CAPITOLUL XVII
Unul din cei şapte Îngeri i-a arătat fericitului Ioan stricarea cetaţii celei curve şi pe fiara cu şapte capete şi cu zece coarne.
Stihurile 1-3: Apoi, a venit unul din cei şapte Îngeri care aveau cele şapte cupe, şi a grăit către mine, zicînd: „Vino să-ţi arăt judecata curvei celei mari, care sălăşluieşte pe ape multe! Cu care au curvit împăraţii pămîntului, şi cei care locuiesc pe pămînt s-au îmbătat de vinul curviei ei.” Şi m-a dus, cu duhul, în pustie, şi am văzut o femeie şezînd pe o fiară roşie, plină cu nume de hulă, avînd şapte capete şi zece coarne.
Unii au înţeles că această „curvă” este Roma cea veche, care e zidită pe şapte dealuri. Iar prin cele „şapte capete ale fiarei” au înţeles şapte împăraţi mai fără de lege decît toţi, care, de la Domiţian şi pînă la Diocleţian (sec. I-IV), au prigonit Biserica. Iar noi socotim că prin această desfrînată se înţelege împărăţia pămîntească de obşte, închipuită ca un singur trup. Sau, socotim să fie oarecare cetate ce va avea stăpînire prin venirea lui Antihrist. Pentru că Roma cea veche şi-a pierdut stăpînia împărătească de multă vreme, [şi ar putea fi vorba de ea] numai dacă am socoti că iarăşi se va întoarce la ea stăpînirea cea de demult. Căci zice Apostolul: „Şi femeia pe care ai văzut-o este cetatea cea mare, ce are stăpînire peste împăraţii pămîntului” (Apocalipsa 17:18).
„(…) şi cei care locuiesc pe pămînt s-au îmbătat de vinul curviei ei.”/ Prin cetatea cea mare înţelegem toată cetatea sau mulţimea cea mare a oamenilor care hulesc, pentru beţia sufletească, pentru desfrînare şi pentru alte îndrăzniri. Iar prin aceea că Apostolul Ioan a fost dus în pustie „cu duhul” se poate înţelege că a văzut în duh pustiirea desfrînării ce se vesteşte mai dinainte. Şi a văzut [cetatea] ca pe o femeie, pentru nebărbăţia ei cea femeiască şi pentru plecarea spre păcat. Iar şederea pe „fiara roşie” arată că se odihneşte pe fapte rele, pe diavolul, care se bucură de omorîre şi de vărsare de sînge. Prin urmare, aceea este împreună-lucrătoare cu vrăjmaşul spre hule împotriva lui Dumnezeu, de vreme ce „fiara” şi culoarea ei roşie închipuie sălbăticia şi gîndul ei de omorîre. Iar cele „şapte capete” şi cele „zece coarne” le vom arăta mai tîrziu, cînd le vom învăţa de la Înger.
[Iar Sfîntul Ambrozie tîlcuieşte stihul aşa: „Prin «pustie», arată mulţimea tuturor necredincioşilor, căci ei sînt lipsiţi de Dumnezeu şi sînt aruncaţi de la Dumnezeu. În «pustie» va veni «femeia cea desfrînată», adică cetatea alcătuită din multe cetăţi ale diavolului. Căci «fiara» îl arată pe diavolul, cel vopsit în roşu ca al sîngelui, fiindcă prin sînge se arată însăşi moartea, iar diavolul este săvîrşitorul morţii şi al tuturor pierzărilor. Şi zice că «fiara» era «plină cu nume de hulă», fiindcă diavolul este începătorul hulelor.”
La acestea, cuviosul Averchie adaugă: „Alţi tîlcuitori au văzut în această «desfrînată» Biserica cea necredinciosă lui Hristos, care se pleacă înaintea lui Antihrist, sau pe toţi apostaţii: acea parte a omenirii creştine care va fi în legături nemijlocite cu lumea păcatului, care o va sluji şi va atîrna cu totul de cruda ei putere, care este puterea fiarei, adică a Antihristului.”]
