Category Archives: papistașii

Icoanele nu trebuie a se unge cu Sfantul Mir sau a se Sfinti cu rugaciuni si despre semnul Sfintei Cruci cu un deget

Pidalion 1844

Pag 324 subnota 257

Sfintele Icoane nu trebuie a se unge cu Sfântul Mir, sau a se sfinţi cu rugăciuni de preot: 1. Pentru că noi nu ne închinăm lor pentru că sunt miruite, sau pentru că sunt sfinţite cu rugăciuni, ci îndată ce vedem chip Sfânt, fără a cerceta măcar despre Mir şi rugăciune, ne închinăm lui, şi pentru numele Sfântului, şi pentru asemănarea ce are cu acela a căruia este chipul. Pentru aceasta în a 6-a praxă a sinodului acestuia, sinodul luptătorilor de Icoane cel din vremea lui Copronim au prihănit pe Sfintele Icoane zicând, că numirea Icoanelor nici sfinţită rugăciune au, care să le sfinţească; ca din aceasta către sfinţenie să se mute din lucru obştesc, ci rămâne o obştească şi necinstită, precum o a făcut zugravul. Iar către acestea sfântul al 7-lea sinod răspunzând prin Epifanie diaconul, nu a zise că s-a făcut rugăciune asupra Icoanelor, ci a zis că, precum multe sfinţite lucruri, rugăciune sfinţită nu primesc, ci de la însuşi numele lor sunt pline de dar şi de sfinţenie, precum este chipul Sfintei Cruci, car este vrednică de cinste şi de închinăciune la noi, cu toate că se face fără de vreo rugăciune, şi noi cu singură închipuirea ei credem că luăm sfinţenie, şi cu închinăciunea ce-i facem, şi cu însemnarea ei pe frunte, şi cu pecetluirea ei ce în aer se face cu degetul (vezi că nu cu trei degete se făcea din învechime semnul Crucii, ca acum, ci cu un deget, care zice şi Hrisostom în oarecare cuvânt al său, şi vezi despre aceasta în a 2-a însemnare a canonului 91 al lui Vasilie) nădăjduim să izgonim pe draci. Asemeni precum şi multe vase sfinţite avem, şi le sărutăm, şi nădăjduim că vom lua de la ele sfinţenie, măcar că sfinţită rugăciune nu au. Asemeni şi Sfânta Icoană, ce nu are rugăciune, închinându-ne ei şi sărutându-o, ne împărtăşim de sfinţenie, înălţând cinstea la cel închipuit pe ea. Iar de nu pot luptătorii de Icoane să zică că Sfintele Vase sunt necinstite şi de obşte, fiindcă nu au rugăciune, ci sunt precum le-au făcut, ţesătorul, zugravul, şi argintarul, şi le au pe ele sfinte şi cinstite. Asemeni dar se cuvine să aibă şi pe cinstitele Icoane ca sfinte şi cinstite şi sfinţite, deşi nu au rugăciune. 2. Nu au trebuinţă Sfintele Icoane de rugăciune şi miruire; pentru că după Dositei foaia 658 din Dodecavivlon numai singur papistaşilor nelegiuire este de a face Icoane prin rugăciuni şi prin oarecare alcătuiri. Că ei se fălesc, că papa alcătuieşte Icoane din ceară curată, din Sfântul Mir şi din apa sfinţeniei (adică din Aghiasmă), şi că citeşte asupra lor rugăciuni minunate, şi că pentru aceasta Icoanele acelea fac minuni. (Precum mint ei, că Leon al 3-lea a trimis o Icoană ca aceasta lui Carol regele Franţei, şi acela o avea la evlavie. Şi că papa Urban altă una a trimis lui Ioan Paleologului, şi că acesta s-a cinstit cu litanii în Biserică.) Vezi că rugăciunea cea pentru Sfintele Icoane este papistăşească, şi nu dreptslăvitoare? Şi din nou izvodită şi nu veche? Pentru aceasta nici într-un Evhologhion (Molitfelnic) din cele vechi manuscrise aceasta nu se află. Şi am luat aminte că această rugăciune nici în cele tipărite mai-nainte de 100 de ani nu se află. 3. Se face cunoscut că Sfintele Icoane de rugăciune şi de miruire nu au trebuinţă. Pentru că şi pe pereţii Bisericii se zugrăvesc, şi în nartice, şi în curţile lor, şi de obşte pe căi, şi pe uşi, şi pe Sfintele Vase; şi nici se miruiesc cândva, nici rugăciuni li se citesc, şi cu toate acestea se cinstesc şi se închină. Pentru asemănarea ce au cu aceia ale cărora sunt.

