“Noroc sa-i dai cand intra in foc” Timisoara 2019 satanizare pe fata


sacrificii???? ptr. zeul Noroc

Typic, Svantul Arhiepiscop Ioan Maximovici

About the Typicon

The Question of Uniformity in the Church Services Discussed at the Council of Hierarchies of the Russian Orthodox Church Abroad 1951 by Archbishop John (Maximovitch).

The divine services and rites of the Orthodox Church, having as their foundation one typicon and preserving commonality in all that is substantially important, are extremely different one from another in practice. Not only are the customs of different countries and local Churches different, but even in the bounds of a single region, sometimes even in a single city, the customs vary greatly in churches located close to each other. More than once the question has arisen regarding the introduction of a single common abbreviated typicon which would be mandatory for all churches. However, what may be only a theoretical decision may be in reality impossible to carry out and even harmful if attempted. The difference in the carrying out of the Church typicon comes about because of the strength of customs that have taken root. Sometimes these customs have deeply sensible meanings, but sometimes the meanings are quite nonsensical; thus, they remain because of the zeal and determination of those who carry them out. Without a doubt, we must take into consideration that which has been accepted as sanctified custom; that is, what has been accepted from antiquity as having been established and which has entered the consciousness not only of the clergy that carry it out but of the laity as well. However, we must give considerably less weight to that which is only common practice; that is, to that which is merely a habit of those who carry it out, not having an inner meaning and not having entered into the consciousness of the laity. We must hold onto the first as long as they are of benefit to our activity, as long as they do not contradict the Church typicon. As for the latter, one may give only a common rule: the closer it is to the Church typicon, the better. Our Church typicon is not a compilation of dead rules and it is not the fruit of some abstract desk work, it was imprinted on the spiritual experience of holy ascetics who came to fully understand the depths of the human spirit and the laws of the spiritual life. The Holy Fathers themselves experienced the battle with the infirmities of soul and body, as well as the means for their healing; they came to understand very well the path of prayerful podvig and the power of prayer. The Church typicon is a guidebook for training and schooling in prayer and the more it is adhered to the more benefit is derived from it. In the case of the inability to fulfill all that is laid out in the typicon, we must fulfill all that is in our power, preserving its general structure and main content. It is necessary, on the one hand, to fulfill the principal characteristics for a given service unchanged in its composition and that which maintains its identity separate from others. On the other hand, we must try as much as we can to fill in those parts of the service, which, changing according to the day, express the meaning and reason of the commemoration of the day’s event. Divine Services combine in themselves prayer, which is lifted up to God by the faithful, the receiving of God’s grace in communion with Him, and the instruction of the faithful. The latter consists of teaching through reading in the divine services and hymns, catechism, and instruction in the Christian life.

The divine services in their composition contain all the fullness of the dogmatic teaching of the Church and set forth the path to salvation. They present invaluable spiritual wealth. The more fully and precisely they are fulfilled, the more benefit the participants receive from them. Those who perform them carelessly and who shorten them by their laziness rob their flock, depriving them of their very daily bread, stealing from them a most valuable treasure. The shortening of the services which comes about through lack of strength must be done wisely and performed circumspectly in order not to touch that which should not be tampered with.

Specifically, at Vespers Psalm 103 must be read in its entirety; if it is sung it is allowable to sing only a few verses, but with majesty. Preferably, the verses of Psalms 140, 141, 129, and 116, which begin with the words “Lord, I have cried,” will be always sung in full, all of the stichera absolutely.

On the prescribed days it is necessary to read the Old Testament readings and to perform the Litia.

