Părtășie=Împărtășit=Participare(=Comuniune) si despre ȘTIA si CUNOȘTINȚĂ, acordul, dezacordul launtric

SCRISOAREA 452

Lui Nichita egumenul [1]

Nu cred că e nepotrivită Sfinţiei tale părinteşti scrisoarea aceasta, nu numai pentru că plineşte cele ale dragostei, ci şi fiindcă dezvăluie ceva întristător care s-a aciuat în sufletul nostru smerit. Şi, dacă porunceşti, ia aminte la cele spuse.

După întoarcerea de la întrevederea cu sfinţii voştri părinţi din Akrita, m-am întâlnit cu fratele nostru Atanasie, povestindu-i fiecare din cele discutate întru Domnul şi spunându-i că şi [egumenul] din Midichia îl susţine pe [egumenul] [din mănăstirea] lui Maximin în schimbarea lui cea preafrumoasă, adică în apărarea [credinţei] şi în mărturisirea [ei]. Dar el a dezmințit şi eu am cerut pricina dezminţirii. Iar acela a zis: „În ceea ce priveşte problema apărării [credinţei] [apologetica] – fapt care el[2] l-a semnat, iar eu l-am citit – zice să ne împărtăşim dar să nu avem părtăşie [cu ereticii] şi să existe iconomie [în această privinţă] prin slăbirea acriviei, căci aceasta nu este cădere de la adevăr”.

Ce înseamnă acestea, preacinstite părinte? Nu mărturiseşte [acela], precum spune în Typos, că „cruţându-mi bătrâneţea, mi-am pierdut sufletul, având părtăşie pe baza tăgăduirii icoanei lui Hristos şi a Născătoarei de Dumnezeu şi ale tuturor sfinţilor; căci aceasta înseamnă erezia iconomahă şi prin acest fapt m-am pierdut împreună cu cei necredinciosi, apoi şi până la sfârşit am rămas neprigonit în mănăstirea mea, agitând lumea în urma noastră”?

[Făcând] astfel, [de fapt el] nu se mărturiseşte şi nu plânge, ci arată doar acele bâiguieli – cum mi-a spus cel ce mi-a explicat -, de vreme ce şi-a adus ca apărător al cauzei sale pe un oarecare părinte Dianion, care ar fi făcut acelaşi lucru şi pe care, zice el, l-a primit Sfântul Vasile; apoi [mai aduce ca exemplu] şi pe tatăl lui Grigorie Teologul. O, dreaptă mânie şi a sfântului nostru arhiereu, şi a întregii plinătăţi a mărturisitorilor! Căci dacă acel lucru [împărtăşirea] nu este părtăşie, nici cădere [din dreapta credinţă], ce folos s-a dobândit de pe urma luptelor cu aceia [cu ereticii] şi a Vărsărilor de sânge şi a necazurilor? Şi pentru ce a mai fost canonisit şi el însuşi? Şi de ce îşi mai lasă mănăstirea? Şi de ce este oprit de la slujirea celor sfinte? O, iarăşi zic, dumnezeiască mânie! Fiindcă ţine adevărul întru nedreptate, i se pare că şi Părinţii pătimesc la fel cu el.

