la traducerea integrală în latină a cărților Vechiului Testament, desăvârșind ceea ce se va numi Vulgata, cea mai de preț moștenire teologică și lingvistică lăsată de el culturii europene. În paralel alcătuiește mari comentarii biblice pentru educarea teologică a creștinătății apusene, distribuite prin prieteni în întreaga Europă, din Pannonia până în Spania.

Preocuparea Fericitului Ieronim pentru exegeză se prelungește și în multe dintre scrisorile acestor ani: unele oferă răspunsuri scurte la probleme de înțelegere a textului biblic, dezlegări ale sensului literal sau spiritual ale unor pasaje dificile sau obscure, altele dezvoltă interpretări extinse sub formă de tratat.

Ca exeget, Ieronim se folosește de moștenirea superioară a teologiei grecești, mai cu seamă de Origen: îi traduce unele omilii, învață ebraica, apelează la Hexapla ca instrument filologic, preia învățătura celor trei sensuri ale Scripturii, se inspiră din comentariile acestuia. Dar anul 393 este și anul despărțirii sale de teologia alexandrinului. Ieronim se implică într-o polemică teologică de proporții, rămasă în istoria Bisericii drept „prima controversă origenistă”. Iată de ce scrisorile păstrate reprezintă documente deosebit de valoroase, oferind cercetătorului izvoarele necesare pentru reconstituirea subiectelor de dispută și a evoluției evenimentelor. Într-o primă etapă (394-397), Ieronim subscrie cererii Sfântului Epifanie al Salaminei de a condamna ideile teologice incompatibile cu credința creștină prezente în sistemul origenian, intrând astfel în conflict cu episcopul Ioan al Ierusalimului și cu Rufin de Aquileea, admiratori fervenți ai lui Origen. Împăcarea survine abia prin medierea puternicului episcop Teofil al Alexandriei, Ioan cedând în fața lui Epifanie și reprimindu-l în comuniune pe Ieronim. În a doua etapă (398-402), Rufin revine în Apus, unde se dedică reabilitării lui Origen. Traduce Despre principii într-o formă din care elimină pasajele heterodoxe, susținând că ele ar fi fost interpolate de eretici și că intervenția sa în textul original era o metodă folosită anterior și de Ieronim în traducerile din Origen. Ieronim îi dă replica într-o scrisoare acidă, demolând teoria interpolării. Între timp, un sinod ținut în 400 de Teofil al Alexandriei la Nitria condamnă ideile origeniste, urmat în același an de sinoade similare în Cipru, Palestina, Roma, Milano, Aquileea. Dar polemica dintre Rufin și Ieronim va mai continua pe un ton foarte personal încă doi ani, ambii compunând Apologii în care mărturisesc credința ortodoxă, dar se acuză reciproc de origenism. În cele din urmă Chromatius, episcop de Aquileea și prieten al lui Rufin, pune capăt disputei, interzicându-i acestuia orice atac public ulterior asupra lui Ieronim.

Un interes teologic și literar aparte îl constituie și schimbul de scrisori dintre Fericiții Augustin și Ieronim. Cu întreruperi, ei au corespondat vreme de 25 de ani, până la noi ajungând doar 19 piese epistolare. Inițiativa i-a aparținut lui Augustin, învestit deja cu demnitatea episcopală, dar mai tânăr și dornic de comuniune sufletească și dialog intelectual. Prima scrisoare, datată în 394, lansează și temele acestui dialog: Augustin îl sfătuiește pe Ieronim să acorde prioritate Septuagintei în traducerile sale biblice, cere informații despre controversa origenistă și își arată dezacordul față de interpretarea oferită de Ieronim în Comentariul la Epistola către galateni incidentului de la Antiohia, dintre Sfinții Pavel și Petru, unde, paradoxal, Ieronim se inspirase din Origen, susținând că apostolii s-ar fi prefăcut, pentru a oferi ucenicilor pe viu o lecție despre inutilitatea circumciziei în vederea mântuirii. Inițial, Ieronim va evita un răspuns elaborat, dar își va apăra ulterior punctul de vedere în mai multe epistole. Dosarul epistolar ni-i dezvăluie pe cei doi mari teologi într-o dezbatere exegetică subtilă și elevată stilistic. Deși despărțiți în metoda hermeneutică, mai târziu ei își vor uni eforturile în combaterea ereziei pelagiene.