Stih 4: Şi femeia era îmbrăcată în purpură şi în stofă stacojie şi împodobită cu aur, şi cu pietre scumpe şi cu mărgăritare, avînd în mînă un pahar de aur, plin de urîciune şi de necurăţiile curviei ei.
„Îmbrăcată în purpură şi în stofă stacojie (…)”/ Prin acestea, arată semnele stăpînirii peste toţi. De aceea este „împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu mărgăritare”. Prin „pahar”, se arată dulceaţa băuturii faptelor ei cele viclene – precum zice cineva de Iov: „bînd batjocura ca apa” (Iov 34:7). Şi paharul e de „aur”, ca să arate preţuirea [ce se dă acelor răutăţi] – spre a arăta că nu spre saţiu, ci spre setea pieirii ei urmează răutatea. De aceea, s-au înmulţit urîciunile ei, cu care este adăpată mulţimea cea iubitoare de păcate, care soarbe ca pe o băutură dulce îmbătarea păcatului cea urîtă şi spurcăciunea curviei, care-l depărtează pe om de Dumnezeu.
[O frumoasă tîlcuire a acestui stih are şi Sfîntul Ambrozie: „Purpura este ca sîngele, şi roşii sînt hainele împăraţilor, arătînd puterea lumească a veacului. Prin «sînge», arată însăşi moartea. Prin veşmintele de purpură înţelegem şi lucrurile necredincioşilor, care vor fi osîndiţi la moarte veşnică. Şi «femeia era (…) împodobită cu aur», arătînd că avea înţelepciunea veacului acestuia, care «este nebunie înaintea lui Dumnezeu» (1 Corinteni 3:19). «Pietrele scumpe şi mărgăritarele» arată buna limbuţie a acestui veac. «Paharul de aur» ce-l avea în mînă arată învăţătura filosofilor şi a poeţilor. Şi acesta era «plin de urîciune şi de necurăţia desfrînării», căci învăţătura filosofilor şi a poeţilor e plină de minciună, cuprinzînd toate greşelile neamului omenesc.”]
Stih 5: Iar pe fruntea ei, era scris nume tainic: „Babilonul cel mare, mama desfrînatelor şi a urîciunilor pămîntului.”
Scrierea de pe frunte arată plinirea nedreptăţii şi a păcatului şi tulburarea inimilor. Şi se numeşte „mama desfrînatelor” pentru că ea este învăţătoarea curviei duhovniceşti, care naşte cetăţilor supuse ei multe fărădelegi urîte de Dumnezeu. (Scolie: „Taina” este plinirea nedreptăţii, iar prin „Babilon” se înţelege tulburarea inimii.)
[Iată ce spune despre acestea cuviosul Averchie, în veacul al 20-lea după Hristos: „O tîlcuire mai cuprinzătoare tinde să vadă în această «desfrînată», numită «Babilon», întreaga «cultură», îndeobşte anticreştină şi de o covîrşitoare simţualitate, a omenirii din ultima vreme, pe care o aşteaptă o înfricoşătoare nimicire la sfîrşitul lumii, prin a doua venire a lui Hristos. Căderea acestui «Babilon» este arătată în Apocalipsă ca fiind cea mai mare biruinţă din întreaga luptă a Bisericii lui Hristos cu împărăţia diavolului cea păcătoasă.”]
Stihurile 6, 7: Şi am văzut-o pe femeie beată de sîngele sfinţilor şi de sîngele mucenicilor lui Iisus. Şi, văzînd-o, m-am mirat cu mirare mare. Şi Îngerul mi-a zis: „De ce te miri? Eu îţi voi spune taina femeii şi a fiarei care o poartă şi care are cele şapte capete şi cele zece coarne.”