Advertisements

Dimitrie Tselenghidis despre cei ce isi zic crestini 

Sunt eterodocşii, adică toţi cei ce îşi zic creştini, dar nu sunt ortodocşi, membri ai Bisericii?(1)

de Dimitrie Tselenghidis(2)

, Profesor al Facultăţii de Teologie,
Universitatea Aristotelică din Tesalonic

Sub influenţa ecumenismului, încă din secolul trecut, se întreprinde sistematic o tentativă de înstrăinare a conştiinţei eclesiologice a Bisericii Ortodoxe, ca întreg (ca pliromă). Mai exact, se încearcă din ce în ce mai mult acceptarea unei teorii denaturate despre ceea ce înseamnă Biserica.

În baza acestei percepţii, cum că Biserica ar fi divizată, toţi creştinii – adică toți cei ce au fost botezaţi indiferent de modul săvârşirii Sfintei Taine a Botezului, în numele Dumnezeului Celui în Treime – sunt consideraţi ca fiind membri egali ai Trupului lui Hristos (adică ai Bisericii). Iar acest lucru se doreşte să fie luat în consideraţie în ciuda diferenţelor dogmatice dintre aceşti creştini.


În consecinţă, indirect, prin această teorie despre Biserică se anulează propriu-zis caracterul mântuitor al dogmelor (adevărurile de credinţă descoperite de Dumnezeu),
dogme formulate de Sinoadele Ecumenice ale Bisericii.


Concomitent, îşi pierd definitiv însemnătatea atât anatemele şi afurisirile, precum şi Canoanele Sinoadelor mai sus pomenite.
De altfel, așa se explică și faptul că s-a ajuns ca în Duminica Ortodoxiei fie să nu se mai citească în întregime anatemele, fie să nu se mai citească deloc Synodikonul Ortodoxiei. Încet, dar sigur, înaintăm spre o nivelare programată a Ortodoxiei cu erezia. De altfel, la evenimentele bisericești oficiale, ereticii sunt numiți fraţi întru Hristos cu ortodocșii sau, după caz, ortodocșii li se adresează cu ușurință, rostind titlul lor ecleziastic mincinos. Este limpede, ne găsim în mijlocul unui proces de omogenizare a diferitelor credinţe creştine.

Oare este legitim, din punct de vedere teologic şi ştiinţific, să-i considerăm pe eretici, adică pe romano-catolici, protestanţi, anticalcedoneni etc., drept membri ai Bisericii? Şi, în consecinţă, suntem cu toţii una în Hristos?

Ca să răspundem la această întrebare, într-un mod argumentat teologic, va trebui să lămurim de la început că noi, ca ortodocşi, credem în una, sfântă, sobornicească şi
apostolească Biserică, conform adevărului de credinţă mărturisit în Simbolul de Credinţă Niceo-Constantinopolitan (381).

Din expunerea de mai sus a Simbolului de Credinţă rezultă desigur că unitatea, ca însușire fundamentală a monadei şi, în cazul de față, ca însușire a Bisericii celei una, este un dat cert al credinţei noastre.

În conştiinţa trupului Bisericii, unitatea ei este un dat ființial (ontologic) care este asigurat în mod permanent și absolut de capul Bisericii, de Hristos, prin prezenţa
continuă a Duhului Sfânt Mângâietorul întru ea, încă de la Cincizecime.


Unitatea Bisericii, ca adevăr de credință (dogmatic)
, exprimă atât conştiinţa Bisericii de sine, cât şi experienţa în Duhul Sfânt pe care ea o are. Aşadar, pe baza faptului că în Biserica Ortodoxă se constată o conştiinţă dogmatică neîntreruptă în întregul ei, această
Biserică una este cea Ortodoxă
.

Mărturisirea cuprinsă în Simbolul de Credinţă, şi anume că Biserica este una, înseamnă că aceasta constituie însușirea de bază a identităţii ei.