Nu în ultimul rând, merită amintite scrisorile de factură personală, intimă, mai ales cele consolatoare la moartea unor persoane dragi, rude sau prieteni. Pe lângă incontestabila lor valoare literară, în continuitatea speciei consolației latine, cu nimic mai prejos decât cele ale lui Cicero sau Seneca, ele ne dezvăluie umanitatea profundă a lui Ieronim. Dincolo de polemistul acerb din disputa origenistă, regăsim aici solidaritatea autentic creștină a marelui părinte duhovnicesc, compasiunea sa față de slăbiciunea condiției omenești.

Editura Basilica
2019

Advertisements

a nu voi sa cunosti este trufie, I-a pus pe cale, nu a vrut sa stie

Cuviosul Paisie Aghioritul, Mica filocalie, edit. EGUMENIȚA 2009

pp.93, 174:

  • Copilul nu cunoaşte minciuna, la fel şi sufletul care nu are viclenie. Două lucruri sunt nedesparțite de minciună: multele făgăduințe şi multele îndreptăţiri.
  • A nu cunoaste înseamnă nestiinta,dar a nu voi să cunoşti este trufie.
  • Aşa cum porcul când nu găseşte noroi grohăie şi pleacă, la fel şi diavolul nu se apropie de inima în care nu este mocirlă. În vechime, diavolul se ocupa cu oamenii, dar acum n-o mai face. I-a pus pe cale, le-a spus “Drum bun” şi ei merg.

—-
Sfântul Ioan Scărarul : Nu vă găsiți vouă scuza în ignoranță, fiindcă omul ignorant care nu s-a străduit să afle mai mult va fi bătut pentru ceea ce nu a vrut să ştie.

daca vreodata un invatator s-ar abate de la credinta

Commonitorium VINCENȚIU din LERINI, DOXOLOGIA Iași, 2019
pag. 13:

dacă vreodată un învățător s-ar abate de la credință, Providenţa divină îngăduie să se întâmple aceasta spre ispitirea
noastră, dacă-L iubim noi pe Dumnezeu din toată inima și din
tot sufletul nostru sau nu!”8.

——

8 S. Vincentii Lirinensis, Commonitorium I, PL 50, XIX, col. 665.

Anatema

ganduridinortodoxieweb.wordpress.com/2019/05/04/despre-anatema/

Aşadar, ce este anatema? Ascultă-l tot pe el ce spune: „Cel ce nu iubeşte pe Domnul, să fie anatema!” (I Corinteni 16, 22), adică despărţit şi străin să fie de toate ale Domnului. După cum de lucrul consfinţit lui Dumnezeu nimeni nu ar cuteza să se atingă cu mâinile oricum, şi nici să se apropie, tot astfel este şi cu cel despărţit de Biserică, cu cel exclus din adunările credincioşilor, căci şi acesta este dat la o parte. Pe unul ca acesta, deci, Apostolul îl numeşte anatema, în sens cu totul contrar, şi porunceşte de a fugi toţi de el cu groază mare.

De lucrul afierosit lui Dumnezeu nimeni n-ar îndrăzni a se apropia, pentru cinstea şi respectul cuvenit Celui ce I s-a afierosit, pe când de cel rupt de Biserică toţi trebuie a se despărţi, în sens cu totul contrar. Aşa că, deşi despărţirea este una şi aceeaşi, căci şi unul şi altul este înstrăinat de contactul cu cei mai mulţi, totuşi felul sau modul despărţirii nu este unul şi acelaşi, căci acesta din urmă este cu totul contrar celui dintâi. De cel dintâi se depărtau ca fiind afierosit lui Dumnezeu, iar de cel de-al doilea ca fiind înstrăinat de Dumnezeu şi rupt de Biserica Sa.

Fiindcă şi atunci când îl vedem pe el tăind împrejur pe alţii, noi nu ne uităm la faptul în sine, ci la intenţia şi cauza faptului, şi de aceea mai ales îl admirăm. Nu numai că tăia împrejur, dar chiar şi el se rădea pe cap şi jertfea, însă pentru aceasta noi nu zicem că era iudeu, ci mai cu seamă pentru aceasta zicem că el s-a izbăvit de iudaism şi de jertfe, s-a curăţit şi a devenit adevărată slugă a lui Hristos. După cum atunci când îl vezi tăind împrejur pe alţii şi jertfind, nu-l condamni pentru aceasta ca iudaizând creştinismul, ci tocmai pentru acest fapt îl încununezi mai mult, ca unul ce s-a înstrăinat de iudaism, tot aşa şi când îl vezi dorind a fi anatema, să nu te tulburi, ci tocmai pentru acest fapt să-l proclami, aflând cauza adevărată pentru care el voia a fi anatema.

