Pidalion 1844 CÂRMA BISERICII ORTODOXE, edit. „Credința strămoșească“, 2007
pag.590-593
A ACELUIAŞI A 2-A EPISTOLIE CĂTRE RUFINIAN, ORI RUFIAN.
ATANASIE DOMNULUI RUFIAN FIULUI ŞI PREADORITULUI
CONLITURGHISITORULUI, SĂ SE BUCURE ÎN DOMNUL
Tu scrii cele cuvenite ale fiului iubit către tată. Deci apropiat pe tine prin
scrisoare ne-am îmbrăţişat, preadoritule mie decât toate, Rufiniane. Dar şi eu putând a scrie ca fiului şi la început, şi la mijloc, şi la sfârşit, am luat aminte, ca nu din scrisori să se cunoască recomandaţia şi mărturia. Deci crede că aşa mă aflu, că tu eşti epistolia mea după cea scrisă, cunoscută, şi citită în inimă [II Corinteni 3, 2]. Deci aşa crede că mă aflu. Cu adevărat aşa crede. Te urez pe tine şi te îndemn a-mi scrie. Că nu puţin, ci mult mă veseleşti făcând aceasta. Şi fiindcă cu iubire de bunătate şi Bisericeşte (că aceasta iarăşi se cuvine evlaviei tale) ai întrebat pentru cei ce de nevoie au fost târâţi, dar nu s-au stricat întru credinţa cea rea, şi ai voit a-ţi scrie eu cele socotite pentru dânşii în Sinoade şi pretutindeni, să ştii, domnul meu preadoritule, că la început după ce au încetat sila ce se făcea, s-a făcut Sinod fiind faţă Episcopi de la părţile cele dinafară. Dar s-a făcut şi la sinliturghisitorii cei ce locuiesc în Ellada. Dar nimic mai puţin şi la cei din Spania şi în Galia, şi a plăcut ceea ce aici şi pretutindeni (s-a lucrat). Ca cu cei ce au căzut şi au apărat păgânătatea, pocăindu-se adică (dar s-au pocăit), să ne împărtăşim împreună, dar să nu se dea lor loc de cler. Iar celor ce nu au stăpânit asupra păgânătăţii, dar s-au târât pe lângă ea de nevoie şi silă, s-au socotit a li se da iertare, de a avea şi locul clerului, mai ales că au adus răspundere de crezare. Şi s-a socotit că cu iconomie s-a făcut aceasta. Că au adeverit că nu s-au prefăcut în păgânătate. Dar ca nu cumva aşezându-se oarecare prea-necinstitori de Dumnezeu să strice Bisericile, au ales a ajuta silei, şi a purta greutatea, mai mult decât a se pierde popoare. Şi aceasta zicând ni s-a părut că şi nouă cu încredinţare ne zic, pentru că puneau pricină ei pe Aaron fratele lui Moisi în pustie, că a îngăduit la călcarea poruncii poporului şi că au avut dezvinovăţire, ca nu cumva întorcându-se poporul la Egipt să rămână la idolatrie. Că şi se vede a fi binecuvântată. Căci rămânând ei adică în pustie, pot să înceteze de păgânătate, iar intrând în Egipt, s-ar fi zolit [frecat împreună] şi ar fi
crescut întru ei pe păgânătate. Deci pentru aceasta vrednică de iertat s-au făcut către cler. Iar celor ce s-au amăgit şi silă au pătimit iertare li s-a dat. Acestea şi evlaviei tale arăt, nădăjduind că şi cele socotite, le va primi a ta cinstire de Dumnezeu. Şi nu se va osândi o asemnea încetare a celor ce s-au adunat aşa. Binevoieşte dar a se citi acestea preoţimii, şi poporului celui de sub tine. Ca şi ei
ştiindu-le să nu te prihănească aflându-te aşa către unii ca aceştia. Că lucru necuviincios era a scrie eu, putând evlavia ta a spune şi pe a noastră plecare către dânşii, şi toate cele lipsite a le plini. Fie har Domnului celui ce te-a plinit cu tot
cuvântul şi cu toată cunoştinţa. Deci cei ce cu adevărat se căiesc, anatematisească arătat, numind pe socoteala cea rea a lui Eudoxie şi a lui Evzoie. Că hulind ei pe
Cuvântul lui Dumnezeu a fi zidire, s-au suprascris apărători ai arianescului eres. Şi mărturisească credinţa cea mărturisită de către Părinţi în Niceea. şi nici pe un alt Sinod să cinstească mai mult decât pe Sinodul acesta. Îmbrăţoşează pe frăţimea cea de pe lângă tine, pentru că cea împreună cu noi te urează.