În practică, aceasta înseamnă că Biserica nu se poate diviza, nu se poate fragmenta, pentru că ea este Trupul tainic al lui Hristos. Iar Hristos, ca și cap al Trupului Bisericii, nu poate să aibă nici mai multe trupuri, ca Unul şi Unicul Dumnezeu și Om, după cum nici un trup împărţit nu poate să aibă. Astfel, oricine se unește cu Trupul lui Hristos şi
rămâne viu în acest Trup are puterea, prin Sfintele Taine şi prin păzirea în dragoste a poruncilor, să se mute din moartea biologică la viaţa veşnică a Dumnezeului Celui în Treime. Şi precum mlădiţele de vie nu pot trăi şi aduce rod, dacă sunt tăiate din vie (Ioan 15: 5-6), la fel şi credinciosul tăiat din Biserică sau comunităţile întregi de credincioşi, indiferent de cât de mulți ar fi, nu pot nici să existe în Hristos, nici să înfiinţeze o altă Biserică.

Credinţa Bisericii este dată de sus, este inspirată de Dumnezeu, de aceea, ea nu este negociabilă. În conformitate cu învățătura Sinodului al II-lea Ecumenic, nu pot exista Biserici divizate sau mai multe Biserici, pentru că astfel ar rezulta o contradicţie între
definițiile Biserica cea una – Bisericile cele multe și Biserica cea una – Biserica divizată.


Orice schismă şi orice eventuală erezie nu ating în esență Biserica în privinţa caracterului ei unitar.
Biserica a fost, este şi va rămâne una şi nedivizată până la sfârşitul
veacului. Exact acest lucru îl mărturisim în Simbolul de Credinţă, folosind verbul cred la timpul prezent.


Hristos este capul acestui Trup integru ce continuă să rămână integru fie că se îmbogăţeşte cu nenumăraţi membri, fie că este mărginit la un număr infim de membri de-a lungul istoriei.


Hristos nu poate să fie capul unui Trup divizat sau fărâmițat.
Acest fel de eclesiologie nu a fost legitimat niciodată în cadrul istoriei noastre bisericeşti şi nici nu este cu putinţă să fie legitimat în cadrul experienţei în Duhul Sfânt a Bisericii.


Biserica nu poate să fie una şi totodată fragmentată.

Dacă Biserica este divizată, atunci ea nu poate fi una, pentru că Unul este Trupul Domnului. Ba, mai mult, dacă este divizată, nu este nici sfântă, nici sobornicească şi nici apostolică.


Însă, dacă Biserica, conform Simbolului de Credinţă, este una, nu pot exista Biserici eterodoxe (în afara Bisericii Ortodoxe), nici Biserici mame, nici Biserici surori, nici Biserici fiice sau Biserici nepoate.


Una şi singura Biserică nedespărţită (întotdeauna) naşte tainic din apă şi din Duh (Ioan 3: 5) doar pe membrii ei, nicidecum nu naște alte Biserici.

În consecinţă, considerarea Bisericii ca fiind divizată, considerare manifestată, din
nefericire, în ultima vreme, de către importante fețe bisericeşti, este în opoziţie cu exprimarea clară a Simbolului de Credinţă.


Considerarea că Biserica ar fi divizată sau că ar exista har și mântuire în afara ei,
aduce cu sine, conform hotărârilor Sinoadelor Ecumenice, căderea din Biserică, mai exact, caterisirea şi afurisenia, în funcţie de împrejurare, a aceluia care persistă într-o consideraţie dogmatică greşită.


Considerarea că Biserica este divizată anulează, în practică, credinţa în însăşi existenţa Bisericii care, doar pentru că este una şi nedespărţită, poate fi înţeleasă în baza conştiinţei de sine ortodoxe.


Prin urmare, atunci când cineva acceptă conştient consideraţia că Biserica este divizată, neagă credinţa Bisericii, neagă identitatea, dar şi conştiinţa de sine a ei.

Din acest motiv, ortodocşii nu au nici o problemă psihologică legată de identitatea lor ca ortodocși și ca Biserică, așa cum au cei ce au fost tăiați din Trupul Bisericii, adică eterodocșii (romano-catolici, anticalcedonieni-copţi, armeni, protestanţi cu diviziunile lor neoprotestante: baptişti, adventişti, evanghelişti etc.).

