Nu este neapărat nevoie să fii cercetător în bizantinologie, ca să realizezi faptul, că decăderea Bizanțului (a celui mai longeviv imperiu, care a existat timp de 1123 de ani!) seamănă foarte mult cu decăderea ortodoxiei contemporane. (puteți studia în acest sens filmul documentar ,,Căderea Constantinopolului – Lecția Bizanțului”) Se ridică unele întrebări legitime. Cum putem explica noi acea apatie și oboseală a bizantinilor de atunci, lipsa voinței lor de a trăi, descurajarea și pesimismul lor accentuat, pe care îl vedem și la frații ortodocși de astăzi?
În primul rând, credem că acestea se datorau trădării principiilor creștine și a dogmei ortodoxe, a unor compromisuri de credință făcute de către mai marii lor, unii împărați și ierarhi. Unirea eclesiastică cu Roma, trădarea ortodoxiei de către Sf. Patriarh de atunci și a împăratului bizantin la Sinodul de la Florența-Ferrara între 1438-1439, credem că a constituit punctul culminant care a înlesnit căderea Constantinopolului în mâinile păgânilor turci în 1453. Iar în mod evident, Dumnezeu și-a retras Harul Său, a îngăduit acest lucru de o mare gravitate, drept pedeapsă pentru păcatele lor.
Frați ortodocși, dacă nici noi, fiecare în parte, nu mai mărturisim astăzi, când unii ierarhi și Patriarhul acceptă rugăciunile în comun cu catolicii și protestanții, atunci cine?… A devenit oare mărturisirea lui Hristos un lucru atât de neînsemnat sau complet inutil?… Sau poate ne este frică mai mult față de oameni decât de Dumnezeu?
În Sfânta Scriptură scrie negru pe alb: ,,Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor și Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.” (Matei, cap. 10, 32-33; Luca cap.12, 8-9)
,,Și chemînd la Sine mulțimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-și scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine și pentru Evanghelie, acela îl va scăpa. Căci ce-i folosește omului să cîștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său? Căci de cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrînat și păcătos, și Fiul Omului Se va rușina de el, cînd va veni întru slava Tatălui său cu sfinții îngeri.” (Marcu, 34-38)
Reproducem tot în acest sens mai jos și un cuvânt de învățătură rostit de către părintele Iustin Pârvu, chiar înainte de demararea campaniei anticip, publicat în ,,Glasul monahilor”, nr. 4 (18)/ aprilie 2005.
,,– Părinte, Biserica este astăzi clătinată de multe devieri. Ce atitudine să avem față de ele?
– Cei ce mărturisesc apărându-și credința sunt ca niște apologeți ai vremurilor acestora. Este dovadă de curaj și de sacrificiu să mărturisești pentru că astazi, când adevărul este sistematic ascuns cu meșteșugire diplomatică, riscul este foarte mare: să-ți pierzi serviciul, să ajungi pe drumuri, să intri la pușcărie, să fii caterisit …
– Nu poate fi vorba despre un eroism exagerat?
– Nu este un eroism deloc, ci frica de a nu-ți vinde sufletul, este o datorie. A nu mărturisi este exagerat, a tăcea este mai grav.
– Și când trebuie să taci?
– Când o fi timpul. Trebuie să știi când să taci și când să mărturisești. Dar de cele mai multe ori tăcerea este ascundere a acestor realități, o trădare a adevărului. Știm că un ucenic al Sf. Paisie cel Mare, pe când trecea prin lume, a tăcut în fața unui evreu care i-a ocărât credința lui cum că nu e dreaptă. Și urmarea a fost că Sf. Paisie, când a ajuns el la mănăstire, nu l-a mai recunoscut ca ucenic, văzând că darul de la Botez s-a depărtat de la el. A fost de acord [cu evreul] și a căzut din darul lui Dumnezeu (…).
Nu e justificat să stai de-o parte. Aceasta se întâmplă când ești într-o poziție defavorizată, când nu ai pe ce să te sprijini. Dacă ai un sprijin puternic, ai mai multă îndrazneală să mărturisești, te avânți fără frică precum copilul care are lângă el pe tatăl. Păi, noi nu-l avem pe Hristos și pe sfinții săi și tot adevărul la care ne-am angajat? Credința noastră nu-i puțin lucru, este mărturisită de sfinții Părinti prin viața, cu cuvântul și chiar cu moartea lor. Stăm pe un reazem neclintit, pe care ceilalți nu-l au. Biserica noastră creștină Ortodoxă nu e o scornire omenească, e din veșnicie, nu-i o instituție pământească, e de la Dumnezeu. Trebuie să păstram linia Sfinților; ei nu treceau ușor cu vederea, povățuiau, mustrau și săreau când era vorba de erezie.
– Dar aceia erau Sfinți. Noi, păcătoși fiind, putem mărturisi la fel ca ei?
– Bineînțeles. Oricând o putem face. Harul lui Dumnezeu este cel care lucrează, iar harul este cel care lucrează, iar harul același este, ieri și azi și în veci. Noi suntem ființe nevrednice și ne facem și mai nevrednici dacă rămânem căldicei; nu suntem nici reci, nici fierbinți.
– Cine-i îndreptățit să mărturisească?
– Cine are unele convingeri și le mărturisește. Oricine. Nu ne băgăm în probleme pe care nu le cunoaștem și nu suntem în stare să le sustinem, dar de cele pe care le cunoaștem ne ținem de ele. Iar dacă vrei să faci o apologie mai serioasă trebuie să ai o cunoștință duhovnicească, un har special de la Dumnezeu să faci aceasta, cum făceau Sfinții. De nu – trebuie să ai o rațiune bogată care să sintetizeze corect ce au spus dascălii Bisericii.