Matins must be served in the morning. Serving Matins in the evening, except for when the All-Night Vigil service is held, is not allowable because, by doing this, essentially the morning service, which is very necessary for the faithful, is abolished; even a short church attendance in the morning has a beneficial effect on the soul,
sanctifying and giving direction to the whole day. The Six Psalms are not to be shortened; also, it is necessary to read the Lauds psalms in their entirety. Reading should not take the place of singing except when there is absolutely no one who is able to sing, since the effect of singing is much stronger than reading and very seldom is reading able to substitute for singing. Do not dare to leave out the Theotokia after the Troparia and other hymns, for in them is given the foundation of our faith-the teaching of the incarnation of the Son of God and of the Divine Economy. The Hours must be served exactly without omissions, as they are already so short. All three psalms of each Hour must be read, as well as the assigned Troparia and other prayers. At the end of each Hour special attention must be given to the prayer, which expresses the meaning of the sacred event commemorated at the given hour. Liturgy must be served, if impossible daily, then at least on all Sundays and Church Feast Days, without taking into account the number of faithful that are able to attend the service. The Liturgy is the Bloodless Sacrifice for the whole world and it is the priest’s duty to serve it when required. It is positively forbidden to skip any part of the Service Book (sluzhebnik). It is also necessary to fulfill the given hymns for the Liturgy. Included are Psalms 103, 145, and 33:if Psalm 103 is shortened because of its length (although it is better not to do so), then in any case Psalm 145 must be sung from the beginning to end, except for the days in which both of them are replaced by the antiphons. Psalm 33 is replaced only during Bright Week by the singing of “Christ is Risen”; as for the rest of the year, it is to be read or sung in view of its edification and there is no justification for its omission. That troparia which are appointed for each given Liturgy are to be sung and in their proper order, since they are the festive part of the Liturgy. The Church typicon also refers to preserving accurately the order of the Epistle and Gospel readings. If this is adhered to, then throughout the whole year, in those churches where the services are held daily, the Gospel, as well as Epistles, will be read in its entirety. That order requires that the cyclic reading be read necessarily; its replacement by the festive readings happens only on great feast days, but then the cyclic reading is not omitted; it is read on the preceding day, together with the ordinary readings: on medium rank feast days the consecutive and festive readings are read. The reading of only the festive readings, that is, with the omission of the ordinary, is called “irrationality” by the typicon because when this is done the whole meaning of the division of the readings in the specific order is transgressed and those who do this show their lack of understanding (of the meaning of the divisions). The remaining sacraments, as in all of the order of services in the Book of Needs, also must not be shortened except for dire need, and even then only by adhering to all that is essential and the order of the service, remembering one’s accountability before God for the damage done to the souls of the flock by one’s negligence. Everyone, while celebrating divine service, must fulfill it more precisely and with better execution so that, bringing spiritual benefit to others, he himself in the Day of Retribution may be likened to the servant who brought forth the ten talents and hear: Well done, thou good and faithful servant: thou hast been faithful over a few things.



Despre Typic

Întrebarea despre Uniformitate în Slujbele Bisericii Discutată la Sinodul Ierarhiilor Bisericii Ortodoxe Ruse din Străinătate 1951 de către Arhiepiscopul Ioan (Maximovitch).

Dumnezăeștile Slujbe și rânduieli/practici ale Bisericii Ortodoxe, având ca temelie un typic și păstrarea celor comune /obștescului în tot ceea ce este în mod substanțial/ființial important, sunt extrem de diferite una de cealaltă în practică. Nu numai că obiceiurile diferitelor țări și ale Bisericilor locale sunt diferite, dar chiar și în limitele unei singure regiuni, uneori chiar într-un singur oraș, obiceiurile variază foarte mult în bisericile situate aproape una de cealaltă. De mai multe ori a apărut cu privire la problema introducerii unui singur tipic comun abreviat/prescurtat, care ar fi obligatoriu pentru toate bisericile. Cu toate acestea, ceea ce poate fi doar o decizie teoretică poate fi în realitate imposibil de realizat și chiar dăunător dacă se încearcă.

Diferența în realizarea typicului Bisericii se datorează din cauza forței obiceiurilor care s-au înrădăcinat. Uneori aceste obiceiuri au sensuri profund sensibile, dar uneori sensurile sunt destul de absurde; astfel, ele rămân din cauza zelului și determinării celor care le îndeplinesc.

Fără îndoială, trebuie să luăm în considerare ceea ce a fost acceptat ca obicei svânțit; adică ceea ce a fost acceptat din antichitate ca fiind stabilit și care a intrat în conștiința nu numai a clerului care îl îndeplinește, ci și a laicilor/mirenilor. Cu toate acestea, trebuie să acordăm mult mai puțină importanță la ceea ce este o practică obișnuită/obicei; adică, la ceea ce este doar un obicei al celor care îl îndeplinesc, fără a avea un înțeles interior/profund și care nu a intrat în conștiința laicilor/mirenilor. Trebuie să ne ținem de prima, atâta timp cât ele sunt benefice activității noastre, atâta timp cât ele nu contrazic typicul Bisericii. În ceea ce privește cele din urmă, se poate da doar o regulă comună/canon obștesc : cu cât este mai apropiat de typicul Bisericii, cu atât mai bine.

Al nostru typic Bisericesc nu este o adunare de reguli moarte și nu este rodul unor lucrări de birou abstracte, a fost imprimat pe experiența duhovnicească a asceților svânți care au venit la înțeleagerea desăvârșită a adâncimilor sufletului omenesc și legilor vieții duhovnicești. Svânții Părinți înșiși au experimentat/trăit lupta cu infirmitățile sufletului și a trupului, precum și mijloacele pentru vindecarea lor; au ajuns să înțeleagă foarte bine calea podvigului/nevoinței rugăciunii și puterea rugăciunii.