Din Scriptură se ştie că din fapte şi din împlinirea lor li se pun nume cetăţilor. De aceea, şi Babilonul cel vechi s-a numit „desfrînata cea veselă”, adică cetatea desfrînaţilor, căreia îi pare bine de curvie, doamna fermecătorilor şi a vrăjitorilor. În epistola lui Petru, se numeşte „Babilon” şi Roma cea veche, şi cetatea ce are stăpînie peste Perşi (1 Petru 5:13). De asemenea, „Babilon” şi „curvă” se numeşte oricare cetate căreia îi pare bine de omorîri şi de vărsări de sînge. (Scolie: Roma se numeşte „Babilon”, precum au înţeles Climent, Papia şi istoricul bisericesc Evsevie.) Pe una din acestea văzînd-o însîngerată de sîngele sfinţilor, Evanghelistul s-a mirat tare şi a fost învăţat de Înger cîte are să pătimească. Pentru aceste călcări de lege, cetatea ce ţine stăpînia a toată lumea la sfîrşitul veacului poaate să fie Roma, care socotim că-şi va lua iar stăpînia dintîi. Căci ştim că aceste păcate, vărsările de sîngele sfinţilor, ea le-a făcut. Sîngele şi muncile mucenicilor pînă la Diocleţian cine le-ar putea număra. Şi istoriile pun înaintea acelora care vor să afle cele ce s-au făcut cu îndrăzneală în vremea lui Iulian [Apostatul] şi cele din vremea lui Arie împotriva Ortodocşilor.
Stih 8: „Fiara pe care ai văzut-o era şi nu este, şi va să se suie din adînc şi să meargă spre pieire.”
„Fiara care era şi nu este (…)”/ Vorbeşte de Satana, care a fost doborît prin crucea lui Hristos, şi se va ridica la sfîrşit şi va face semne şi minuni amăgitoare prin Antihrist pentru tăgăduirea şi lepădarea crucii. De aceea zice că „era”, adică avea putere mai înainte de cruce; şi că „nu este”, căci după Patima cea mîntuitoare i s-a luat tăria şi a fost lepădat din stăpînia pe care o avea peste neamuri prin închinarea la idoli. Şi va veni la sfîrşit – după cum am arătat – ieşind „din adînc”, din locurile unde a fost osîndit, de unde dracii izgoniţi de Hristos Îl rugau să nu îi trimită, alegînd mai degrabă fie trimişi în porci (Matei 8:30, Marcu 5:11, Luca 8:30-32). Sau, „adîncul” din care va ieşi este chipul vieţuirii acesteia, numită aşa pentru adîncul păcatelor lumii, ce se tulbură şi se învăluie de duhurile patimilor rele. Din acelaşi loc va veni şi Antihrist, spre pierderea omenirii, avîndu-l pe Satan în el, care îşi va afla degrabă pieirea în veacul viitor.
Stih 8: „Şi se vor mira cei ce locuiesc pe pămînt ale căror nume nu sînt scrise de la întemeierea lumii în cartea vieţii, văzînd că fiara era şi nu este, dar se va arăta.”
Zice: Se vor mira întru venirea fiarei, pentru minunile ei cele mincinoase, cei nescrişi în cartea celor ce viază în veci şi cei care n-au învăţat din această proorocie, cugetînd că ea şi-a luat iarăşi tirania cea de demult.
Stih 9: „Aici, trebuie minte care are înţelepciune.”
Fiindcă cele zise au înţeles duhovnicesc, spune că şi înţelegerea trebuie să fie duhovnicească, iar nu lumească.
Stihurile 9, 10: „Cele şapte capete sînt şapte munţi deasupra cărora şade femeia. Dar sînt şi şapte împăraţi.”