Desigur, Biserica Ortodoxă se roagă cu durere, îi pare rău şi manifestă interes pentru pocăinţa şi întoarcerea acestora în Trupul unic al lui Hristos, de la care au fost tăiaţi din cauza devierilor lor dogmatice.


1. Credinţa Apostolică


Integrarea şi rămânerea în Trupul Tainic al lui Hristos, adică în Biserică, nu are loc fără anumite condiţii prealabile. Ea presupune neapărat acceptarea şi mărturisirea
credinţei apostolice, aşa cum a fost explicată şi formulată de Sinoadele Ecumenice ale Bisericii.

Astfel, atunci când un credincios, indiferent de poziţia instituţională pe care o are în Trupul Bisericii, sau mai mulţi credincioşi, indiferent de numărul lor, încalcă credinţa stabilită a Bisericii, aceştia se desprind de Trupul ei. Dacă este vorba de un preot sau de un ierarh, acesta se cateriseşte, iar dacă este un mirean, acesta se afuriseşte. Acest lucru înseamnă că nu pot să participe şi să se împărtăşească de Tainele Bisericii.


Romano-catolicii au căzut din Biserică, în mod oficial, în secolul al XI-lea
. În 1014 au introdus în Simbolul de Credinţă învăţătura lor dogmatică greşită cu privire la Duhul Sfânt, şi anume cunoscutul Filioque. Conform acestei învăţături, Duhul Sfânt, ca
Persoană dumnezeiască, îşi are existenţa în urma purcederii şi din Tatăl, şi din Fiul.


Învăţătura dogmatică a romano-catolicilor, însă, anulează învăţătura apostolică a Bisericii despre Dumnezeu cel în Treime, căci, după Sfântul Evanghelist Ioan, Duhul Adevărului de la Tatăl purcede (Ioan 15: 26). De altfel, Sinodul al III-lea Ecumenic, prin Sfântul Chiril al Alexandriei, referindu-se la Simbolul de Credinţă, a hotărât categoric că nimănui nu-i este permis să adauge sau să scoată nici măcar o silabă din cele stabilite în
Simbolul de Credinţă
. Toate Sinoadele Ecumenice următoare au consfinţit hotărârile Sinodului al III-lea Ecumenic.


Aşadar, este limpede faptul că Romano-catolicii, în consecinţă, şi Protestanţii, au căzut în afara credinţei apostolice a Bisericii, de vreme ce ei au adoptat Filioque.
Este de prisos să facem referire la toate modernizările aduse credinţei de către creştinii occidentali (infailibilitatea papei, dogmele mariologice, primatul papal, harul creat etc.).


2. Succesiunea apostolică


De credinţa apostolică se leagă nedespărțit succesiunea apostolică.
Succesiunea apostolică este valabilă doar în Trupul Bisericii, presupunând, neapărat, credinţa apostolică.

Prin succesiunea apostolică înţelegem continuarea neîntreruptă a conducerii Bisericii de către Sfinţii Apostoli. Această continuare are un caracter harismatic şi este asigurată prin transmiterea autorităţii duhovniceşti a Sfinţilor Apostoli către episcopii Bisericii şi, prin intermediul celor din urmă, preoţilor.


Modul de transmitere episcopilor autoritatea duhovnicească apostolică se face prin punerea mâinilor (hirotonie)
. Dacă, prin urmare, vreun episcop dobândeşte hirotonia în mod canonic, din punct de vedere bisericesc, şi se află, însă, în afara Bisericii datorită credinţei lui greşite, el încetează, de fapt, să aibă succesiune apostolică, din moment ce aceasta are sens doar în cadrul tainic al Trupului lui Hristos, care este Biserica.


În consecinţă, dacă vreun episcop sau vreo Biserică locală, indiferent de numărul de membri, cad din credinţa Bisericii, aşa cum această credinţă a fost exprimată infailibil de Sinoadele Ecumenice, ei încetează să mai aibă succesiune apostolică, pentru că se găsesc deja în afara Bisericii.
Şi, din moment ce succesiunea apostolică este întreruptă în mod existenţial, nici nu poate fi vorba de dobândirea sau continuarea succesiunii apostolice pentru cei deja căzuţi în afara Bisericii.


