Poezie

Masoneria

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie:

Scapă cât mai iute de masonerie!

Numai neamuri proaste, şmecheri, impostori
Toţi sunt Mari Maeştri (în a trage sfori).

Poartă şorţ, galoane şi-alte tinichele
Plini de semne sacre şi de lanţuri grele.

Ei se trag, cu toţii, din Hiram Abif
Ziditori de temple, scrişi în catastif.

Sunt colegi cu Mozart, Franklin, Casanova

Şi cu manelistul Jean de la Craiova.

Şi cu Fulgerică, zis şi Bragadel
Care face-n spume bere caramel.

Ce solemnitate! Şi ce jurăminte!
Toţi sunt Fraţi de Ordin şi de lucruri sfinte!

Plini de importanţă, nimeni nu-i ca ei
Au ceva din puiul rumen, cu mujdei.

E o stare bună, de suficienţă
Ei au luat caimacul, merg doar la esenţă.

Peste tot au oameni, siguri, la butoane
Ei adoră, zilnic, altfel de icoane.

Dumnezeu le este “Mare Arhitect”
Temple – nu Biserici, ce vreţi mai direct?

Cui jură credinţă, lăcrimînd pios?
Forţelor oculte, nu şi lui Hristos.

Toţi vor să parvină, brusc, pe scurtătură
Ei vor să răstoarne legile-n natură.

Funcţii şi onoruri aprig sunt vânate

Prostul avansează doar pentru că-i Frate.

Eu cunosc prea bine lumea de ocară
A masoneriei de la noi din ţară.

N-are idealuri, ci doar interese
Intrigă, şi bârfă, lupte tot mai dese.

Primitivi sunt unii, n-au nici o valoare
Nu ştiu nici să scrie, hoţi de drumul mare

Interlopi cu ştate vechi în puşcărie
Şi-au găsit refugiul în masonerie

Ocoliţi de Lege, fiindcă ei sunt fraţi
Chiar cu cei mai vajnici dintre magistraţi.

Iar de la o vreme, după cum se ştie
Şi muieri fac parte din masonerie.

Doamne, ce ridicol! Şi ce degradare!
Le priveşte lumea ca pe vrăjitoare.

Sunt femei cu barbă şi cu voce groasă
Nu au altă treabă? N-au copii acasă?

Au schimbat şi şorţul de bucătărie
C-un şorţ geometric, de masonerie.

Ele joacă rolul unor amazoane
N-au feminitate – doar nişte şabloane.

Lume subterană e masoneria
Şubredă ca fumul şi butaforia.

N-au zidit o casă toţi aceşti “zidari”
Ei, de trei milenii, sunt doar panglicari

Ritualuri false, ce s-au perimat
Ca o operetă într-un bâlci uitat.

Noi s-avem în viaţă doar un etalon:
Împăratul Lumii nu a fost mason.

Templul Lui slujiţi-l, nu un zid surpat

Mai e timp să puneţi capăt la păcat…

pamflet de Corneliu Vadim Tudor

Sfantul Maxim si necomuniunea cu ereticii

Fragmente din procesul intentat de Patriarhia Constantinopolului Sfântului Maxim Marturisitorul pentru ca a rupt comuniunea cu ea
Sfântul Maxim Mărturisitorul
(+662)
(fragmente din proces)

Atunci când toţi Patriarhii, din convingere sau de frica împăratului, au devenit monoteliţi (eretici care mărturisesc că este numai o voinţă în Hristos), Sfântul Maxim Mărturisitorul, care era simplu monah, nu a primit să se împărtăşească cu ei.

Când trimişii Patriarhului au venit la el în temniţă, au încercat să-l facă să creadă că este în afara Bisericii, căci toate bisericile locale erau oficial monotelite (eretice):

– De care Biserică aparţii? L-au întrebat trimişii. De cea de Constantinopol, de Roma, de Antiohia, de Alexandria sau de Ierusalim? Fiindcă toate aceste Biserici, cu părţile cele ce se află sub ele, sunt unite (în comuniune). Deci, de eşti fiu al Bisericii Soborniceşti, intră neântârziat în comuniune cu noi, ca să nu te trezeşti pe cine ştie ce drum străin sau nou, care te va face să cazi acolo unde nu te aştepţi!

Iar Sfântul a grăit:
Domnul Iisus Hristos a numit Sobornicească Biserică pe aceea care păzeşte adevărata şi mântuitoarea mărturisire de credinţă. Pentru această mărturisire El l-a numit pe Petru fericit şi a spus că va zidi Biserica Sa pe această mărturisire (Matei 16,18). Totuşi, eu vreau să cunosc mărturisirea voastră, pe care se întemeiază, ziceţi voi, unitatea întregii Biserici. Dacă ea nu se împotriveşte Adevărului, nu voi mai rupe comuniunea cu voi. Apoi, văzând că această mărturisire a lor se îndepărta de Adevăr, Sfântul Maxim nu a primit să semneze. Apoi a continuat:
Dacă de dragul iconomei credința mântuiroare (ortodoxă) se
amestecă cu credința mincinoasă (erezia), acest soi de așa zisă iconomie este totală despărțire de Dumnezeu, nu unire.