Dacă nu vom examina cauzele faptelor, atunci şi pe elen îl vom numi ucigător de oameni, şi pe Avraam, şi încă pe acesta nu numai ucigător de oameni, ci chiar ucigător de prunci, şi pe Finees (Judecătorii 20, 28), şi pe Petru îi vom considera astfel. Şi nu numai despre sfinţii lui Dumnezeu vom bănui multe lucruri absurde dacă nu vom păzi regula aceasta, ci chiar despre Însuşi Dumnezeu. Deci, ca nu cumva să se întâmple una ca aceasta, să adunăm la un loc mai întâi tot ceea ce contribuie la justificarea faptelor petrecute, ca de pildă cauza, intenţia, timpul, locul şi toate celelalte, şi numai după aceea să examinăm faptul.

Cam aceeasi pozitie echilibrat eretica adica antihristica si a ingraditilor in privinta cip-ului 666 si a cnp-ului 666

prieteniisfantuluiefrem.ro/2019/05/12/cuvant-al-pr-ciprian-staicu-despre-marcarea-izotopica-bucuresti-12-mai-2019/

Dacă ni se cere compromisul prin primirea cipului în pașaport – reducem de tot ieșirile în țările unde ni se cere pașaport!
Ni se cere permis de conducere cu cip, să încercăm să solicităm din acela fără cip (am înțeles că încă se
mai poate)!
Urmează să se elibereze buletine cu cip, să solicităm din acestea vechi, fără trăsături biometrice!
Avem card de sănătate, să cerem odată la 3 luni adeverință de asigurat!
Avem card bancar de credit și de debit, să mergem la banca de unde primim salariul sau pensia, și să
solicităm în scris că vrem să renunțăm la carduri, și să rămânem doar cu contul, iar de la ghișeu, lunar, ne vom
retrage salariul sau pensia!

=====

===Sa ramana doar cu contu ca daca il prinde moartea cu cont si cnp sigur va ajunge in “RAI” (raiul celalalt adica iadul) se vede ca s-au lepadat de chipul/icoana din ei prin acele indemnuri neconforme cu Stapanul Iisus Hristos si Maica Domnului! da ei stiu mai bine ca au epitrahil si inca nu le-a iesit popălatria din cap.

Epistola 532 Sfantul Theodor Studitul, avand adevarul rezemat in patru moduri, prin violentarea icoanei e violentat prototipul, omonimie

[Sfântul] Teodor Studitul

În apărarea sfintelor icoane, edit. DEISIS Sibiu 2017, pag. 379-390

Împăraţilor Mihail şi Teofil1

(826)

Împaraţilor preaiubiţi de Dumnezeu şi preacinstitori de Dumnezeu, de la Dumnezeu Auguşti şi autocrați, apologie şi apel de la cei risipiţi încoace şi încolo

Cunoscut este celor ce au parte de rațiune că de aceea a dăruit Atoateîmpăratul tuturor, Dumnezeu, firii omeneşti lucrul şi numele împărăției pământeşti, pentru ca, dobândind prin imitarea celor cereşti şi cele pământeşti, starea paşnică şi lipsită de disensiuni, să-I aducă într-un glas slava şi închinarea. Ale cărei hățuri hărăzite fiind cu judecata lui Dumnezeu împărăției voastre imitatoare de Dumnezeu pe drept cuvânt ne-ați chemat pe noi, cei mai mici, să venim la discuții cu cei care ni se opun în cuvântul credinței, ca, plecând de aici, să afle care parte cinsteşte adevărul şi ei să-i dea semnele biruinței, ca să nu mai fie între noi schisme, ci toți să gândim în chip ortodox acelaşi lucru pentru care am lăudat iubirea voastră de învățătura credinței, şi am lăudat încă şi mai mult voința doritoare de pace, fiind dorințe să se facă aşa spre folosul şi mântuirea supuşilor; ca de aici să vă fie rasplată peste strălucire o strălucire de nespus şi peste împărăție împărăția fără sfârşit.

