Nicodim Milas: obligativitatea generala a tuturor canoanelor

Dr. NICODIM MILAŞ CANOANELE BISERICII ORTODOXE ÎNSOŢITE DE COMENTARII VOL. I. PARTEA I.(INTRODUCERE, NOMOCANONUL în XIV TITLURI şi CANOANELE APOSTOLICE) TRADUCERE FĂCUTĂ DE UROŞ KOVINCICI Protoiereul ortodox sârbesc al Ardealului. şi Dr. NICOLAE POPOVICI Profesor la Academia teologică din Arad. ARAD Tipografia Diecezană 1930.

Pag.3 Celebrul canonist Dr. Nicodim Milaş, fost episcop al Zarei,
Pag.5 N. Milaş, cel mai recunoscut canonist ortodox contemporan.

Pag 7 Pentru ca o normă a forului bisericesc competinte să poată deveni şi să poată fi numită canon şi să poată deveni ca atare obligatorie pentru Biserica întreagă, trebuie să poarte pecetea perfecţiunii şi generalităţii, adică să fie expresia unui astfel de adevăr, carele se bazează pe Sfânta Scriptură sau Tradiţie şi lucrul acesta trebuie să fie recunoscut de către Biserica întreagă.

Canoanele sunt obligatorii pentru toţi membrii Bisericii. Ideea obligativităţii este exprimată în canonul 2 al sinodului trulan şi 1 al sinodului VII ecumenic. Sinodul trulan, după ce a înşirat ce fel şi câte canoane a trebuit Biserica să recunoască în timpurile respective de canoane ale sinoadelor sau ale Sfinţilor Părinţi drept codicele canoanelor sale şi după ce pe toate le-a confirmat cu autoritatea sa, sfârşeşte canonul al 2-lea cu următoarele cuvinte: „Nimănui să nu-i fie iertat a modifica canoanele mai înainte arătate sau a le desfiinţa sau a primi, afară de acestea, alte canoane, născocite de oarecari sau inscripţii false de către cei ce au căutat să neguţătorească cu adevărul. Iar dacă se va dovedi că cineva va înlocui vreun canon din cele zise cu altul nou, sau căutând să le desfiinţeze, primeşte epitimia precum stabileşte canonul împotriva căruia a greşit şi prin aceea se vindecă din ceea ce a greşit”

Pag 8

Cuvintele acestui sinod sunt clare şi la’înţeles. Nimeni nu are voie să vatăme legea bisericească general confirmată sau să desfiinţeze în mod arbitrar vreun canon şi să-l înlocuiască cu altul, ci toate canoanele trebuie să fie obligatorii pentru toţi.

Pag.9

colecţiunea canonică generală, sunt necondiţionat şi hotărât obligatorii pentru toţi cei ce voiesc să se mărturisească membri ai Bisericii.
Sinodul trulan, după ce a exprimat în felul acesta obligativitatea

generală a tuturor canoanelor confirmate de Biserica ecumenică,

Abaterea arbitrară a unei Biserici particulare de la canoanele universal recunoscute şi confirmate de Biserica ecumenică pune Biserica respectivă în stare de schismă şi astfel încetează de a fi membră a unicei Biserici a lui Hristos.

Aşa dară canoanele, cari alcătuiesc colecţiunea generală, fără deosebire, au obligativitatea universală pentru toţi membrii Bisericii.

Obligativitatea aceasta nu este condiţionată de originea lor, ci de primirea şi confirmarea lor de către Biserica ecumenică. Prin urmare fiecare canon acceptat în această colecţiune are deopotrivă obligativitate, fără privire dacă canonul respectiv a fost dat de un sinod ecumenic sau de un sinod particular, respective de către unul sau altul dintre Sf. Părinţi. Izvorul fundamental şi primar, pe care se bazează şi din care derivă toate, este Sfânta Scriptură şi Tradiţie.

Pag 10-11

prima colecţiune canonică cu obligativitate universală.

Această colecţiune cuprinde adică:

I. Canoanele Sfinţilor Apostoli.

II. Canoanele sinoadelor ecumenice:

1. primul din Niceia ţinut la anul 325,

2. primul din Constaniopol la 381,

3. din Efes la 431,

4. din Calcedon la 451,

5. trulan din 691-692 şi

6. al doilea din Niceia la 787.

III. Canoanele sinoadelor ecumenice:

1. din Ancira ţinut la 314,

2. din Neocesareia după anul 315,

3. din Gangra pe la 340,

4. din Antiohia la 341,

5. din Laodiceia la 343,

6. din Sardica la 344,

7. din Constantinopol la 394,

8. din Cartagina la 419,

9. din Constantinopol la 861 şi

10. din Constantinopol la 879.