Tipicul Bisericii este carte îndrumătoare pentru formare și școlarizare în rugăciune și cu cât se ține mai strâns de ea mai mult câștig obține din ea . În cazul incapacității de a îndeplini tot ceea ce este pus/scris în tipic, trebuie să îndeplinim tot ceea ce stă în puterea noastră, păstrând structura sa generală și conținutul principal. Este necesar, pe de o parte, să se îndeplinească caracteristicile principale pentru o anumită slujbă neschimbată în părțile sale și care îi păstrează[slujbei] identitatea separată de altele. Pe de altă parte, trebuie să încercăm cât de mult putem pentru a umple acele părți ale slujbei, care, schimbându-se în funcție de zi, exprimă sensul și motivul sărbătorii/pomenirii însemnătatea/importanța zilei. Slujbele Dumnezăești îmbină în ele însele rugăciunea, care este înălțată la Dumnezău de cei credincioși, pentru a primi harului lui Dumnezeu în comuniune/părtășie cu El și învățătura credincioșilor. Aceasta din urmă constă în învățarea prin citire în slujbele și imnurile dumnezeești, catehism și îndrumare în viața Creștină.

Dumnezeieștile slujbe în compoziția lor conțin toată plinătatea învățăturii dogmatice a Bisericii și pun înainte/așează calea către mântuire. Ele prezintă bogăție duhovnicească neprețuită. Cu cât sunt îndeplinite mai mult și mai precis, cu atât mai mult beneficiu participanții primesc din ele. Cei care le fac neglijent și care le scurtează prin lenea lor își fură turma, îi lipsesc de pâinea lor reală zilnică, furând de la ei cea mai valoroasă comoară. Scurtarea slujbelor care vin/se întâmplă prin/din lipsa de putere[fizică] trebuie făcută cu înțelepciune și efectuată în mod circumspect pentru a nu atinge ceea ce nu ar trebui să fie falsificat.

Mai exact, la Vecernie, Psalmul 103 trebuie citit în întregime; dacă este cântat, este permis să cânte doar câteva versete, dar cu slavă. De preferință, versurile Psalmilor 140, 141, 129 și 116, care încep cu cuvintele “Doamne, strigat-am,” vor fi întotdeauna cântate în întregime, cu toate stihirile complet. În zilele prescrise este necesar să citiți citirile din Vechiul Testament și să faceți/săvărșiți/lucrați Litia.

Slujba de dimineață trebuie slujită dimineața. Slujirea slujbelor de diminieață seara, cu excepția cazului în care este ținută slujba Privegherii De Toată-Noaptea, nu este permisă deoarece, prin a facea aceasta, în mod esențial, slujba de dimineață, care este foarte necesară pentru credincioși, este desființată; chiar și o scurtă prezență la biserică dimineața are un efect benefic asupra duhului/sufletului, în timp ce sfințește și dă direcții întregii zile. Cei șase Psalmi nu trebuie să fie scurtați; de asemenea, este necesar să citiți în întregime psalmii de Laudă. Citirea nu ar trebui să înlocuiască cântatul, cu excepția cazului în care nu există absolut nimeni care să poată să cânte, deoarece efectul cântării este mult mai puternic decât cititul și foarte rar cititul poate înlocui cântatul.

Nu îndrăzni să renunți la Theotokia(Cântările Maicii Domnului, Dogmatica, este cântarea după Și acum și pururea…) după Tropare și alte imnuri, deoarece în ele se dă temelia credinței noastre – învățătura despre întruparea Fiului lui Dumnezău și a Iconomiei Dumnezăeşti.