Dar hai să vedem cuvântul lui fără logică. „M-am împărtăşit, dar nu am avut părtăşie”. Zice undeva cel cu glas mare între teologi [3]: „M-am împărtăşit de chip şi nu l-am păzit. Se împărtăşeşte de slăbiciunea mea ca şi chipul să-l mântuiască, şi trupul să-l facă nemuritor. Iată, dar, se face părtaş cu a doua părtăşie şi care e mult mai uimitoare decât prima”. Iată că „m-am împărtăşit” este înţeles ca „a avea părtăşie”. Căci împărtăşire şi părtăşie este acelaşi lucru, una trăgându-şi numele de la a avea parte împreună de ceva, iar una de la a face părtaşi pe cei ce au ceva împreună. Dar şi insuflatul Apostol [zice]: „paharul binecuvântării, pe care îl binecuvântăm, nu este părtăşia de sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frângem nu este părtăşia cu trupul Domnului? Fiindcă o pâine, un trup suntem cei mulţi; căci toţi dintr-o singură pâine ne împărtăşim” (1 Cor. 10, 16-17). Iată, a arătat şi aici lumina lumii[4] că părtăşia este participare, şi nu este cineva întreg la minte care să nu spună că participarea este împărtăşire. Aşadar, după cum dumnezeiasca pâine cu care se împărtăşesc ortodocşii îi face pe toţi cei ce se împărtăşesc de ea un singur trup, tot aşa şi pâinea ereticească îi face părtaşi unii cu alţii pe cei ce se împărtăşesc de ea şi îi înfăţişează un singur trup potrivnic lui Hristos. Deci cel grăitor în deşert degeaba grăieşte în deşert. Iar dacă totuşi mintea celui ce s-a împărtăşit nu a fost de acord cu fapta [împărtăşirii], acest lucru este şi mai mult o lepădare, fiindcă – de vreme ce ştia că face un lucru străin [de credinţă] – a păcătuit întru cunoştinţă, netemându-se de Dumnezeu, Care ucide şi sufletul şi trupul prin azvârlirea în gheenă, ci [înfiicoşându-se] de cel care bate trupul doar pe lumea asta (cf Mt. 10, 28). Pentru ce sunt puse laolaltă cele care nu se pot împăca?[5] De ce îi crede ajutători pe sfinţii care sunt [de fapt] împotrivitori faţă de el?[6] Deja şi numai acordul sau dezacordul [lăuntric] în ceea ce priveşte mărturisirea şi lepădarea [de credinţă] se socoteşte de ei [de sfinţi] ca împlinire a faptei şi la ei nu ţine ca dovadă făţărnicia că numai se atinge de jertfă [cu gura, iar cu mintea petrece nedespărţit de Hristos] – şi nu [zic] [jertfă] idolească, ci nici când e vorba de jertfa propriu-zisă [a lui Hristos, săvârşită de eretici]. Şi exemplele sunt nepotrivite[7].

Aşadar, ce altceva decât aceasta a fost în prigoana dinainte? Sfântul patriarh a fost dat jos, a fost exilat, a fost îndepărtat într-un ţinut de la marginea [imperiului][8]. În locul lui pe scaun a fost un luptător împotriva lui Hristos, un sinod de nelegiuiţi, anatematizarea Sfântului Sinod de la Niceea[9], proclamarea unei credinţe odinioară antihristice, îndepărtarea sfinţilor episcopi şi egumeni, a monahilor şi monahiilor. Valuri de sânge, morţi neaşteptate, încarcerări, foamete, jafuri. Şi ceea ce e mai înfricoşător şi de văzut, şi de auzit: cinstita icoană a lui Hristos ocărâtă, călcată în picioare; [la fel] a Născătoarei de Dumnezeu şi ale tuturor sfinţilor. Bisericile şi altarele, ruinate, cele sfinte, profanate şi predate focului. Aşa stând lucrurile, oare nu tot cel ce are părtăşie, adică se împărtăşeşte de pâinea otrăvitoare[10] se leapădă de Hristos, fiind departe [de El] şi necuvios, afară numai dacă şi-a revenit cumva prin pocăinţă? Aşa se ţine adevărul şi pentru el au fost ucişi mucenicii şi au suferit toate cei ce s-au ţinut de el. „Şi dacă cineva umblă după dreptarul acesta”, zice Apostolul, „pace şi milă peste el şi peste Israelul lui Dumnezeu” (Gal. 6, 16). Căci cazul lui Dianion şi al tatălui Teologului – şi dacă mai este vreun altul asemănător era vreo farsă a unei scrisori meşteşugite, scrisă în chip mincinos de eretici, iar sfinţii aceia au subscris ei [scrisorii] din simplitate faţă de sofismele din ea, iar nu din oarecare frică – să nu fie! Fiindcă de îndată ce au cunoscut vicleşugul, au revenit şi au apărat cu bună îndrăznire [credinţa dreaptă].

Acestea, părinte sfinte, dacă sunt lege pentru tine [înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor], transmite-i-le bărbatului ca, cunoscând adevărul, să lepede acel nedrept înscris şi să fie rânduit împreună cu cei drept credincioşi; şi, de vreme ce este şi bătrân şi canonisit, de aceea să lase şi vestita-i mănăstire. Iar dacă nu, făgăduieşte-ne că nu ai nici o părtăşie în ceva cu bărbatul [acela], dacă nu se căieşte.

