…Să luăm pildă de la înaintaşii noştri, să mergem pe urmele sfinţilor, să mergem pe urmele celor care au trăit pentru Hristos în vremurile noastre. Părintele Arsenie Papacioc a trecut la Domnul. Să mergem pe calea pe care ne-a îndemnat el să mergem. Părintele Ille Lăcătuşu a intrat în soborul sfinţilor. Să mergem pe calea pe care ne-a îndemnat să mergem. Există o poezie foarte frumoasă a lui Radu Gyr, Crez, pe care o consider foarte importantă pentru modul în care
noii mărturisitori din secolul XX au înţeles să împletească iubirea de Dumnezeu cu iubirea de neam:
„Cred într-unul Dumnezeu,
Tatăl Ziditorul,
Dar mai cred şi-n neamul meu,
Înfrăţit cu dorul.
Cred în sfinţi, dar şi-n voinici,
Cred în flori şi-n cremeni,
Căci tăcuţii mucenici
Cu haiducii-s gemeni”.
Am să vorbesc acum puţin şi despre părintele Ilie Lăcătuşu. El a fost unul dintre tăcuţii mucenici ai secolului XX. A scris oare cărţi? A ţinut oare cuvântări care să rămână până în zilele noastre? Nu! Viaţa lui a fost o viaţă de mărturisire. A fost un tăcut mucenic care însă, la vreme de primejdie, a dat mărturia cea bună. Odată, la canal, când i-au ameninţat comuniştii că-i vor omorî pe toţi, deţinuţii se îngrijoraseră şi s-au dus la părintele Ilie pentru cuvânt: „Ce să ne facem? Ce să ne facem?” — pentru că unora le era frică de moarte. Ca şi în primele prigoane creştine: unii mergeau la moarte cântând, ardeau pe ruguri, erau răstigniţi şi cântau, iar alţii aveau teamă în suflet, dar nu se lepădau de Hristos. Şi, când s-au dus deţinuţii la părintele Ilie, la Sfântul Ilie: „Ce să facem?”, acesta le-a spus: „Staţi liniştlţi, că Dumnezeu ne va ajuta!” Şi, într-adevăr, până a doua zi prigonitorii s-au răzâgndit şi i-au lăsat în viaţă.
Am să vă vorbesc, totuşi, despre o scrisoare a Sfântului Ille Lăcătuşu care arată cât de fierbinte era credinţa din inima sa. Un îndemn al Bisericii este să-i cinstim, să-i sprijinim pe cei care dau mărturia cea bună pentru Hristos. Din păcate, noi, în zilele noastre, ne temem. Când cineva dă mărturia cea bună şi e prigonit, ceilalţi se feresc de el ca de un lepros. Revistele bisericeşti, publicaţiile aşa-zis ortodoxe ne vorbesc despre rugăciune, despre smerenie şi atât! Dar nu ne vorbesc despre faptul că în zilele noastre sunt mărturisitori cu viaţă sfântă.
Ei bine, prin anii ’40, a pătimit mult pentru Hristos mitropolitul Gurie Grosu, în Basarabia. şi Sfântul Ilie Lăcătuşu i-a fost aproape. Mitropolitul Gurie Grosu a avut curajul de a-l înfrunta pe regele Carol al II-lea, care a făcut atâta rău ţării noastre, slujind intereselor masonice. Regele Carol al II-lea, care şi-a părăsit soţia şi trăia în desfrânare cu o evreică… Ei bine, pentru că a lăsat-o pe regina sa, pe Elena a Greciei, în clipa în care a vrut să intre în biserică, fiind primit cu toată pompa, mitropolitul Gurie l-a mustrat, pentru că regele voia să stea în biserică în jilţul regal, pe care-l necinstea prin păcatele şi prin desfrâul său. Şi, în acel moment, mitropolitul Gurie a ieşit din sfântul altar, îmbrăcat în veşmintele arhiereşti, şi s-a dus la rege şi l-a mustrat, spunându-i: „Măria-ta, nu ţi se cuvine să şezi în strana regală. Unde-ţi este regina?” În acel moment, regele a părăsit strana, împreună cu fiul său, iar abia apoi mitropolitul a dat binecuvântare pentru începerea Sfintei Liturghii. Pentru că nu voia să slujească Sfânta Liturghie când pe tronul regal stătea Carol al II-lea, care a făcut atâta şi atâta rău poporului nostru.