Ceasurile trebuie să fie slujite exact fără omisiuni, deoarece sunt deja atât de scurte. Toți cei trei psalmi din fiecare Ceas trebuie citiți, precum și Troparele și alte rugăciuni. La sfârșitul fiecărui Ceas trebuie acordată o atenție deosebită rugăciunii, care exprimă semnificația evenimentului svânt pomenit/amintit la ceasul respectiv. Liturghia trebuie să fie slujită, dacă este imposibilă zilnic, apoi cel puțin în toate Duminicile și în Zilele Sărbătorii Bisericii, fără a ține cont de numărul credincioșilor care pot să participe la slujbă. Liturghia este Jertfa Fără de Sânge pentru întreaga lume și este datoria preotului să o slujească atunci când este necesar. Este interzis în mod pozitiv să săriți orice parte din Cartea de Slujbe (slujebnic). De asemenea este necesar să îndeplinim imnurile date pentru Liturghie. Incluși sunt Psalmii 103, 145 și 33: dacă Psalmul 103 este scurtat din cauza lungimii sale (deși este mai bine să nu faci acest), atunci în orice caz Psalmul 145 trebuie cântat de la început până la sfârșit, cu excepția zilelor în care ambele sunt înlocuite de antifoane. Psalmul 33 este înlocuit doar în timpul Săptămânii Luminoase prin cântarea „Hristos a Înviat”; în ceea ce privește restul anului, acesta trebuie citit sau cântat în vederea zidirii sale[duhovniceşti ce o aduce credincioşilor] și nu există nicio justificare pentru omiterea lui. Aceste tropare care sunt stabilite pentru fiecare Liturghie dată trebuie să fie cântate și în ordinea lor corespunzătoare, deoarece acestea sunt partea sărbătorească a Liturghiei. Typicul Bisericii se referă de asemenea la păstrarea cu exactitate a ordinii citirilor Epistolei și Evangheliei. Dacă se respectă acest lucru de asemenea, atunci pe parcursul întregului an, în acele biserici unde slujbele se ţin zilnic, Evanghelia, precum și Epistolele, vor fi citite în întregimea lor. Această ordine necesită citirea ciclică în mod necesar; înlocuirea sa cu citirile sărbătoreşti se întâmplă numai în zilele mari de sărbătoare, dar atunci citirea ciclică nu este omisă; se citește în ziua precedentă, împreună cu lecturile obișnuite: în zilele de sărbătoare de rang mediu se citesc lecturile consecutive și festive. Citirea numai a lecturilor sărbătoreşti, aceea este(adică), cu omisiunea obișnuitului,este denumită „iraționalitate” de tipicon deoarece atunci când aceasta se face întregul sens al împărțirii lecturilor în ordinea specifică este încălcare și cei care fac asta arată lipsa lor de înțelegere (a sensului diviziunilor). Tainele rămase, la fel ca în toate ordinea slujbelor din Cartea Nevoilor(Trebnikul la ruşi), nu trebuie de asemenea să fie scurtate cu excepția nevoii grave, și chiar atunci numai prin respectarea a tot ceea ce este esențial și a ordinii slujbei, amintindu-și responsabilitatea cuiva înainte lui Dumnezău pentru paguba făcută sufletelor turmei din neglijența cuiva. Toată lumea, în timp ce sărbătorește slujba dumnezăiască, trebuie să o îndeplinească mai precis și cu o execuție mai bună astfel încât, aducând beneficii duhovniceşti/sufleteşti celorlalți, el însuși în Ziua Răsplătirii să poată fi asemănat cu slujitorul care a pus înainte cei zece talanţi și a auzit: Foarte bine slugă buna și credinciosă: ai fost credincios peste puţine lucruri.

Sv. Cleopa: ereticii=lupi, caini, porci, asini salbatici, arbori putrezi, morti de doua ori, arbori cu fructe rele, vipere, pleava, dobitoace necuvantatoare, iarba parjolita, capre, cai, rugi si spini, stele ratacitoare, smochini salbatici, fantani fara apa, neghinele, scorpii, serpi


”Văd că la urma scrisorii dumitale pomenești de dragostea cea în Hristos. Dar Mântuitorul nostru ne-a învățat pe noi și ne-a poruncit să iubim chiar pe vrăjmașii noștri . Dar nu ne-a învățat nicăieri să-i iubim pe eretici. Că ereticii, după dumnezeiasca Scriptură, nu mai sunt oameni, ci lupi grei (Fapte 20, 29), lupi îmbrăcați în piei de oi (Matei 7, 18), câini (Matei 7, 6), porci (idem), asini sălbatici (Iov 11, 12; Ieremia 2, 24; Osea 8, 9). În alt loc Scriptura îi numește arbori putrezi, morți de două ori (Iuda 12), arbori cu fructe rele (Matei 3, 10), vipere care nu vor să audă (Ps 57), pleavă purtată de vânt (Iov 21, 18; Ps. 1, 4; 34, 5; Isaia 5, 24; Osea 13, 3; Matei 3, 12), dobitoace necuvântătoare (Ps. 48, 21; Tit 1, 12; II Petru 2). Apoi le zice iarbă pârjolită (4 Împ. 19, 26), capre (Matei 25, 32), cai obosiți (Ier. 8, 6), câini sfâșietori (Isaia 56, 10-11), rugi și spini (II Împ. 23, 6; Isaia 55, 13), stele rătăcitoare (Jud. 13), smochini sălbatici (Ieremia 24, 8), fântâni fără apă (II Petru 2, 17), neghinele țarinii (Matei 13, 38), scorpii, șerpi (Matei 23, 22; Ps. 57, 4; Ps. 139, 3).