TÂLCUIRE
Epistolia aceasta răspunzătoare (de răspuns) a Sfântului, ce o face către Episcopul Rufinian nu cuprinde pentru cei ce s-au lepădat de Hristos şi au jertfit idolilor. Că pentru aceştia vorbeşte Sinodul cel din Ancira şi Sfântul Petru al Alexandriei mai pe larg. Ci vorbeşte pentru cei ce s-au împărtăşit cu ereticii arieni; căci, ei s-au
împuternicit, fiindcă s-au întâmplat şi împăraţi a fi părtaşi ai eresului lor, şi pe mulţi dreptslăvitori i-au silit să se facă părtaşi eresului lor. Care la urmă s-au căit, şi s-au întors la Ortodoxa Biserică. Şi pentru aceştia întreabă Rufinian pe marele Atanasie cum trebuie a-i primi. Către care răspunzând Sfântul prin această
epistolie, la început arată iubirea cea nemărginită a părinteştii dragostei cea către el, îndemnându-l a-i scrie ades. Iar către întrebare întinzându-se, zice: Fiindcă întrebi Bisericeşte pentru cei ce s-au împărtăşit cu ereticii şi nu au rămas până în sfârşit în eresul lor, ci s-au căit. Să ştii că pentru întrebarea aceasta feluri de Sinoade s-au făcut, în deosebite locuri. Şi în Ellada, şi în Spania, şi în Galia (însă poate aceasta că s-au făcut şi de împreună slujitorii cei ce locuiesc în Ellada, însemnează că, prin scrisorile sfântului Atanasie s-au arătat Arhiereilor hotărârea Sinodului din Alexandria, care este şi mai de crezut; pentru aceea şi Dositei al Ierusalimului în Dodecavivlion foaia 181 zice, că prin scrisori au luat părtaşi ai socotelii acesteia Atanasie pe Episcopii Machedoniei, şi ai Ahaiei, precum scrie marele Vasilie). Şi ceea ce aici s-a hotărât de noi376 s-a hotărât şi de toţi aceia. Şi dar zicem că, ierosiţii câţi nu numai s-au împărtăşit cu arienii şi au mărturisit, că socotesc câte şi ei socotesc, ci s-au făcut cu dânşii şi apărători ai eresului, încât au îndemnat şi pe alţii de s-au dus la arianismos, aceştia întorcându-se la
dreptslăvitoarea Biserică, se cade să-i primim. Nu însă să-i lăsăm şi în treapta ierosirii, ci ca pe mireni să-i avem de aici. Iar acei care iarăşi s-au împărtăşiţi în eresul acesta, nu cu slobodă socoteală şi de voie, ci de silă, şi strâmtorare s-a socotit
cu cuviinţă şi iertare a li se da întorcându-se la adevărata Biserică, şi locul clerului iarăşi să-şi aibă. Mai ales că se dezvinovăţesc, că nu s-au făcut părtaşi eresului chiar (din convingere), ci cu făţărie, şi pentru iconomie, ca nu desăvârşit să fie goniţi de la Biserică, şi în locul lor să se aşeze alţii prea necinstitori de Dumnezeu, şi cu totul să strice pe cei dreptslăvitori. Pentru care au ales mai bine a suferi greutatea lepădării celei de silă, decât a se pierde mulţimea dreptslăvitorilor. La care aduc de pildă pe Aaron. Deci pentru această dezvinovăţire şi iconomie, s-au iertat unii ca aceştia, să-şi aibă iarăşi soarta lor. Iar mirenilor celor ce s-au amăgit, ori siliţi fiind de eretici s-au împărătăşit eresului lor, li se dă, zice, iertare căindu-se şi întorcându-se la dreapta slăvire, primindu-se de noi, şi iconomisindu-se după Canoanele Sfinţilor Părinţi.
