PSB 3 SFÂNTUL VASILE CEL MARE Epistole, editura BASILICA
pag. 408-410
EPISTOLA 251 Către creștinii din Evesa Scrisă în anul 377
I
În ciuda numărului mare de treburi care m-au absolvit și a miilor de griji care mi-au coleșit sufletul, niciodată n-am alungat din memorie grija pe care o nutresc iubirii voastre și cer lui Dumnezeu să rămâneți mereu în credința în care v-ați hotărât și să vă făliți în nădejdea slavei lui Dumnezeu. Căci e greu azi și numai arareori se poate găsi vreo Biserică deplin sănătoasă, căreia vremurile din urmă să nu-i fi adus vreo pagubă și care să fi păstrat întreagă și neschimbată învățătura apostolică. Așa v-ați arătat voi în vremurile de azi, cu ajutorul Celui care în fiecare neam cinstește pe cei vrednici de chemarea Sa. Și să vă dea Domnul bunătățile Ierusalimului celui de sus, pentru că ați pus pe capul celor mincinoși învinuirile cele mincinoase, răspândite împotriva mea, și pentru că n-ați lăsat pe acești oameni să intre în inimile voastre(800)! Știu și am convingerea întru Domnul că răsplata voastră va fi mare pentru fapta aceasta. Căci înțelepțește ați socotit în voi înșivă – și acesta e și adevărul – că cei care mi-au făcut rău în loc de bine și mi-au arătat ură în loc de iubirea pe care le-o arătam au dovedit astfel că și calomniile pe care le țes împotriva mea pleacă de la faptul că și-au dat ei înșiși adeziunile lor scrise la învățătura cea dreaptă.
II
Dar ei n-au căzut numai în această situație contradictorie, în care ne acuză că noi am fi de vină că am luat sub formă de învinuire propriile lor semnături, ci, destituiți fiind de toți cei întruniți la Constantinopol, ei n-au acceptat nici destituirea pronunțată de acești Părinți, socotind adunarea lor drept ”sinod al nelegiuiților”, refuzând să-i numească episcopi, ca nu cumva, în chipul acesta, să se confirme sentința dată împotriva lor. Și au și declarat pentru ce motiv nu-i recunosc pe episcopi: pentru că, ziceau ei, erau în fruntea unei periculoase erezii. Or n-au trecut nici șaptesprezece ani de când s-au petrecut aceste lucruri. Iar căpeteniile celor care i-au destituit erau tocmai Eudoxios, Evippios, Gheorghe, Akakios și ceilalți care fac parte din cei pe care voi nici nu-i cunoașteți. De unde se vede că cei care au pus stăpânire astăzi pe Biserici sunt tocmai urmașii acelora, unii fiind hirotoniți în locul lor, alții promovați de ei înșiși(801)
(800) Una din mângâierile cele mai mari ale Sfântului Vasile este cea exprimată aici: poprul n-a vrut să primească inovațiile ariene.
(801) Ca și în alte epistole, Sfântul Vasile face un scurt rezumat al frământărilor ariene. Poate, că în fond, Eustațiu și ceilalți descriși aici se încăpățânau legându-se mai mult de termeni, decât de dogma însăși. Poate de aceea i-a și urgisit poporul. A se vedea și epist. 226, 224 și altele.