Așadar, vezi dumneata, domnule Efrem, că noi nu putem să iubim cu dragostea cea în Hristos, asemenea ca pe oameni, pe fiare, pe scorpii, pe șerpi, pe caii cei sălbatici, neghinele țarinii și fântânile cele fără de apă, ca și celelalte pe care ți le-am înfățișat aici cu trimiteri la dumnezeiasca Scriptură.

Dacă vrei să rămâi în dragostea lui Hristos față de noi, și noi să te iubim în Hristos, după porunca Mântuitorului nostru, apoi întoarce-te la Biserica în care te-ai născut prin Duh și prin apă. Căci cine nu are Biserica de mamă, nu poate zice lui Dumnezeu Tată (Sfântul Ciprian). Ai sărit din staulul Bisericii lui Hristos şi te-ai făcut lup şi vrăjmaş al Crucii lui Hristos. Te-ai dus la aceea care nu sunt oameni, ci neghine, şi care răstălmăcesc Sfintele Scripturi spre a lor pierzare (II Petru 3, 16)[27].

[27] *** Ne vorbește Părintele Cleopa, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, vol. XVII, pp 45-46.

Sv. Cleopa: numai o data de te-ai rugat unde se roaga ei, nu mai esti crestin; la masa…la inmormantarea lui


Nu mergeți în adunările lor, că dacă ai mers numai o dată de te-ai rugat unde se roagă ei, nu mai ești creștin. Cine spune asta? Voi ați auzit de Pidalion? ”Cârma Bisericii Universale”…E tradusă de Veniamin Costachi în românește și tipărită la Mănăstirea Neamțu la 1844. Aici avem adunat tot tezaurul canonic și dogmatic care s-a discutat la cele șapte sinoade ecumenice și la sinoadele apostolice. Iată ce spune canonul 10 apostolic: ”Dacă cineva cu cel scos de la împărtășire măcar în casă împreună de s-ar ruga, să se afurisească”. Auzi? Dacă te duci cu un afurisit de Biserică, cum sunt sectarii ( și toți ereticii n.n), măcar în casă dacă ai zis un Tatăl nostru cu el, ești afurisit, ești despărțit de Biserică. Dacă stai la masă cu dânsul, ești afurisit. Dacă te duci la înmormântarea lui ești afurisit, te-ai despărțit de Biserică”[15].

[15] ***Ne vorbește Părintele Cleopa, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, vol XVII, pp. 139-140

Euharistia…manifestarea de obste a confirmarii unitatii in Adevar; situarea Euharistiei inaintea si dea­supra oricarui alt lucru in viata Bisericii duce in mod inevitabil la o forma de idolatrie euharistica; O persoana poate afla daca este un madular al Trupu­lui lui Hristos daca se afla in starea de iluminare, adica avand cel putin darul felurilor de limbi (I Cor. 12, 10). Altminteri, acela se impartaseste „cu nevrednicie” cu painea si cu vinul (I Cor. 11, 27). Intr-un asemenea caz, persoana este inca „neputincioasa” sau „bolnava” şi chiar „moarta” duhovniceste (I Cor. 11,30), adica neluand parte la invierea omului dinauntru si neimpartasindu-se inca la Euharistie spre viata in Hristos, ci mai degraba spre judecata


Viziunea post-patristică asupra Bisericii ca fiind formată automat din cei care primesc Împărtășania a fost exprimată în documentele Sinodului din Creta și, prin aceasta, se încearcă introducerea ei în cadrul Bisericii. Dar ea apare acum aplicată și în practică, nu este doar o teorie de pus în sertar. Mai exact, un exemplu evident este Mitropolitul Natanael de Chicago, membru al diasporei grecești (Constantinopol), care a impus recent preoților din eparhia sa să primească pe toți cei ce se apropie de Potir fără nici o restricție și fără a anunța vreo limită înainte de momentul împărtășirii.

Părintele Anghelos Anghelakopulos a scris pe această temă un articol instructiv, intitulat sugestiv: „Dumnezeiasca Împărtășanie necondiționată sau condiționată?”, în care arată, cu mărturii patristice, că nu oricine se poate împărtăși și nu oricum. Doar ortodocșii pot primi Sfintele Taine și sunt excluși ereticii, cei de altă religie și schismaticii. Iar dintre ortodocși au oprire cei care sunt stăpâniți de păcate opritoare sau care nu s-au pregătit cum se cuvine pentru împărtășire. Altfel spus, Taina Euharistiei nu este la liber, așa cum afirmă și impune Mitropolitul Natanael, menționat mai sus, de la care pornește discuția.