Dar, o, stăpâni preaputernici şi foarte iubitori de Dumnezeu, nu e cu putință ca această mare şi mult dorită izbândă să se facă pur şi simplu aşa şi fără osteneală, pentru că odată cu lucrurile foarte mari apar şi suferințe foarte mari. De ce asta? Mai întâi, pentru că adversarii noştri sunt fixați de mult şi printr-un sinod în opiniile lor, iar noi suntem împiedicați de apostoli şi părinți să ridicăm cuvântul despre credință cu cei care sunt întăriți astfel; apoi, pentru că judecata privitoare la acesta nu aparține altora decât numai celor care au primit autoritatea de la Domnul prin Duhul cu consensul şi pecetluirea voastră, a celor chemați de Dumnezeu în principal pentru asta. Dar este necesar să expun care este gândirea sănatoasă şi nepătată a preacreştinei noastre religii:

Credem într-Un Dumnezeu, Cel închinat şi coslăvit în Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, atotlăudata, atoatelucrătoarea şi originara Treime, potrivit de Dumnezeu insuflatului Simbol predat nouă de sfinții 318 Părinți [de la Niceea, 325], prin care e respinsă orice erezie şi de care atârnă orice sfânt Sinod ca ramurile de rădăcină şi râurile de izvor; căci de aici plecând a lămurit cel de-al Doilea [Constantinopol, 381] glăsuirea “Duh” ca una care vorbeşte despre un Domn, apoi al Treilea [Efes, 431] a proclamat-o Născătoare de Dumnezeu pe sfânta Maria ca una care a purtat în pântec pe Însuşi Fiul Unul-Născut al Dumnezeu; apoi al Patrulea [Chalcedon, 451] L-a dogmatizat pe Domnul nostru Iisus Hristos din două naturi şi în două naturi potrivit unei ipostase unice; apoi al Cincilea [Constantinopol, 553], pecetluindu-l pe cel dinaintea lui, i-a anatematizat pe Origen şi pe preexistențialiştii2 din jurul lui; apoi al Şaselea [Constantinopol, 680-681] a învățat două voințe şi două lucrări în Unul Hristos, urmând în chip logic cele două naturi; după care al Şaptelea [Niceea, 787], pe urmele celor dinaintea lui, aşa cum sunt duble toate proprietățile naturale în Unul Hristos L-a proclamat pe Acelaşi de necircumscris potrivit invizibilității şi circumscriptibil potrivit vizibilității, având adevărul rezemat în patru moduri3: plecând de la o dogmă naturală4, de la citate patristice, de la pronunțări sinodale şi de la o veche legiuire.