Prin cele „şapte capete” şi cei „şapte munţi”, socotim că se înţeleg şapte împărăţii care au avut mărire şi le-au întrecut pe altele cu puterea cea lumească. Cea dintîi, este împărăţia Asirienilor care s-a început în Ninive (Facerea 10:11). A doua, este împărăţia Mezilor, în Ecbatana, care i-au stăpînit prin Arvac pe Asirieni, Arvac ucigîndu-l pe Sardanapan împăratul lor, precum spune istoria. Iar după aceea a luat împărăţia Haldeilor Babilonul, peste care a stăpînit Nabucodonosor (Ieremia 21:2). Apoi, au luat împărăţia Perşii în Susa, prin Kirus (2 Paralipomena, capitolul 36). Iar aceasta a fost stricată de Alexandru, urmînd împărăţia Machidonenilor. Iar apoi a urmat stăpînirea Romanilor, în Roma cea veche, sub Avgust Chesarul şi sub ceilalţi împăraţi, pînă la marele Constantin. Apoi, după ce s-a stins tirania Romei, s-au mutat podoabele împărăteşti, prin împăraţii iubitori de Hristos, în Roma cea nouă (Constantinopol). Aici, socotim că se înţeleg şi cei „şapte împăraţi”, de vreme ce schimbarea genurilor nu va împiedica această înţelegere, căci „şapte capete” în genul femeiesc şi „şapte munţi” în genul de mijloc [în elină, n. m.] închipuie „şapte împăraţi” în genul bărbătesc. Căci de multe ori, în locul numelor femeieşti, în Scriptură se pun nume bărbăteşti şi dimpotrivă. […] Şi aceşti „şapte împăraţi” sînt aceia mai înalţi ce stăpînesc şi au stăpînit în vremile cele trecute cu vrednicia măririi, care au avut fiecare împărăţie osebită, cum au avut Nil al Asirienilor, Arvac al Mezilor, Nabucodonosor al Babilonenilor, Kirus al Perşilor, Alexandru al Machidonenilor, Romulus al Romei celei vechi, Constantin al Romei celei noi (Constantinopol).
Stih 10: „Cinci au căzut, unul mai este, celălalt încă n-a venit, iar cînd va veni are de stat puţină vreme.”
Fericitul Ipolit a socotit că cei „şapte împăraţi”, din care „cinci au căzut”, ar fi veacurile lumii acesteia, din care cinci au trecut. Al şaselea, în care Apostolul a văzut acestea, este în curgere. Iar al şaptelea, care urmează, nu a venit, dar cînd va veni puţină vreme va sta. Fericitul Irineu zice că, precum şapte zile s-au făcut, aşa şi şapte ceruri şi şapte Îngeri care sînt mai sus decît ceilalţi.
Aici, se mai înţeleg şi şapte împărăţii mai vestite de la începutul lumii pînă acum, din care cinci căzuseră, iar a şasea, în vremea căreia a avut sfîntul Ioan descoperirea, încă stătea în Roma cea veche. Iar a şaptea încă nu venise, adică aceea care a fost în Roma cea nouă (Constantinopol). […] Iar cea mai de pe urmă este tirania lui Antihrist, care va stăpîni puţină vreme, de vom privi la stăpîniile cele dintîi.
Stihurile 11, 12: „Şi fiara care era şi nu este e al optulea, deşi este dintre cei şapte, şi merge spre pieire. Şi cele zece coarne pe care le-ai văzut sînt zece împăraţi care încă n-au luat împărăţia, dar care vor lua stăpînire de împăraţi, un ceas, împreună cu fiara”.
„Fiara” este Antihrist, şi e „al optulea” căci se va arăta, se va ridica, după cei şapte împăraţi, spre amăgirea şi pustiirea pămîntului. Şi zice că e „din cei şapte”, căci ca unul dintr-înşii va răsări. Pentru că va veni ca un împărat Roman, spre pustiirea şi pierzarea celor ce se vor supune lui. (Scolie: La capitolul 13:2, s-a zis că va veni ca un împărat Roman, dar nu din Roma, ci din părţile Răsăritului, din sămînţa lui Dan.) Şi, după aceea, va merge la pieire, în gheena. Iar cele „zece coarne” sînt zece împăraţi care n-au luat încă împărăţia, ci vor lua putere împărătească „un ceas, împreună cu fiara”. Şi Proorocul Daniil vorbeşte de „şapte coarne” care vin înaintea lui Antihrist, dintre care unele au fost smulse de cel blestemat, iar altele i s-au supus (Daniil 7:20-24). Iar „un ceas” arată fie scurtimea vremii, fie înconjurarea soarelui vreme de trei luni dintr-un an, după care se vor supune lui Antihrist, celui ce va stăpîni.