Din păcate, această mentalitate este dincolo de subiectul împărtășirii dese (sau rare), ține de o viziune diferită despre Biserică, anume de concepția post-patristică a „ecleziologiei euharistice”. Este una din direcțiile promovate, cum am spus, de Sinodul din Creta, de direcția greșită pe care se dorește să fie înscrisă Ortodoxia. Pentru o bună înțelegere a acestei teorii, prezentăm viziunea pertinentă Părintelui Ioannis Romanidis pe această temă, exprimată într-un capitol dedicat acestei teme din cartea Andrew J. Sopko, Profetul Ortodoxiei romeice. Teologia Părintelui Ioannis Romanidis:

Eclesiologia euharistică

Deformarea Tradiţiei a adus adeseori confuzie privind participarea la Tainele Bisericii, iar acest lucru nu s-a întâmplat doar în timpul captivităţii apusene a Tradiţiei ortodoxe, ci chiar şi înainte de ea. De pildă, încercarea Sfântului Nicolae Cabasila de a reînnoi parti­ciparea euharistică în secolul al XlV-lea a purtat cu sine o formă de hipersacramentalism prin care a insistat că şi cei adormiţi primesc Euharistia. Cu toate că ar putea fi la fel de bine intenţionată precum încercarea lui Cabasila, perioada actuală de tranziţie de după captivitatea apu­seană a Tradiţiei ortodoxe este la fel de predispusă la o reprezentare eronată a teologiei tainelor. Reînnoirea liturgică din Tradiţia ortodoxă de după captivitate a asistat la o reafirmare a importanţei Euharistiei prin dezvoltarea unei eclesiologii care identifică Biserica cu celebrarea euharistică. Bazele acestei eclesiologii le-au pus câţiva teologi ortodocşi din secolul al XX-lea, însă consolidarea fermă a acesteia a avut loc prin scrierile lui Nikolai Afanasiev, ale cărui puncte de vedere au fost completate recent în eclesiologia euharistică a lui Ioannis Zizioulas. Aici perspectiva teologică a amândurora va fi evaluată din punctul de vedere al lui Romanides.

Faptul că Afanasiev a întemeiat Biserica pe Euharistie a izvorât din preferinţa sa pentru eclesiologia Sfântului Ignatie Teoforul în dauna celei a lui Ciprian din Cartagina, în care nu a găsit nicio accentuare a Euharistiei[1]. Desigur, în scrierile Sfântului Ignatie, centralitatea Euharistiei este incontestabilă, însă în ce măsură ar trebui redusă întreaga viaţă a Bisericii la adunarea euharistică este o altă chestiune. În studiul său timpuriu despre Sfântul Ignatie, făcut chiar pentru Afanasiev la Institutul „Sfântul Serghie” din Paris, până şi Romanides a tins către o eclesiologie euharistică, dar aceasta i s-a părut, apoi, neconvingătoare la scurt timp după aceea. Conform acestuia, multe aspecte din viaţa Bisericii rămâneau pe dinafară, mai ales regimul terapeutic al curăţirii, iluminării şi îndumnezeirii. Pentru Romanides, dato­rită autorităţii harismatice a episcopului, înţelegerea tradiţională a adunării implică în egală măsură rostirea predicii profetice şi celebrarea Euharistiei. Mai mult, există şi anumite adunări non-euharistice ale credincioşilor, al căror singur scop este rugăciunea. Aşadar, viaţa Bisericii cuprinde o unitate a săvârşirii Tainelor, a Scripturii şi a rugăciunii, care nu ar trebui fragmentată dând întâietate unei activități în dauna celorlalte.

Deşi eclesiologia euharistică a lui Afanasiev ar putea fi interpretată în anumite privinţe ca un răs­puns la neparticiparea credincioşilor la Euharistie, ea subapreciază în mod involuntar caracterul harismatic al Bisericii printr-o formă de hipersacramentalism. Desigur, intenţia lui Afanasiev nu a fost în niciun fel aceasta, după cum o arată titlul cărţii sale – Biserica Duhului Sfânt. El afirmă clar că „puterea dragostei” stă la baza eclesiologiei în acelaşi fel în care Romanides vorbeşte despre viaţa obştească de dragoste smeri­tă în Biserică şi că Duhul Sfânt este „principiul ca­re rânduieşte” această dragoste în Biserică[2]. Deşi Afanasiev îşi îndreaptă atenţia spre lucrarea episcopu­lui ca manifestare şi ca reprezentare a acestei dragoste, el o face, însă, numai în contextul Euharistiei, fără a se referi la regimul terapeutic care face o astfel de dragoste să devină realitate şi care îl face pe episcop cu adevărat ceea ce este.