Potrivit deci unei consecințe naturale5, o sugerează evanghelistul Ioan atunci când zice: “Şi Cuvântul S-a făcut trup şi Şi-a facut cort între noi” [In 1, 14]. Prin urmare, dacă Cuvântul S-a făcut trup, este evident că în calitate de Cuvânt e de necircumscris, dar ca trup este circumscris; şi dacă Şi-a făcut cort între noi şi altceva este ceea ce îşi face cort şi altceva cortul, potrivit ultimului ar fi circumscris, dar potrivit primeia ar fi superioară circumscrierii. Căci prin ce semne va fi recunoscut faptul că S-a făcut om dacă nu are mai întâi în chip natural propietatea de a fi înfăţişabil într-o icoană6, prima care e în omul format şi prin suprimarea căreia omul nu mai e. Dar El este om adevărat, prin urmare este şi circumscris ca om Cel care e de necircumscris ca Dumnezeu. Din care motiv a fost Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni [cf. 1 Tim 2, 5], ca legând cu Sine Însuşi ambele extreme, fiind amândouă acestea şi având în chip neştirbit într-o unică ipostasă proprietățile celor două naturi din care e compus: de la Tatăl împreună cu toate celelalte şi necircumscriptibilitatea, pentru că a zis: “Toate ale Mele sunt ale Tale şi ale Tale ale Mele” [In 17, 10], iar de la Mamă împreună cu toate celelalte şi circumscriptibilitatea, fiindcă stă scris: “Că nu ia o sămânță de îngeri, ci sămânţa lui Avraam o ia” [Evr 2, 16], de undd trebuie să se asemene fraților Lui în toate. Deci dacă o singură propietate din fiecare natură este suprimată, suprimă în chip natural şi necesar odată cu ea toate cele din aceeaşi clasă, iar atunci când sunt suprimate propietățile, este evient că sunt suprimate şi naturile lor. Martor al acestui cuvânt e sfântul martir Iustin, care spune undeva: “Nimic din cele ce sunt nu rămâne ce este dacă lipseşte şi numai un singur lucru din cele inerente lor în chip natural. Şi plecând de la această nouă ipoteză dispar cele ale credinței noastre.7 Urmându-l deci pe evanghelist[ul Ioan], şi apostolul [Pavel] spune acestea: “Care fiind în forma lui Dumnezeu, n-a socotit ca o pradă faptul de a fi egal cu Dumnezeu, ci S-a golit pe Sine Însuşi luând formă de sclav” [Flp 2, 6–7]. Prin urmare, dacă, fiind în forma lui Dumnezeu, a luat formă de sclav, în chip incontestabil prin aceea prin care e formă a lui Dumnezeu nu poate fi prins într-o icoană, pentru că divinul e dincolo de cuprindere, dar prin aceea în care a luat formă d sclav poate fi prins într-o icoană, pentru ca forma de sclav e circumdefinită de cuprinderea în pipăire şi în culoare. Căci cum va fi crezut că “a fost într-o asemănate de oameni”, dacă nu poate fi prins într-o icoană în chip natural asemenea celorlalți oameni? Cum se va putea spune că “a fost găsit la figură ca un om”, dacă nu va putea fi văzut desenat în figura omenească? Vedeți, preaseninilor, cum, “dator fiind să se asemene în toate fraților Săi”, al căror “trup şi sânge s-a facut” deopotrivăpărtaş [cf. Evr 2, 17], are în chip necesar deopotrivă cu ei şi faptul de a putea fi prins în icoană8? Iar dacă nu, nu a fost asemenea; cel care spune asta a mințit şi natura s-a schimbat. Şi totuşi Acelaşi Dumnezeu şi Cuvânt spune altundeva: “De ce căutați să Mă omorâți, un om care v-am grăit adevărul pe care l-am auzit de la Dumnezeu?” [In 8, 40]. Nu s-ar fi putut numi pe sine vreodată om cel care nu poate fi prins în icoană, nici n-ar fi putut fi omorât în genere, dacă n-ar fi putut fi prins într-o icoană în genere; căci una o introduce şi mărturiseşte pe cealaltă. Acesta e “Cel care a fost omorât în trup, dar a fost făcut viu în Duh“, cum a zis fericitul Petru [1 Ptr 3, 18]. Şi ce altceva ar fi asta decât a spune că s-a lăsat prins în icoană în trup, dar n-a putut fi prins în icoană în Duh? Acesta e Cel care a zis şi: “Cine Mă mănâncă , acela va fi viu prin Mine” [In 6, 57]. N-ar fi spus să fie mâncat cel necircumscris, decât dacă era o nălucă9. Lucru pe care dacă l-am primi, am cădea în gândirea lui Mani, deacompunând marea taină a bunei-cinstiri [a lui Dumnezeu; 1 Tim 3, 16]. Fiindcă acela spune că în munte Fiul Şi-a arătat în văzut şi nevăzut ființa propie, nu având două naturi, ci una singură. Astfel cei care nu afirmă că Hristos este circumscriptibil sunt demascați ca unii care cinstesc o singură natură, că au cazut în gândirea aceluia. Căci ceea ce e de necircumscris e şi necorporal. Dar nu se divide, cum li se pare unora, persoana unică a lui Hristos prin aceea că e circumscris într-o dualitate de personaje; pentru că nici natura icoanei nu se ştie divizată ipostatic de prototipul ei, ci are față de el diferența prin rațiunea ființei proprii. Căci atotînțeleptul Dionisie zice: “Fiecare în fiecare, afară de diferența ființei.”10 Pentru că şi la făcătoarea de viață Cruce n-ar putea spune cineva că icoana în forma crucii ar fi altceva decât prototipul ei decât numai dacă e diferită prin rațiunea naturii ei. Exemplul e apropiat şi adevărul incontestabil. Acesta e deci primul mod al celor spuse.

Care e al doilea? Glăsuirile sfinților11, care afirmă nu prin raționamente, ci nud12 faptul că Domnul noastru poate fi prins în icoană. Pe care dacă am dori să le inserăm aici pe toate, am ieşi din moderația alocuțiunii noastre. Culegând însă din multe două sau trei şi pe cele mai potrivite, le vom face credibile plecând de la ele şi pe celelalte, împlinind şi aici cuvântul scris: “În gura a doi sau trei martori va sta tot adevarul” [Dt 19, 15; Mt 18, 16].