– Ce amestec este justificat cu celelalte credințe, cu celelalte biserici?
– Biserica Ortodoxă este veșnică prin Hristos Dumnezeu, e netrecătoare, nu are nevoie să se amestece cu nimic altceva ca să nu se dilueze. Se apropie, dar nu se amestecă. Nici măcar nu poți avea o relație. Vin foarte mulți oameni și mă întreabă ce să facă: să mai intre sau nu în bisericile în care s-au făcut slujbe ecumenice? Eu le-am spus că, atunci când vor vedea că se vor împărtăși unii de la alții, să nu mai stea. Dar nici așa. Ne temem de cuvintele Sfinților Părinți care interzic să stăm sub același acoperiș cu ereticii. Ba canoanele spun că nici cu creștinii necununați să nu stai la masă, darmite cu ereticii. În cazul acesta ea nu mai e Biserică. De altfel e și prorocit că toate organizațiile ecleziastice vor cădea groaznic și deodată, chiar și instituția Bisericii. Sf. Ignatie Briancianinov spune asta. Biserica decade prin primirea umanismelor. Umanismul este închinare la idoli, iar dogma infailibilității papale este o latură a umanismului, după cum spune și Sf. Iustin Popovici, reînviind idolatria. Toți se închinau și venerau Partidul ca pe un idol. Iar cei care au tăcut și s-au supus ideologiei comuniste chiar siliți, socotesc că sunt asemenea închinătorilor la idoli.
– Oamenii nu mai sesizează aceste pericole, fiind manipulați ușor prin mass-media. Cum mai pot fi treziți?
– Din ignoranță turma nu are habar pe cine preamăreste. E foarte greu să convingi o masă de oameni când toți preamăresc același lucru. Ce să-i mai spui bietului om? Face și el precum aceia din antichitate, când se hotăra moartea unui filosof. Se dăduseră niște scoici pe care să scrie oamenii votul lor. O bătrâna a scris să fie omorât. Cineva o întreabă: cunoști mata pe acesta? Nu-l cunosc, răspunde ea. Apoi cum de l-ai condamnat?… Dacă așa au făcut toți, am făcut și eu ca ei.
– Dar dacă nu ai o trăire ortodoxă, ce putere mai are mărturisirea ta?
– Dacă nu ai traire ortodoxă nici să nu îndrăznești să spui ceva. Dar chiar așa, când ai cât de puțin și te temi să nu pierzi dreapta credință, Îți dă Dumnezeu și putere, și înțelepciune să mărturisești, și curaj, și spirit de jertfă. Cel mai important e să fii acolo, pe calea cea strâmtă. Ce credeți, că trăitorul este musai cel ce face paraclise și acatiste și crede că face mare ascultare, ignorând adevărurile de bază ale Bisericii? Ascultarea se face până la mântuire. Adică, când ți-a periclitat starea de mântuire, nu mai asculți.
– Și cum îți dai seama?
– Foarte simplu. Când trăiești puțin, Dumnezeu îți descoperă mult. Tu să-ți faci datoria ta de creștin, că-ți dă El înțelepciunea căreia nu-i vor putea sta împotrivă toți potrivnicii.
– Dar dacă apără adevărul cu răutate?
– Depinde. De unde știm noi că un apărător al Ortodoxiei o face cu răutate? Păi, nu este decât să mă mânii pe păcat și pe eretici. Am tot dreptul acesta. Sf. Ioan Gură de Aur spune că-i sfințită palma celui care-l lovește pe eretic. Nu pot să spun eu că cel ce face o constatare, o analiză, o face numaidecât pătimaș. O fi și asta, dar nu întru totul. Mai este și puțina jertfă. Că n-o fac pentru a câștiga drepturi personale, moșii, ci pentru că-mi ia credința. Atunci nu mai e de stat pe gânduri. Atunci când îmi confiscă căsuța mea, să zic: Fie numele Domnului binecuvântat! Însă ce a făcut Iov când voia vrăjmașul să se atingă de sufletul lui? Nu l-a predat, măi. De trup să nu ne pese, dar sufletul trebuie păzit. Dacă ne pierdem dreapta credință, asta înseamnă că ne pierdem sufletul. Cum să ni-l vindem? Rămânem ortodocși.
– Cum să te supui stăpânirii de azi?
– Ne supunem în cele ce nu împiedică porunca lui Dumnezeu. Mă supun păstorului care intră și iese pe ușă. Dar cel care intră ca furul pe aiurea, chiar și prin altar, și prin școală, prin cârciumi, prin droguri, prin homosexualitate și toate fărădelegile, pe acela n-am voie să-l ascult. Noi, care avem răspundere, ce facem?
– Și dacă te caterisesc?
– Caterisirea este omenească. Dar Sfinții câte prigoniri și nedreptățiri n-au răbdat, de care mai degrabă nu suntem noi vrednici? Nu așa s-a întâmplat și cu Sf. Ioan Gură de Aur? Dar nu s-a dat înapoi. Asta nu l-a împiedicat cu nimic să mărturisească în continuare adevărul.
– Este o vrednicie a fi prigonit?
– Păi, este o vrednicie, căci asta înseamnă că trăiești oleacă. Dacă n-ar fi fost sângele martirilor, care au mărturisit dreapta credință în fața prigonitorilor Bisericii, n-am mai fi avut moștenirea aceasta de care ne bucurăm acum.
– Care este cea mai mare problema a Bisericii astăzi?
– Primejdia cea mai mare este că noi, de 2000 de ani, săpăm la temelia Sfântului Altar slujind cu nevrednicie. Răul este în noi.”
ayeaye20 