Această transferare a harismei dragostei exclusiv asupra adunărilor euharistice aproape presupune că dragostea aceasta se manifestă numai în acest con­text. Iar pentru că Afanasiev considera că Biserica se manifestă oriunde se săvârşeşte Euharistia, chiar şi în absenţa episcopului, această harismă a dragostei se presupune că e prezentă in extenso (de fapt, însă, e in abstracto)[3]. Prin urmare, legătura deja subţire cu iluminarea si îndumnezeirea devine si mai dificil de observat. Un astfel de scenariu ne ajută să înţelegem de ce Romanides refuzase să accepte o asemenea formă de congregaţionalism drept eclesiologie euharistică. Pentru el, cerinţa minimă pentru o astfel de eclesiologie ar fi ca fiecare adunare locală să aibă propriul episcop, care să fie întotdeauna prezent, nu doar pentru a prezida săvârşirea Euharistiei, ci şi profetic, prin predică[4].

Ca răspuns la scrierile lui Afanasiev, Ioannis Zizioulas a reiterat şi rolul central al episcopului în existenţa unei eclesiologii euharistice adevărate, însă aspectele pe care s-a concentrat nu au avut nici acelaşi caracter local, nici acelaşi caracter harismatic precum cele abordate de Romanides. Zizioulas a îndemnat la înfiinţarea unor dioceze episcopale mici, însă, în perioada dintre vizitele episcopale, parohiile tot ar rămâne manifestări imper­fecte ale eclesiologiei euharistice[5]. Mai mult, deoarece Zizioulas nu recunoaşte regimul terapeutic al curăţirii, iluminării şi îndumnezeirii ca fiind şcoala pentru candi­datura episcopală, el consideră că autoritatea harismatică se dobândeşte prin punerea mâinilor, nerecunoscând-o ca un fapt deja împlinit (precum o face Romanides)[6]. Acest lucru surprinde, cu atât mai mult cu cât Zizioulas face legătura între hirotonie şi „adunările euharistice [care] erau contextul propriu manifestărilor harismatice”[7]. Însă, după cum subliniază adeseori Zizioulas, episcopul nu este hirotonit doar pentru a prezida la Euharistie, ci şi pentru a rosti predica profetică. Acest lucru reiese din faptul că, până în zilele noastre, în Biserica Ortodoxă, episcopii sunt hirotoniţi înainte de citirea pericopelor evanghelice din cadrul Liturghiei.

Zizioulas consideră că, în Euharistie, teologia per­soanei îşi întâlneşte confirmarea antropologică, unde ipostasul care prezidă aduce celelalte ipostasuri în comuniune unul cu altul (după cum face Tatăl cu Fiul şi cu Duhul). Pentru Zizioulas, adevărata existenţă este relaţională, iar relaţiile desăvârșite dintre membrii adunării euharistice devin „o imagine a vieţii trinitare a lui Dumnezeu”[8]. Conform acestuia, prin analogia entis (analogia între existența lui Dumnezeu și cea a oamenilor n.n.) a acestei sociologii divine se descoperă adevăratul caracter al Bisericii ca locaţie centrală a Adevărului. Într-adevăr, dorinţa sa este ca termenul „Biserică” să fie atribuit numai celebrării euharistice[9]. De aceea, spre deosebire de eclesiologia lui Romanides, Zizioulas accentuează caracterul „epicletic” al Euharistiei şi ignoră regimul terapeutic al curăţirii, iluminării şi îndumnezeirii. Pentru Romanides, Euharistia nu există ca un înlocuitor pentru remediul curăţirii, iluminării şi îndumnezeirii. Astfel, Euharistia nu este atât locul central al Adevărului (care se învaţă în iluminare şi în îndumnezeire), cât manifestarea de obşte a confirmării unității în Adevăr.