1 Sf. Nichita a fost egumen în mănăstirea din Midichia şi e prăznuit la 3 aprilie.

2 Egumenul din mănăstirea lui Maximin.

3 Sf. Grigorie Teologul, Cuvânt la teofanie, PG 36, 325.

4 Aşa e numit Sf. Pavel.

5 Ce folos de împărtăşire, dacă mintea nu e de acord cu ea.

6 Aşa şi azi ne fundamentăm deciziile filoeretice pe afirmaţii ale sfinţilor scoase din context, şi nu ţinem seama de faptul elementar că sfinţii citaţi au acţionat exact contrar în cazuri similare. De pildă, azi e foarte uzitat Sf. Maxim Mărturisitorul pentru a susţine holismul ştiinţific şi unitatea religiilor, fără să se ţină seama că Sf. Maxim niciodată nu a gândit aşa ceva, dovadă fiind tocmai poziţia sa intransigentă faţă de orice erezie.

7 În sensul că n-au fost cercetate îndestulător spre a se vedea raţiunea lor.

8 Sfântul Nichifor fusese exilat în insula Proconis într-o mănăstire a Sfântului mare mucenic Teodor unde şi-a petrecut ultimii 13 ani de viaţă.

9 Cel din 787.

10 Denumire dată împărtăşaniei eretice.

| Dreapta Credință în scrierile Sfinților Părinti, Ed. Sophia 2006, vol.1, pag. 131-135

Advertisements

Harul ca foc ce arde pe cei ce au fapte fara valoare si straluceste pe cei cu fapte de aur

Cartea: ​Profeții și mărturii creștine pentru vremea de acum *Selecție de texte de la Sfinții Prinți și autori contemporani* Ediția a II-a revăzută și adugită,Editura Biserica Ortodoxă Alexandria 2004

Pag.24-25

Râu de foc curge (Daniel 7, 10), care lămurește faptele oamenilor. Dacă cineva are fapte de aur, va ajunge mai strălucitor, dacă cineva are fapte de trestie și fără valoare, este ars de foc (I Corinteni 3, 12-15).

——

TILCUIREA EPISTOLEI ÎNTÎI CĂTRE CORINTENI ŞI A EPISTOLEI A DOUA CĂTRE CORINTENI A SLĂV1TULUI ŞI PREA-LĂUDATULUI APOSTOL PAVEL de Sfîntul Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei tălmăcită din elina veche în cea nouă şi împodobit ă cu felurite înseninări de către Nicodim Aghioritul îndreptarea tălmăcirii şi notele ediţiei: Florin Stuparu, Editura Cartea Ortodoxă Bucureşti, 2005

1Cor.3,12-13

Pag.44-46
12 Iar dacă cineva zideşte pe această temelie aur, argint, pietre scumpe, lemne, iarbă, stuf, lucrul fiecăruia se va face arătat;(62 Dumnezeiescul Maxim tîlcuieşte zicerea aceasta aşa: „Avîndu-L pe Domnul ca temelie, să zidim asupra ei înălţimea bunătăţilor: să punem «aur», «argint», «pietre scumpe» -adică: cuvîntare de Dumnezeu curată şi nemincinoasă, viaţă străvezie şi strălucită, cugetări dumnezeieşti şi înţelegeri luminate ca mărgăritarul – iar nu «lemne», nici «iarbă», nici «trestii», adică: nici slujire la idoli, nici căscare de gură către cele simţite, nici viaţă fără de socotinţă, nici cugetări pătimaşe şi lipsite de priceperea cea după înţelepciune” (capitolul 12 al sutei a doua din cele teologice), (n. aut. ))

După ce noi, Creştinii, primim credinţa întru Hristos ca temelie a toată casa şi Biserica credincioşilor. începem fiecare să zidim asupra ei. Unii zidesc lucrările cele bune, osebite între dînsele, mai mari sau mai mici. De pildă, zidesc pe această temelie fecioria şi necăsătoria, ca aur; iar nunta cea cinstită, ca argint, necîştigarea de averi, ca pe nişte pietre scumpe; iar milostenia, ca un alt lucru de mai mic preţ.”(63 Dumnezeiescul Ambrozie înţelege prin „aur” dragostea, prin „argint” înţelepciunea, iar prin „pietre scumpe” celelalte fapte bune (la Coresi).     Iar Sfîntul Grigorie al Nyssei zice aşa: ..Pe temelia aceasta se poate zidi «aur», «argint» ori «pietre scumpe». Acestea sînt faptele bune: iar «lemne», «iarbă» şi «trestie» însemnează firea răutăţii, care nu se găteşte spre nimic altceva decît numai spre cheltuiala focului” (Cuvîntul al şaptelea către cei bisericeşti), (n. aut.))