O glăsuire a corifeului apostolilor Petru menționată în istoria martirului Pancratie13:

“Scoate icoana Domnului nostru Iisus Hristos şi întipăreşte-o în turnuleț, ca să vadă noroadele ce fel de formă a luat Fiul lui Dumnezeu; ca uitându-se să creadă mai mult văzând întipărirea formei şi să-şi aducă aminte de cele propovăduite de noi lor.”

Cât de infricoşător e cuvântul acesta! Numai că nu strigă: “Scoate icoana Celui care a acoperit cerurile cu virtutea Lui şi întipăreşte-o ca într-un loc ca mărturie aratată, ca să vadă noroadele ce formă a luat Fiul lui Dumnezeunu de înger, nici de arhanghel, nici a unei alte puteri, ci forma noastră de sclav —, ca văzând să creadă mai mult.” Întrucât istorisirea prin cuvânt nu ajunge, ci are nevoie şi de lucrarea vederii spre mai marea încredințare a faptului că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om. “Şi să-şi aducă aminte de cele propovăduite de noi lor“; care seamănă cu a spune: “Să vă fie aducere-aminte din generație în generație.” Şi istorisirea mai însemnează că şi ceilalți apostoli făceau acelaşi lucru în oraşe şi sate punând în ordine toată istoria întrupării Domnului nostru Iisus Hristos de la început, când îngerul a strigat Fecioarei acel “Bucură-te!” până când S-a înălțat. Pe care, zice, îi îndemnau să le cinstească.

Vedeți, preaiubitorilor de Dumnezeu, că odată cu înălțarea sfintelor icoane a fost predată de apostoli de la început şi închinarea la ele cu frică? Căci este evident că cinstirea e echivalentă cu închinarea/prosternarea.

O glăsuire a mult luptătorului Atanasie din alocuțiunea ținută în Beryt: “Ridicați ochii gândului vostru şi vedeți această privelişte nouă!” Şi după altele:

“Atunci dând jos iudeii icoana Domnului nostru Iisus Hristos au zis: «Cum L-au scuipat cândva părinții noştri, aşa-L vom scuipa şi noi.» Şi atunci au început să scuipe în fața icoanei Domnului şi pălmuiau icoana Domnului în fața celor adunați, zicând: «Cât I-au făcut părinții noştri le vom face toate icoanei Lui. Se spune că şi-au bătut joc de El, şi noi vom face la fel!» Şi au supus icoana Domnului la nesfârşite batjocuri pe care nu îndrăznim nici a le grăi. După care spun: «Am auzit că I-au pironit mâinile şi picioarele. Aceasta i-o vom face şi noi!» Atunci au înfipt piroane în mâinile şi picioarele icoanei Domnului. Şi iarăşi zic furioşi: «Am auzit că i-au dat să bea oțet şi fiere cu un burete. I-o vom face şi noi!» Şi au făcut-o punând pe gura icoanei Domnului buretele plin cu oțet. Şi zic iarăşi: «Am aflat că părinții noştri îi loveau capul cu o trestie. Acelaşi lucru îl vom face şi noi!» Şi, luând o trestie, loveau capul Stăpânului. La sfârşit zic: «Am aflat exact că i-au împuns coasta cu o lance. Sa nu omitem, ci să adăugăm şi asta!» Şi, punând să fie adusă o lance, au poruncit cuiva dintre ei să ridice lancea şi să lovească în coasta icoanei Domnului. Şi făcându-se asta, îndată a ţâşnit din ea mulțime de sânge şi apă.”14

Vrednic de crezare este, preaînțelepților, cuvântul care spune că “semnele sunt pentru cei necredincioşi, nu pentru cei care cred” [1 Co 14, 27]. Dar ca să ştim şi noi că prin violentarea icoanei e violentat prototipul, cu el, iarăşi, este cinstit prin cinstirea icoanei.

Glăsuire a Marelui Vasile din Cuvântul de laudă la martirul Varlaam:

Zugrăvit să fie în tablou şi Arbitrul luptelor, Hristos.” Şi aici este sigură hotărârea înălțării de icoane; căci nu spune de Dumnezeu purtătorul, cum felcăresc unii, să fie zugrăvit în tablou sufletul lui Hristos, pentru că pe Hristos Îl avem prin credință în inimile noastre nu desenat, ci locuind, cum strigă apostolul [cf. Ef 3, 17].