—
subnota 376
Sinodul acesta s-a adunat în Alexandria la anul 362 cu purtarea de grijă mai mult şi cu silinţa marelui Atanasie, la care au de faţă Eusebie al Makelilor, Asterie Episcopul Petrei Arabiei, şi alţi Episcopi de la Italia, Arabia, Egipt, şi de la Libia, puţini adică, însă bărbaţi vrednici de cuvânt şi lăudaţi. Care pe cele în
Niceea dogmatisite le-au arătat, şi acestea deosebit le-au hotărât:
1. Că Duhul cel Sfânt este de o Fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul.
2. Că Dumnezeu Cuvântul înomenindu-Se, a luat Lui-Și Trup însufleţit, şi înmintit (că
arienii ziceau că neînsufleţit Trup Și-a luat, şi că lucra în locul sufletului Dumnezeirea; iar apolinariştii că
neînmintit).
3. Cum că trebuie a se zice la Dumnezeu zicerile Fiinţei, şi ale Ipostasului. Adică o Fiinţă şi trei Ipostasuri, spre lepădarea eresului lui Savelie. Ca nu cu strâmtorarea zicerilor, ca un lucru cu trei
nume să socotim pe Sfânta Treime. Ci pe fiecare din nume, Tatăl adică, Fiul şi Sfântul Duh în osebit
Ipostas îl teologhiseşte (Socrat cartea 3, cap 7; Sozomen cartea 5, cap 12). Pe întrebarea aceasta Sinodul 1
cel din Niceea o a trecut cu vederea, iconomisind lucrurile.
Iar a 4.-a ispravă a Sinodului acestuia a fost de a uni pe răsăriteni cu apusenii, care foarte se luptau şi mare dezbinarea aveau între ei. Pentru că răsăritenii zicând cu bună cinstire o Fiinţă la Dumnezeu şi trei Ipostasuri, şi nu un Ipostas, ori trei Feţe,
se prihăneau de italieni că sunt arieni (fiindcă Arie mărturisea cel trei Ipostasuri la Dumnezeu, însă de
străină fire şi de străină Fiinţă. Iar trei Feţe de o Fire nu primeau). Iar italienii pentru îngustarea limbii lui,
o zicere având pe Ipostas, însemnătoarea şi a Fiinţei, şi a Ipostasului, nu ziceau trei Ipostasuri la Dumnezeu, ca să nu se arate, că şi Fiinţe trei slăvesc întru Treime. Ci în locul a trei Ipostasuri, ziceau trei Feţe, şi în locul Unei Fiinţe, un Ipostas. Drept aceea se prihăneau de răsăriteni că sunt savelieni (că Savelie un Ipostas de trei nume zicea la Dumnezeu). Pentru aceasta Sinodul acesta chemând împreună şi pe răsăriteni şi pe apuseni, şi înţelegând de la ei, că trei Feţe şi trei Ipostasuri se deosebesc numai după
zicere, şi după grai, dar una şi aceastaşi însemnare şi înţelegere au. Asemenea şi Fiinţa, şi Ipostasul
osebite fiind după glas, la una şi aceeaşi înţelegere, şi lucru se zic de dânşii, au iertat acelora şi acestora să
zică osebitele zicerile aceastea, ca pe nişte unite după însemnarea şi lucru, după ce mai întâi au
anatematisit pe Arie, şi pe Savelie. Şi aşa i-au împăcat şi i-au unit. Că nu întru nume, ci întru lucruri este la noi adevărul. (Pentru pricina aceasta pomeneşte şi dumnezeiescul Grigorie Teologul în engomionul [lauda] marelui Atanasie, zicând că unirea aceasta a răsăritenilor, şi a apusenilor, a fost lucru al lui Atanasie. Fiindcă cu purtarea de grijă şi cu ajutorul lui, precum am zis, s-au adunat.
5. A hotărât Sinodul
acesta, că cei ce din împărtăşirea arienilor se întorc la soborniceasca Biserică, să se primească,
anatematisind eresul lui Arie şi mărturisind credinţa cea din Niceea (încă anatematisind şi pe cei ce zic pe Duhul cel Sfânt despărţit de Fiinţa lui Hristos, de a Fiului).
6. Au rânduit pentru ierosiţii cei ce au fost în eresul lui Arie, care pe amândouă le zice epistolia aceasta.
ayeaye20 