După această slujbă, s-a întors regele în capitală şi a dat un decret regal prin care mitropolitul Gurie a fost pensionat. Mitropolitul a trăit în exil la Mănăstirea Cernica, până la sfârşitul vieţii sale. Ei bine, vlădica Gurie Grosu — pe care Sinodul Bisericii Ortodoxe din Basarabia vrea să-l canonizeze — s-a arătat urmaş al Sfântului Ioan Botezătorul şi al sfinţilor din vechime… şi e mare bucurie că vrea Sinodul Bisericii din Basarabia să-l canonizeze, ca şi pe Sfântul Valeriu Gafencu. Ar trebui însă ca şi Sinodul Bisericii Ortodoxe Române să-l canonizeze pe mitropolitul Basarabiei Gurie Grosu. De ce? Pentru că făcea parte din Sinodul Bisericii noastre, nu din patriarhia rusă.
Nouă,însă, ne place prin revistele şi emisiunile bisericeşti să vorbim despre mitropoliţi, despre ierarhi care s-au plecat în faţa puterii lumeşti, trecându-i cu vederea pe adevăraţii mărturisitori. Ei bine, atunci când mitropolitul Gurie a fost prigonit de regele Carol, ceilalţi ierarhi din Biserica noastră s-au ferit să-l apere. Părinţii de prin mănăstiri s-au ocupat doar de rugăciunea lor, s-au ferit să-l apere. Dar părintele Ilie Lăcătuşu, fiind iubitor de Hristos şi de sfinţii Săi, i-a scris imediat, la câteva zile după ce fusese depus din scaun. I-a scris o scrisoare de încurajare. În această scrisoare, din 13 noiembrie 1936, părintele Ilie spunea aşa: „Înalt Prea Sfinţite, am urmărit de aproape cele ce vi s-au întâmplat. Pentru considerente care se vor vedea mai târziu, eu şi tot tineretul legionar suntem alături de înalt Prea Sfinţia Voastră. Loviturile pe care le primiţi de la o lume masonizată, iudaizată şi cu incomparabil mai mari păcate decât acelea pe care vi le atribuie, suportaţi-le cu credinţa creştină în învierea neamului!”
lată cuvintele părintelui llie Lăcătuşu. N-a scris tratate de teologie. Dar, în clipa în care un ierarh a fost prigonit pentru că a mărturisit adevărul, imediat a pus umărul ca să-l sprijine. Şi la asta ne îndeamnă Sfântul Ilie Lăcătuşu pe toţi, pe fiecare dintre noi. Când un ierarh are curajul de a da mărturia cea bună, imediat trebuie să se strângă lângă el preoţii, monahii, monahiile, mirenii şi să-l apere, pentru că au nevoie de un astfel de păstor. Mare curaj să sprijini un ierarh pe care regele ceruse să fie depus din treaptă! Părintele Ilie putea să fie caterisit pentru această scrisoare, pentru acest gest. Dar nu s-a temut. Şi, datorită râvnei sale, datorită curajului său, datorită rugăciunilor sale, Dumnezeu i-a dat acest mare dar, şi părintele a ajuns mare făcător de minuni. (…) Nu am să vorbesc mai mult despre minunile pe care le-a făcut, pentru a nu lungi cuvântul. Am să spun însă că e o mare datorie a noastră să cunoaştem cât mai mulţi dintre aceşti noi mărturisitori. Gheorghe Jijie, unul dintre cei mai cunoscuţi oameni care au trecut prin închisorile comuniste, spunea la un moment dat că este trist că se vorbeşte doar despre Valeriu Gafencu, despre Costache Oprişan, despre Traian Trifan… Spunea domnul Jijie că în Mişcarea Legionară erau zeci şi zeci de oameni cu viaţă sfântă,sporiţi în rugăciune, care ţineau posturi aspre. Şi despre marea lor mulţime nu se prea vorbeşte. Dar avem datoria să mergem la cei care au stat în închisoare alături de aceşti mărturisitori şi să aflăm cât mai multe lucruri de mare folos.
Mulţi zic astăzi: „Ce putem face?” „Suntem prigoniţi, înşelarea se răspândeşte şi nu mai putem rezista!” Sau: „Murim de foame, suntem daţi afară din mănăstiri dacă facem ce trebuie!” — spun unii
călugări. Să ne întrebăm, însă: sfinţii noştri prin ce au trecut? Au trecut sfinţii mucenici prin încercări mai grele sau mai uşoare decât cele prin care trecem noi? (…)
ayeaye20 