“Sculați-vă acum, voi, străluciții zugravi ai isprăvilor luptătorilor”, măriți cu meşteşugurile voastre icoana prescurtată a generalului, “luminați cu culorile artei voastre pe cel încununat descris de mine mai întunecat. Să plec învins de desenul isprăvilor martirului făcut de voi! Mă bucur învins astăzi de o astfel de biruință a forței voastre! Să văd desenată de voi mai exact lupta mâinii cu focul! Să văd mai strălucitor, pe icoana desenată de voi, pe luptătorul! Să plângă şi acum demonii loviți de isprăvile vitejeşti ale martirului pictate la voi! Să li se arate iarăşi mâna arsă şi biruitoare.”15 Acestea n-ar putea spune că sunt zugrăvite la noi. Şi dacă ar admite asta, ar porunci să fie zugrăvit aşa nu mai întâi sclavul, ci Stăpânul. De astfel spunând încă de la început: Sculați-vă acum, străluciți zugravi ai isprăvilor luptătorilor”, i-a însemnat în chip evident pe artizanii de icoane, nu pe autorii de discursuri; cum spune şi în Cuvântarea de laudă a celor Patruzeci de martiri: “Fiindcă de multe ori oratori şi pictori însemnează vitejiile războaielor, unii împodobindu-le prin cuvânt, alții trasându-le în tablouri.”16

Deci pentru că a ajuns la capăt al doilea mod, care e al treilea?

O glăsuire a Părinților întruniți în Constantinopol dupa Sinodul al Şaselea:

“În unele desene ale veneratelor icoane este trasat un miel arătat cu degetul de Înainte-mergătorul, miel care a luat drept tip/prefigurare a harului arătând de mai înainte prin Lege pe adevăratul Miel, Hristos, Dumnezeul nostru. Îmbrăţişând deci vechile prefigurări şi umbre ca pe nişte simboluri şi schițe/trasări prealabile ale adevărului predate Bisericii, preferăm însă adevărul/realitatea primindu-l/primind-o pe acesta/aceasta ca pe o plinire a Legii. Deci pentru ca să fie desenat prin culori în ochii tuturor şi ce e desăvârşit, hotărâm ca de acum încolo în locul vechiului miel în icoane să fie înălțat Însuşi Mielul lui Dumnezeu, Care a ridicat pacatul lumii, potrivit conturului trăsăturii17 Lui omeneşti, înțelegând prin el înălțimea smereniei lui Dumnezeu Cuvântul şi călăuziți fiind spre aducerea-aminte de viața Sa în trup, de pătimirea şi moartea Lui mântuitoare, precum şi de răscumpărarea făcută de aici lumii.”18 Împreună cu icoana lui Hristos cuvântul include toate sfintele icoane, mai întâi pentru că porunca e să fie înălțat în locul vechiului miel ca unul deja înfățişat în icoană şi îi lipseşte acest lucru, apoi pentru că icoana Lui e nu numai de îmbrățişat, aşa cum a numit de îmbrăţişat simbolurile şi schiţele prealabile din Lege, ci şi de închinat, atât cea a Lui, cât şi a oricărui sfânt. Căci este evident că oricine ar mărturisi ceea ce e de venerat şi ca fiind de închinat, încă şi pentru că orice icoană este numită prin omonimie prin prototipul ei, fiindcă a zis “e trasat un miel arătat cu degetul de Înainte-mergătorul”, cum spune undeva şi dumnezeiescul Grigorie al Nyssei: “Zace Isaac înaintea tatălui lângă jertfelnic…”19

Glăsuirea a Părinților reuniți în Antiohia20: “Nu ca altul prin formă, ci ca fiind Acelaşi Un Domn într-o singură formă, potrivit căreia este prin natură o singură Trăsătură21 a ipostasei Tatălui [Evr 1, 3] şi Unul era şi înainte de trup necorporal, este Unul şi în trup şi Acelaşi este Unu şi în icoană, nedivizat în două trăsături, nici scindat în două slave, ci adunat în una”; şi după altele: “Dar precum Acelaşi este Unul din două contrare şi e adevărat într-o singură persoană, aşa şi icoana Lui este una şi a Aceluiaşi Unul Hristos. Şi nu vom spune că e o trăsătură Cel care ni S-a arătat în trup şi altă trăsătură cea figurată în icoană într-o înfăţişare a formei Lui22, ci una şi aceeaşi, pentru că se numeşte Trăsătură nu ca trup, ci ca netrupesc. Acest lucru a fost clarificat de dumnezeiescul Hrisostom care numeşte Trăsătura cerească, pentru că Unul-Născut Dumnezeu S-a întrupat şi S-a arătat coborând din cer nu ca trup, ci ca netrupesc, îmbrăcând trupul nostru“; şi după puţine: “Prin urmare, pentru că-L arată prin raportare23 aceeaşi Trăsătură, ne închinăm Aceluiaşi Hristos, figurat în chip artistic în icoană, şi nu materie.Clarificarea dogmatică e aici mai limpede, mai întâi pentru că în amândouă arată o unică formă, a lui Hristos şi a icoanei, apoi pentru că prin înfăţişarea formei Lui în icoană se arată şi totodată e închinată cu slavă nescindată aceeaşi Trăsătură a ipostasei Tatălui.