Stihurile 13, 14: „Aceştia au un singur cuget şi puterea şi stăpînirea lor o dau fiarei. Ei vor porni război împotriva Mielului, dar Mielul îi va birui, pentru că este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor; şi vor birui şi cei împreună cu El, chemaţi şi «aleşi» şi «credincioşi».”
„Căci nimeni nu poate sluji la doi domni” (Matei 6:24). Pentru aceasta, cei ce se vor uni, şi se vor face una cu Antihrist şi se vor supune lui şi i se vor făgădui nu vor putea să-i stea împotrivă adevăratului Hristos, luptîndu-se cu El, ci Mieluşelul lui Dumnezeu Cel junghiat pentru noi îi va birui. Căci nu I s-a luat Lui împărăţia şi domnia cea peste toate după ce S-a făcut om, [ci El S-a întrupat] ca să-i facă părtaşi la Împărăţia Sa pe cei aleşi.
Stihurile 15-18: Şi mi-a zis: „Apele pe care le-ai văzut şi deasupra cărora şade Desfrînata sînt noroade, şi gloate, şi neamuri şi limbi. Şi cele zece coarne pe care le-ai văzut şi fiara o vor urî pe Desfrînată, şi o vor face pustie şi goală, şi carnea ei o vor mînca şi pe ea o vor arde cu foc. Pentru că Dumnezeu a pus în inimile lor să facă voia Lui, şi să se întîlnească într-un gînd şi să dea fiarei împărăţia lor, pînă se vor împlini cuvintele lui Dumnezeu. Iar femeia pe care ai văzut-o este cetatea cea mare care are stăpînire peste împăraţii pămîntului.”
„Şi mi-a zis: «apele pe care le-ai văzut» (…)”/ Îngerul tîlcuieşte acestea luminat, şi pe deplin adevărată este tîlcuirea. Însă mie-mi vine a mă minuna în ce chip diavolul este vrăjmaş şi pedepsitor, de vreme ce va ajuta celor zece coarne stăpînite de el să se lupte şi să dea război împotriva iubitorului de bine şi iubitorului de bunătăţi Hristos şi să pustiiască cetatea aceea cu mulţi oameni ce au rătăcit de la poruncile lui Dumnezeu şi au slujit desfătărilor lui. Şi ca o fiară sorbitoare de sînge se va sătura de sînge, socotind arderea cetăţii a fi pricină de veselie şi tăierea trupurilor omeneşti a fi hrană lui. Şi [e de mirare] cum cel ce se bucură pururea de certuri şi de neuniri va dărui celor zece coarne potrivnice unire între ele.
Iar prin „femeia” ce s-a văzut se înţelege „cetatea cea mare ce are stăpînire peste împăraţii pămîntului”, ale cărei patimi le prooroceşte. De a căror ispită izbăvindu-ne pe noi, iubitorul de oameni Dumnezeu să ne facă părtaşi Mitropoliei celei cereşti şi Ierusalimului celui de sus, în care „toate întru toate vor fi una” – după zisa Apostolului – cînd se va strica stăpînia, domnia şi puterea cea potrivnică, şi pe cei ce I-au slujit Lui cu credinţă şi înţelepţeşte aici îi va pune să şadă şi le va pune înainte toată desfătarea bunătăţilor veşnice cele întemeiate mai înainte de întemeierea lumii. Desfătări de care Dumnezeu să ne învrednicească şi pe noi în Hristos, Mîntuitorul şi Răscumpărătorul sufletelor noastre, Căruia Îi este puterea şi mărirea, împreună şi Tatălui şi întrutot sfîntului şi de viaţă făcătorului Duh, acum, şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!
ayeaye20 