 Alţii zidesc asupra temeliei credinţei lucrările cele rele, care au şi ele trepte şi măsuri. De pildă, cineva zideşte necurăţia patimilor celor trupeşti, ca o iarbă; iubirea de argint şi lăcomia de averi, ca paiele ţarinii secerate, care ard mai lesne decît celelalte, iar beţia, rîsul şi glumele, ca nişte lemne. Poate că unii înţeleg însă altfel şi zic că „lemnele” ar fi păcatele cele trupeşti şi iubirea de argint, iar „paie” şi „iarbă” zic că ar fi beţia, îmbuibarea şi glumele. 

13 ziua (Domnului) îl va arăta. Căci în foc se va descoperi, focul va lămuri ce fel este lucrul fiecăruia. 

Aici, Pavel numeşte „ziuă” pe aceea a celei de-a doua veniri şi a Judecăţii Domnului. Şi zice că cu foc se vor arăta, adică se vor descoperi, ce fel sînt după firea lor, ori „aur” şi „argint”, ori „lemne”, „iarbă” şi „trestii”.(64 Despre această zicere, marele Vasilie zice aşa: ..«Acesta [Hristos] vă va boteza cu Duhul Sfînt şi cu foc», «botez de foc» numind cercarea din vremea Judecăţii, precum zice Apostolul: «Focul cercetează ce fel este lucrul fiecăruia» şi «ziua (Domnului) îl va arăta, căci în foc se descoperă.»”(Despre Sfînul Duh. capitolul 15). 

Iar dumnezeiescul Diadoh şi purtătorul de Dumnezeu Maxim vorbesc mai într-un glas cu marele Vasilie. Căci Diadohul zice aşa: ..Aceia [ … ] se vor lăsa întru mulţimea tuturor celorlalţi oameni, ca unii ce sînt sub judecată, pentru ca, cercetîndu-se prin focul judecăţii, să-şi ia de la Dumnezeul nostru şi de la împăratul Iisus Hristos soarta ce li se cuvine după faptele lor” (capitolul 3). Iar purtătorul de Dumnezeu Maxim. întrebat fiind despre zicerea aceasta, răspunde aşa: „Cei ce nu au ajuns la desăvirşire, ci se află avînd păcate, vin la Judecată ţinîndu-se spre cercetare; şi, dacă va atîrna mai mult cumpăna faptelor bune, se vor curăţa de muncă”(în Filocalie, foaia 237). (n. aut.) )



14 Dacă lucrul zidit de cineva va rămîne, acela va lua plată; 

15 iar dacă se va arde lucrul cuiva, el se va păgubi. 

Zice: Dacă tu – o Creştine! – ai zidit asupra temeliei credinţei lucruri şi fapte bune ca aurul şi argintul, lucrurile şi faptele tale cele bune vor rămîne negreşit, şi tu vei lua ca plată a lor împărăţia cerurilor. Iar dacă ai zidit lucruri rele şi păcate, să ştii că lucrurile tale cele rele nu vor suferi iuţimea focului celui veşnic, ci vor arde, şi se va arăta că au fost rele. Căci – precum cineva ce ar trece printr-un rîu de foc purtînd arme de aur s-ar face mai strălucit, iar dacă ar fi încărcat cu iarbă şi cu trestii, ar arde împreună cu acelea – tot aşa se întîmplă şi cu faptele cele bune şi cu cele rele. De aceea, nu e de ajuns doar credinţa, fără fapte bune. Căci, deşi temelia este Hristos şi credinţa în Hristos, dacă faptele nu sînt după Hristos şi potrivite cu credinţa – adică bune şi sfinte, precum credinţa e bună şi sfinta – ele sînt vrednice a se arde


El însă se va mîntui, însă aşa, ca prin foc.