Din perspectiva lui Romanides, adunarea euharistică este un eveniment harismatic, nu doar pentru că cel care o prezidează a ajuns la o stare de iluminare sau de îndumnezeire sau pentru că Duhul Sfânt a fost chemat să Se pogoare peste credincioşi la epicleză, ci pentru că toţi cei care iau parte la ea ar trebui să fi ajuns înainte cel puţin la iluminare. Strict vorbind, nu există vreo comuniune deschisă sau vreo intercomuniune cu nimeni altcineva. Participă numai cei ajunşi la iluminare sau la îndumnezeire:

O persoană poate afla dacă este un mădular al Trupu­lui lui Hristos dacă se află în starea de iluminare, adică având cel puţin darul felurilor de limbi (I Cor. 12, 10). Altminteri, acela se împărtăşeşte „cu nevrednicie” cu pâinea şi cu vinul (I Cor. 11, 27). Într-un asemenea caz, persoana este încă „neputincioasă” sau „bolnavă” şi chiar „moartă” duhovniceşte (I Cor. 11,30), adică neluând parte la învierea omului dinăuntru şi neîmpărtăşindu-se încă la Euharistie spre viaţa în Hristos, ci mai degrabă spre judecată.[10].

În mod evident, opinia lui Romanides se îndepăr­tează de practica ortodoxă contemporană care a situat primirea Euharistiei înainte de orice alt lucru, punând din nou accentul pe deasa împărtăşire.

În anumite feluri, perspectiva lui Romanides ar putea fi interpretată ca o reacţie împotriva banalizării participării euharistice, însă ea derivă şi din distincţia dintre cei care sunt cu adevărat mădulare ale Trupului lui Hristos si cei care nu sunt. Omul nu devine întru totul un mădular al Trupului prin Botezul din apă în şi prin sine, ci mai degrabă prin Botezul din Duh în iluminare şi în îndumnezeire. Cei care nu au sporit de la Botezul din apă către iluminare se află încă în etapa curăţirii[11]. Desigur, Romanides e conştient de faptul că mulţi oameni care încă nu au ajuns la iluminare au fost primiţi la împărtăşanie în trecut şi continuă să fie primiţi si astăzi. Odată cu rărirea iluminării si a îndumnezeirii, s-au instituit perioade de post care serveau drept timp de pregătire pentru primirea Euharistiei de către cei care se aflau încă în etapa curăţirii[12]. Deoarece Euharistia îi iluminează şi îi îndumnezeieşte pe cei care au ajuns la etapele înalte ale theoriei, s-a considerat că trebuie şi să îi curăţească pe cei care conlucrează în această direcţie.

În mod evident, Romanides este foarte râvnitor când vine vorba de protejarea integrităţii adunării euharistice, cu toate că, spre deosebire de mulţi alţi teologi ortodocşi contemporani, eclesiologia sa nu se întemeiază pe ea. Pentru el, Euharistia nu este o finalitate prin sine, ci confirmarea acelei finalităţi, după cum a afirmat şi Sfântul Irineu: „Căci credinţa noastră este în acord cu Euharistia si Euharistia certifică credinţa noastră”[13].

Pentru Romanides, situarea Euharistiei înaintea şi dea­supra oricărui alt lucru în viaţa Bisericii duce în mod inevitabil la o formă de idolatrie euharistică. În această perioadă de înflorire a eclesiologiei euharistice, o ase­menea observaţie ar putea să îi supere pe unii, însă ea nu ar trebui să treacă nici neobservată, nici neanalizată.

Accentuarea aparentă a Botezului din Duh în dauna Botezului din apă și excluderea majorității credincioșilor de la Euharistie ar putea fi interpetate foarte ușor ca o formă de minimalism sacramental; de fapt, însă, ele sunt exact opusul. Romanides nu contestă niciodată caracterul pascal al Botezului și al Euharistiei, căci Botezul demonstrează nevoia de a participa la slava Crucii, în timp ce Euharistia confirmă ajungerea la măsura unei asemenea participări. Situând aceste Taine (alături de preoție) în contextul curățirii, iluminării și îndumnezeirii, Romanides a subliniat că sacramentalismul, cel puțin în forma sa actuală, ar putea fi, într-adevăr, încă una dintre pseudomorfozele (evoluțiile greșite n.n.) din Ortodoxia contemporană.


[1] Aidan Nichols, Theology in the Russian Diaspora…, p. 90.

[2] Ibidem, p. 111.

[3] Ibidem, p. 89.

[4] Ioannis Sava Romanides, „Introduction to Roman Theology…”, p. 29.

[5] Ioannis Zizioulas, Op. cit., p. 240, n. 6.

[6] Ibidem, p. 175.

[7] Ibidem, p. 201, n. 58.

[8] Ibidem, p. 243.

[9] Ibidem, p. 245.

[10] Ioannis Sava Romanides, „Orthodox and Vatican Agreement…”, p. 579.

[11] Ibidem, p. 578.

[12] În Biserica Ortodoxă de astăzi se țin patru posturi peste an, iar Spovedania și Împărtășania continuă să fie asociate strâns cu ele.

[13] Sf. Irineu al Lyonului, Contra ereziilor…, p. 215.