III
Să ne spună cei care mă învinuesc pe mine ca eretic cum puteau fi eretici acești oameni, despre care nu acceptau să îi destituie, și cum se face că ar fi ortodocși ceilalți, care au fost promovați de ei și care păstrează încă aceleași credințe ca și părinții lor ! Dacă Evippios e ortodox, cum se face atunci că Eustațiu, care a fost destituit de el, nu-i laic ? Și dacă același Evippios e eretic, cum se face că se afla azi în comuniune cu Eustațiu, care a fost hirotonit tocmai de mâna lui ? Dar acestea sunt doar jocuri de copii puse la cale împotriva Bisericilor lui Dumnezeu, spre folosul acelor oameni care n-au altceva de lucru decât să-i învinuiască pe oameni, pentru ca apoi tot pe ei să-i instaleze din nou. Altarele lui Vasilide Paflagonianul au fost răsturnate de Eustațiu pe când străbătea ținutul respectiv, ceea ce nu l-a oprit să slujească el însuși la aceleași mese, iar azi pe același Vasilide îl cheamă ca să și le preia! Tot Eustațiu l-a afurisit pe preaevlaviosul frate Elpidios, din pricină că acesta se unise cu cei din Amasia, iar acum îi roagă pe cei din Amasia să-i ofere și ei comuniunea. Predicile lui <Eustațiu> împotriva lui Evippios știți și voi înșivă cât de înfricoșătoare erau, iar acum, pe cei care împărtășesc părerile lui Evippios, același Eustațiu îi preamărește pentru dreapta atitudine a lor, cu singura condiție ca să-l ajute în râvna cu care se luptă ca să fie recunoscut iarăși ! Cât despre mine, eu sunt învinuit nu pentru că aș fi săvârșit vreo nedreptate, ci pentru că Eustațiu a crezut că în felul acesta își atrage stima celor din Antiohia. Cei pe care i-au rechemat anul trecut din Galatia, în nădejdea că prin ei vor putea să-și asigure deplina exercitare a vredniciei episcopale, erau oameni pe care-i cunosc și cei care au avut foarte puțin de lucru cu ei. Cât despre mine, să nu-mi dea vreodată Dumnezeu răgaz să enumăr faptele acestor oameni ! Și cu toate acestea, cei din suita celor apropiați de Eustațiu și care erau cei mai de încredere ai lui, străbăteau întreaga țară cu onoruri și cu ceremoniile obișnuite episcopilor, fiind introduși în oraș cu alai mare și ținând adunări cu mare răsunet și cu autoritate suverană. Le-a fost încredințată turma, le-a fost dat altarul. Toți cei de azi știu că după ce s-au repezit până la Nicopole, totuși n-au putut face nimic din cele ce au făgăduit: cei de acolo știau în ce chip „s-au întors” ei și cum s-a ajuns la acest pas. În realitate, ei totdeauna caută să facă totul numai în interesul lor propriu. Dacă spun ca și-au schimbat părerile, atunci să ne arate căința lor consemnată în scris, anatema împotriva crezului celor din Constantinopol, despărțirea de eretici și să renunțe de a-i mai înșela pe cei simpli. Acestea le cerem.
IV
Oricât de mici și de umili am fi, iubiți frați, noi suntem mereu aceiași prin harul lui Dumnezeu, ca unii care nu ne-am schimbat odată cu evenimentele de astăzi. N-avem o credință în Seleucia, alta în Constantinopol, alta în Zele, alta în Lampsac, alta în Roma; iar cea care circulă acum nu-i deosebită de cele dinainte, ci e una și aceeași credință. Precum am primit de la Domnul așa ne botezăm, ne botezăm precum credem, precum credem așa ne închinăm Domnului, nici nu despărțim Sfântul Duh de Tatăl și de Fiul, nici nu-L punem în fața Tatălui, după cum nici nu spunem că Duhul e mai bătrân decât Fiul, așa cum încearcă să dovedească gurile celor ce hulesc 802. Cine este atât de îndrazneț încât să tăgăduiască ceea ce a așezat Dumnezeu și să scornească pentru numele dumnezeiești o altă ordine personală ? Dar nici nu spun că Duhul e creatură din clipa în care El e pomenit împreună cu Tatăl și cu Fiul și nici nu îndraznim să numim cu nume de slujitor pe Cel rânduit să comande. Vă îndemn dar să vă aduceți aminte de amenințarea Domnului, Care a zis: „Orice păcat și orice hulă se vor ierta oamenilor, dar hula împotriva Duhului Sfânt nu se va ierta nici în veacul de acum și nici în cel ce va să vie”803, de aceea să vă feriți de învățăturile periculoase împotriva Duhului. Țineți-vă tari în credință, aruncați-vă privirile în jurul vostru pe pământ și convingețivă cât este de neînsemnată această grupare bolnavă. Tot restul Bisericii, care, de la o margine până la cealaltă a lumii, a primit Evanghelia, e în această învățătură sănătoasă și nesmintită, <pe care o aparăm>. Ne rugăm ca ea să nu fie ruptă din comuniune și ne mai rugăm ca, împreună cu voi, să ne luam partea în ziua de judecată a Domnului nostru Iisus Hristos, când va veni să dea fiecăruia după faptele lui.
802. Mereu aceeași formulă trinitară, pe care o întâlnim și în tratatul Despre Duhul Sfânt, dar și în multe din epistole.
803. Mt. 12, 31-32.
ayeaye20 