– Prin cuvintele pe care le spui , bagi dihonie în Biserică.

ar Sf. Maxim a spus:
Dacă cel ce mărturisește învățăturile Sfintelor Scripturi și ale Sfinților Părinți provoacă schismă în Biserică, atunci cel care șterge învățăturile Părinților ce va provoca în Biserică? Fără acestea nu poate exista nici numele Bisericii…Căci dacă ștergem cuvintele care ne învață despre Dumnezeu, nu ne va mai rămâne nimic la care să ne închinăm.

Eu nu am o învățătură a mea, ci învățătura de obște a Bisericii Sobornicești.
N-am formulat nici o părere a mea, ca să se poată spune că am scornit vreo dogmă.

Mai apoi, când Patriarhul Romei care era încă ortodox, a condamnat monotelismul Patriarhilor Răsăriteni, Sfântul Maxim a mărturisit că, fiind lipsiţi de Credinţa Ortodoxă, Patriarhii acestor aşezări şi-au pierdut continuitatea Apostolică, deci şi „puterea de a lega şi a dezlega”. Ei (care susțin erezia) ce singuri de la sine sunt blestemați și lepădați, și de Preoție sunt înstrăinați, aceia ce fel de Taine săvîrșesc? Apoi ce duh vin asupra acelora care se hirotonesc de unii ca aceștia?

Vrăjmaşii lui au încercat să-l facă să spună vorbe de prisos, întrebându-l astfel:
– Atunci, doar tu te vei mântui, în timp ce toţi ceilalţi se vor pierde?
Iară Sfântul Maxim, cu mare înţelepciune de la Duhul Sfânt care se odihnea întru el, răspunse:
– „Dumnezeu mă opreşte să osândesc pe cineva sau să pretind că doar eu mă mântuiesc! Acestea fiind zise, voi alege mai degrabă să mor decât să apostaziez în vreun fel de la credinţa cea adevărată şi să sufăr apoi chinurile conştiinţei.

Zis-au lui:
– Dar ce vei face, de vreme ce cei din Roma sunt uniţi cu cei din Constantinopol? Căci aseară au sosit de la Roma două delegaţii şi mâine dimineaţă, în ziua duminicii, se vor împărtăşi cu Patriarhul din Preacuratele Taine. Cuviosul răspunse:
Chiar dacă tot Universul va fi în comuniune cu Patriarhul, eu nu voi fi în comuniune cu el. Precum ştiu că Sfântul Duh prin Apostolul Pavel spune că îngerii înşişi vor fi anatema dacă ar propovădui într-alt chip, aducând ceva nou în credinţă(Galateni 1,8).

Cu alt prilej, Eparhul Constantinopolului l-a întrebat pe Sfântul Maxim:

– Vei intra în comuniune cu Biserica noastră sau nu?

– Nu voi intra, a răspuns Sfântul.

– De ce? a întrebat Eparhul.

– Deoarece a încălcat hotărârile Sinoadelor Ortodoxe, a spus Sfântul Maxim. Eparhul a continuat:
– Dacă este aşa, cum se face că părinţii acelor sinoade rămân în dipticele Bisericii noastre?

– Ce câştigaţi pomenindu-i, dacă vă lepădaţi de învăţăturile lor? l-a contrazis Sfântul. Nimic nu câştigaţi!

Apoi trimișii Patriarhului i-au spus:

-Într-un singur lucru îi superi pe toți, că îi faci pe mulți să rupă legătura cu Biserica de aici.
Atunci Sf. Maxim a spus:
-Este vreunul care spune că l-am îndemnat să rupă legăturile cu Biserica Bizanțului?

Apoi ei au răspuns:

-Faptul că tu ai rupt legăturile este cel mai mare îndemn pentru toți.

Sf. Maxim a zis:
-Nimic nu este mai puternic decât conștiința care te mustră și nimic nu este mai încurajator decât conștiința împăcată.

Sursa:Măreția Ortodexiei-Ed. Egumenița 2009

… „A tăinui cuvîntul adevărului înseamnă a te lepăda de el. Bine este să trăim în pace cu toţi, dar numai cu aceia care cugetă aceleaşi despre buna credinţă ortodoxă. Şi este mai bine să ne războim, atunci cînd pacea lucrează conglăsuirea către rău”(erezie). (Vieţile Sfinţilor din greacă, 21 ianuarie).
…Orice om se sfințește prin mărturisirea corectă a credinței. Cel care are credință nefalsificată în Hristos, acela are în el toate harismele Dumnezeiești.

Nu există compromis și iconomie în chestiunile de credință, de care depinde mântuirea veșnică a sufletelor oamenilor.(Sf. Maxim Mărturisitorul)

Unitatea Bisericii stă în păzirea întreagă și nevătămată a învățăturilor Dreptei Credinței Ortodoxe lăsate nouă de Sfinții Apostoli și Sfinții Părinți…și deci dezbinați de Biserică (schismatici) sunt toți cei ce cugetă osebit de Sfinții Bisericii…Hristos a numit Sobornicească Biserica Sa deoarece ea păstrează Adevărul și Mărturisirea de credință.

În Biserica Sobornicească noi trebuie să dăm atenție îndeosebi la a păstra ceea ce a fost crezut pretutindeni, în toate timpurile și de către toți. (Sf. Vichentie de Lerini)