IV. Canoanele Sfinţilor Părinţi:

1. Dionisie din Alexandria + 264,

2. Grigorie din Neocesareia + 270,

3. Petru din Alexandria + 311,

4. Atanasie cel Mare + 373,

5. Vasile cel Mare + 379,

6. Timotei din Alexandria + 385,

7. Grigorie Teologul + 390,

8. Amfilohie de Iconiu + 395,

9. Grigorie de Nisa + 395,

10.Teofil de Alexandria + 412,

11. Chiril din Alexandria + 444,

12. Ghenadie din Constantinopol + 471.

13. Tarasie din Constantinopol + 806.

Aşadară colecţiunea de canoane obligatorie pentru toţi este alcătuită din canoanele Sfinţilor Apostoli, a şase sinoade ecumenice şi zece sinoade particulare şi în fine din cele ale celor treisprezece Sfinţi Părinţi.

Compoziţia aceasta a primit-o colecţiunea noastră în anul 883 adică atunci când s-a publicat Nomocanonul în 14 titluri, despre care vom vorbi mai târziu. Confirmarea şi publicarea lui cu caracter universal obligatoriu s-a făcut în anul 920 la aşa zisul sinod al unirii. La sinodul acesta au fost reprezentate toate cele patru patriarhate răsăritene. Motivul convocării sinodului a fost chestiunea despre legalitatea căsătoriei a patra.

Decizia sinodului privitoare la chestiunea aceasta este cunoscută sub numirea de Τομος της ενμωσεωτ şi alcătuieşte capitolul al 54-lea în Cormciaia noastră. La sinodul acesta au fost examinate toate canoanele date până atunci şi cari aveau obligativitatea universală pentru Biserică şi astfel apoi au fost confirmate cu votul unanim al tuturor Părinţilor ca obligatorii pentru Biserica întreagă.
Decizia aceasta alcătuieşte canonul 7 al sinodului şi sună astfel:*7) Τοις εν καταφρονισει τιθεμενοιτ τουσ ιερουτ και θειουσ κανονασ των μακαριων Πατερων ημον, οι και τιν αγιαν ‘Εκκλισιαν υ περιδουσι και υλην την ηριστιανικη ν πολιτειαν κοσμου ντεσ προ σ θειαν ο δηγου σιν ευ λαβειαν, αναθεμα*8)

8 În traducere în limba română: Cei ce dispreţuiesc sfintele şi dumnezeieştile canoane ale fericiţilor noştri Părinţi, cari susţin sfânta Biserică şi împodobind întreg creştinismul, conduc la frica de Dumnezeu, să fie anatema” (N. Tr.)

În acest chip a primit caracter oficial colecţiunea canoanelor, care apoi a devenit obligatorie pentru Biserica întreagă şi care astăzi este obligatorie pentru toţi cei ce aparţin Bisericii. Sinodul acesta este important şi fiindcă hotărârile sale după vreme scurtă au fost primite şi de către patriarhatul Romei şi în consecinţă acesta a cunoscut obligativitatea colecţiunii canonice şi pentru Biserica apuseană*9)

9 Vezi: Hergenrother, Photius Patriarch von Constantinopol (Regensburg; 1867) III 693

Cum se intelege canonul 15 I-II

Valsamon: „Dacă cineva în mod îndreptățit, din pricina ereziei, se îndepărtează de comuniunea cu episcopul lui, de ce să fie pedepsit? Sfinții Părinți au hotărât să se impună aceste epitimii (pedepse) atunci când pe motivul unei probleme de ilegalitate cineva îl acuză de unul singur pe episcop și se desparte de el și astfel sparge unitatea Bisericii. Însă dacă nu datorită vreunei nedreptăți, ci din pricina ereziei cineva se va despărți de episcopul său ori de mitropolit sau de patriarh, pentru că acela învață fără rușine în Biserică învățături străine de dogmele adevărate, acesta chiar și înainte de condamnarea finală și cu atât mai mult după condamnare, dacă înalță un zid despărțitor între el și episcopul lui, adică întrerupe comuniunea cu el, nu numai că nu va fi pedepsit, dar va fi cinstit ca ortodox. Pentru că el nu s-a depărtat de un episcop adevărat, ci de un fals episcop și fals învățător. Și ceea ce face este vrednic de cinste, pentru că nu numai că nu rupe Biserica, ci mai degrabă o unește și o ferește de nimicire.” (P.G., volumul 137, pp. 1068-1069) 