A rămas al patrulea mod, cel al vechii legiuiri24. Ridică-ți în jur ochii [cf. Is 49, 18], foarte iubitorule de oameni, şi vezi lumea de sub cer purtând de la predica apostolilor pretutindeni, pe pământ şi pe mare, pe Hristos înfăţişat în icoane prin sfintele lăcaşuri, dumnezeieştile vase şi veneratele dedicări şi prin înseşi aceste lucruri dând glas că Hristos a împărăţit peste cei de pe pământ potrivit celor cântate de David: “Cere de la Mine şi-ți voi da neamurile moştenire a Ta şi posesiune a Ta marginile pământului” [Ps 2, 8]; că idolul nu e nimic în lume, potrivit celor zise de apostolul [Pavel; 1 Co 8, 4], şi că toate s-au umplut de o fericită lumină pentru că a venit Cel care a zis: “Eu lumină am venit în lume” [In 12, 46]. Ce sunt cele văzute? Aici născut în peşteră şi slăvit de îngeri, aici purtat în brațe de Mamă şi închinat de magi; apoi între băieți, când a fost văzut şezând între dascăli; apoi botezat de Înainte-mergătorul, apoi făcând minuni împreună cu apostolii, ridicat pe cruce, dându-şi duhul, îngropat, înviat, ridicat la cer. Aţintindu-ne deci privirea spre toate acestea în icoană ca odinioară apostolii ca martori oculari [cf. Lc 1, 2], în chip verosimil am putea spune şi noi: “Am vazut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl plin de har şi adevăr” [cf. In 1, 14].

Aceasta este, aşadar, credința propovăduită din veac, pe aceasta au îmbrăţişat-o sfintele Sinoade şi pe ea au votat-o toate Bisericile locale de pretutindeni, în răsărit şi în apus, la miazănoapte şi la mare. Pe ea îmbrăţişând-o şi noi, cei foarte mici, ne rugăm şi iarăşi ne rugăm după datorie pentru de Dumnezeu iubita voastră împărăţie.

—–

1 Epistola 532. Ed. G. Fatouros, p. 795-804 (PG 99, 1800-1812). Mihail II (820-829) şi fiul său, Teofil (829-842), încoronat coîmpărat în 821.

2 Proyparktitas.

3 Tetrasi tropois.

4 Ek physikou dogmatos.

5 Kata physikēn akolouthian.

6 To tēs exeikoniseŌs idiŌma.

7 Neidentificat.

8 To exeikonizesthai.

9 Phantasma.

10 Dionisie Areopagitul, Despre ierarhia bisericească IV, 3; PG 3, 473C.

11 Hai tŌn hagiŌn phŌnai.

12 Ouk syllogistikŌs, alla gymnŌs.

13 9 iulie; cf. mai sus, p. 333, n. 7.

14 [Ps.] Atanasie, PG 28, 808C sq.; Mansi XIII, 24D. Acelaşi text şi în Antireticul II, 19.

15 Vasile cel Mare, Omilia 17, 3; PG 31, 489AB.

16 Vasile cel Mare, Omilia 19, 2; PG 31, 508D–509A.

17 Charaktēra.

18 Canonul 82 Trullan (691–692); ed. H. Ohme: ACO² II, 4, 2013, p. 54.

19 Grigorie al Nyssei, Despre dumnezeirea Fiului şi a Duhului; PG 46, 572C.

20 Aluzie la un sinod melkit despre icoane cunoscut doar din aceste pasaje citate de Teodor Studitul aici şi în Epistola 528. Potrivit lui Juan Signea Codoñer (“Melkites and Icon Worship during the Iconoclastic Period”, Dumbarton Oaks Papers 67, 2013, p. 160-163), Teodor a preluat aceste pasaje dintr-un florilegiu aflat la dispoziția sa.

21 Charaktēr.

22 En eidei morphēs autou.

23 Kata anaphoran.

24 Archaia nomothesia.