Zice: „El”, adică păcătosul, nu are să se ardă şi să se piardă desâvîrşit, adică să se ducă întru a nu mai fi, precum vor arde şi vor pieri faptele lui cele rele; ci „se va mîntui”, adică se va păzi întreg, pentru a se arde în foc în veci. Căci şi noi, cînd vorbim despre vreun lemn care nu arde cu lesnire, făcîndu-se cenuşă, obişnuim a zice că se păzeşte în foc, adică rămîne nears îndelungată vreme.

Acum înţelegem de ce „se păgubeşte” păcătosul, cel ce a făcut lucruri rele, pentru că el a ostenit întru lucruri care îi pricinuiesc muncă. Totodată, el se păgubeşte fiindcă a pus osteneală zadarnică în lucruri neînfiinţate, căci toate păcatele sînt nimic, la fel cum s-ar păgubi un negustor care ar da bani mulţi şi ar cumpă­ra un dobitoc mort în loc de unul viu. Şi „se mîntuieşte” fiindcă rămîne întreg şi nu piere, dar rămîne întreg pentru ca să se muncească veşnic. Aşa tîlcuieste zicerea aceasta dumnezeiescul Hrisostom împreună cu sfinţitul Teofilact.(65 Iar faptul că lucrurile cele rele au să se ardă şi să se piardă de tot, nu însă şi păcătosul care le-a făcut, este mărturisit şi de marele Vasilie, care zice: „Păcatul nu are fiinţă proprie, ci, întru cei ce îl fac şi întru cele ce se fac rău, el lipseşte sufletul de fiinţa binelui, căci, din pricina nedreptăţilor, el închipuie întuneric gindit, care se topeşte cu lumina dreptăţii. Fiindcă, dacă faptele rele încetează, se pierde şi firea păcatului, după cum zice [Scriptura]: «Se va căuta păcatul lui. şi nu se va afla» (Psalm 9:39). Se întîmplă însă ca, celor ce păcătuiesc, să le fie păstrată pedeapsa şi nedezlegată munca pentru păcate.” […]

Ci şi Fotie (la Icumenie) tîlcuieşte zicerea „ca prin foc” aşa: „Şi vezi ce a adăugat: «aşa – zice – ca prin foc», adică aşa se va mîntui, ca şi cum ar fi ţinut în focadică arzindu-se, dar netopindu-se. A avut trebuinţă de această adăugire – anume că păcătosul «se va mîntui» arzîndu-se în foc de-a pururi – pentru ca tu, auzind de «mîntuire», să nu socoteşti că munca va fi doar pînă se vor arde faptele.”

Iar Dialogul (in capitolul IV al Dialogurilor) şi Augustin (în tîlcuirea psalmului 37) înţeleg că „focul” acesta este focul pocăinţei în viaţa aceasta (la Coresi). Însă aici, prin „foc” se în­ţelege cel al venirii Mîntuitorului a doua oară, precum au tîlcuit dumnezeiescul Hrisostom. Teofilact şi Fotie într-un glas. Fiindcă, prin „ziua Domnului”, se înţelege aici aceea a Judecăţii şi venirea a doua, precum a tîlcuit-o şi marele Vasilie mai în urmă. Ci şi Teologul Grigorie zice (în Cuvînt despre botez) : „Ştiu şi foc care nu e curaţitor, ci muncitor, adică pe acela gătit diavolilor şi îngerilor lui, sau pe cel ce va purcede de la faţa Domnului şi va arde împrejur pe vrăjmaşii Lui.” Iar sfinţitul Cosma adaugă: „La sfîrşit, în foc îi botează Hristos pe cei nesupuşi, care nu-L socotesc pe El Dumnezeu. Deci focul acela va cerca şi va desluşi faptele cele bune şi cele rele.” Iar Teodorit zice aşa: „[…] În ziua arătării Mîntuitorului va fi judecată şi cercetare amănunţită, şi focul îi va arăta pe cei ce au vieţuit viaţă bună mai străluciţi decît aurul şi argintul, iar pe lucrătorii răutăţii îi va topi ca pe nişte lemne, şi iarbă şi trestii.” […] (n. aut. )