Zonaras: „Dacă patriarhul sau mitropolitul sau episcopul este eretic și ca un eretic propovăduiește erezia cu capul descoperit, adică fără nici o reținere, și în mod deschis învață dogme eretice, cei care se depărtează de el, oricare ar fi ei, nu numai că nu sunt vrednici de pedeapsă pentru aceasta, ci sunt vrednici de cinste ca niște ortodocși, pentru că se despart de comuniunea cu ereticii. Aceasta înseamnă „îngrădiți.” Zidul îi desparte pe cei din interiorul lui de cei din afara lui. Deci, ei nu s-au îndepărtat de episcop, ci de un fals episcop și un fals învățător, nici nu au creat vreo schismă în Biserică, ci mai degrabă au scăpat Biserica de schisme, pe cât le-a fost cu putință.” (P.G., volumul 137, p. 1069)

Aristinos: „Așadar, dacă unii se vor îndepărta de cineva nu din cauza unei fapte ilegale, ci din pricina unei erezii care a fost condamnată de un sinod sau de Sfinții Părinți, aceștia sunt vrednici de cinste și de acceptare ca fiind ortodocși.” (în P.G, vol. 137, p. 1070)

Sfântul Nicodim Aghioritul: „Așadar, întâi-stătătorii de care am vorbit înainte sunt eretici și își propovăduiesc erezia lor cu curaj și din acest motiv se despart creștinii (supușii) lor de ei chiar și înainte de a fi făcută o judecată sinodală referitoare la această erezie, cei care se îndepărtează nu numai că nu sunt condamnați pentru această despărțire, ci sunt vrednici de cinstea cuvenită, pentru că nu au provocat schismă în Biserică prin această despărțite, ci mai degrabă au eliberat Biserica de schismă și de erezia acestor falși episcopi. Vezi și Canonul 31 Apostolic.” (Pidalion, Ediția a IV-a, 1886, p. 292)

Vrednicul de pomenire episcop român Nicodim Milaș 

interpretează acest canon astfel: “Canonul prezent, reglementând raportul de supunere față de patriarh, face observație generală cu privire la toate cele trei canoane (13-15), arătând că dispozițiile emise au valoare numai pentru cazurile când respectivii provoacă schisme față de patriarh, mitropolit și episcop, pentru anumite delicte nedovedite. Dacă însă un episcop, mitropolit sau patriarh începe să propovăduiască în public în Biserică vreo învățătură eretică, care este potrivnică Ortodoxiei, atunci respectivii au dreptul și datoria ca imediat să se despartă de acel episcop, mitropolit și patriarh și pentru aceasta nu numai că nu se vor supune vreunei pedepse canonice, ci vor fi chiar lăudați, deoarece prin aceasta ei nu au osândit pe un episcop legal și nu s-a răsculat împotriva unui astfel de episcop, ci au osândit pe un episcop mincinos și o învățătură mincinoasă, și nici nu au produs schismă în Biserică, ci dimpotrivă au scăpat Biserica, cât le-a fost cu putință, de schismă și de dezbinare.

Arhimandritul Ioan (un vestit canonist rus), având în vedere împrejurările istorice din Biserica rusească, foarte just și în sensul strict al doctrinei canonice observă la interpretarea acestui canon că un prezbiter nu va fi vinovat, ci vrednic de laudă dacă se desparte de episcopul său din cauza unei învățături eretice, dar numai atunci dacă acel episcop începe să propovăduiască o învățătură care este evident potrivnică învățăturii Bisericii Ortodoxe și care a fost condamnată în chip solemn de Biserică, și dacă acela propovăduiește în chip expres și în public în Biserică această învățătură falsă cu intenția expresă de a răsturna învățătura ortodoxă și de a fortifica erezia; dacă însă nu va fi acest caz, și anume, dacă un episcop exprimă vreo anumită părere individuală în chestiunile de credință și morală, care cuiva nu i s-ar părea corecte, dar care nu au importanță deosebită și ușor se pot corecta, fără ca episcopul respectiv să poată fi acuzat de vreo eterodoxie imaginară, sau dacă episcopul respectiv exprimă vreo opinie greșită în cerc restrâns de câteva persoane și acea opinie se poate îndrepta în acel cerc restrâns, fără să se răstoarne pacea din Biserică, în astfel de cazuri nici un prezbiter nu are dreptul de a se dezbina în mod samavolnic de episcopul său și a produce schismă, ci dânsul se va supune dispoziției prescrisă de canonul 31 Apostolic în această privință (Conf. canoanelor 6 Sin. II Ecumenic; 3 Sin. III Ecumenic; 18 Sin. IV Ecumenic; 31, 34 Trulan; 6 Gangra; 14 Sardica; 5 Antiohia; 10, 11, 62 Cartagina; 13, 14)”.