Pe baza celor de mai sus, însuşi papa, dar şi toți episcopii romano-catolici sunt lipsiţi de succesiune apostolică, pentru că, fiind lipsiţi de credinţa apostolică, se găsesc în afara Bisericii. În consecinţă, a vorbi despre succesiune apostolică în afara Bisericii este un lucru fără temelie ştiinţifică, adică neteologic.


3. Preoţia şi celelalte Taine


Preoţia în cadrul Bisericii este preoţia lui Hristos, din moment ce Însuşi Hristos slujeşte Tainele Bisericii Lui, prin intermediul episcopilor şi a preoţilor.

Preoţia presupune continuitatea apostolică neîntreruptă, succesiunea apostolică. Mai întâi şi mai întâi, preoţia presupune ca Dumnezeu-Omul Hristos să fie slujitor în Trupul Său, Biserica. Într-o expresie finală, preoţia lui Hristos trece prin Biserică şi este oferită de Însuşi Hristos prin Biserica Lui şi însăşi Bisericii Lui. Preoţie autonomă şi Taine autonome faţă de Biserică nu pot exista.

Preoţia, precum toate celelalte Sfinte Taine, constituie o vădire a lucrării Bisericii (o dezvăluire liturgică, căci Biserica se înfăţişează pe sine prin Taine, zice Sfântul Nicolae Cabasila). Acest lucru înseamnă că, pentru a exista Taine, trebuie să existe în prealabil Biserica. Tainele sunt ca ramurile unui copac. Ramurile vii, care înfloresc şi aduc rod, pot
exista doar dacă se găsesc în prelungirea firească a copacului, atunci când sunt legate ontologic de corpul copacului.


Din punct de vedere teologic, este de neconceput susţinerea afirmaţiei că eterodocşii, romano-catolici sau protestanţi, ar avea vreo Taină, măcar una, de exemplu, Botezul.
Întrebarea esenţială care trebuie pusă aici este următoarea: Cine a slujit Taina
Botezului? Unde a dobândit preotul slujirea? Cine i-a dat slujirea, din moment ce aceasta se găseşte doar în Biserică? Şi unde se găseşte Biserica la eterodocşi, dacă aceştia, datorită credinţei lor greşite au căzut în afara Bisericii?


4. Teoria celor doi plămâni ai lui Hristos


Această teorie îşi are originea în Romano-catolicism. Conform acestei teorii, Hristos are drept plămâni Romano-catolicismul şi Biserica Ortodoxă
.

Astăzi, din nefericire, teoria aceasta a fost adoptată şi de mulţi ierarhi ortodocşi şi teologi laici ortodocşi, fără să fie probabil siliţi. Această teorie, însă, din punct de vedere
ortodox, poate fi considerată nu doar non-teologică, ci chiar o blasfemie.


Biserica Ortodoxă se diferenţiază ontologic de Romano-catolicism, din motive dogmatice clare. Astfel, Biserica Ortodoxă consideră că doar ea păstrează caracterul Bisericii de Trup divino-uman al lui Hristos.
Romano-catolicismul este căzut de o mie de
ani în afara Bisericii lui Hristos.

De altfel, pentru că Biserica, după cum consideră Simbolul de Credinţă, este una şi omogenă, din punct de vedere teologic este de neconceput să se subînţeleagă, în
conformitate cu teoria de mai sus, că Ortodoxia şi Romano-catolicismul sunt doi plămâni
ai lui Hristos, ca şi cum ar fi două organe echivalente din Trupul Lui.


În acest caz, ar trebui să considerăm că celelalte organe ale trupului lui Hristos fie nu sunt încă descoperite din punct de vedere eclesiologic, fie sunt acoperite de alte Biserici în afara celor două.
Aşa ceva ne-ar conduce nemijlocit la adoptarea teoriei eclesiologice protestante a ramurilor (Branch theory).

Prin teoria ramurilor înţelegem teoria protestantă privind identitatea Bisericii.


Biserica
, după protestanţi, este comunitatea nevăzută a Sfinţilor. Toate diversele Biserici         istorico-empirice, cu dogme diferite, sunt legitime şi echivalente, fiind ramuri ale copacului Bisericii nevăzute.
Biserica nevăzută este Biserica despre care mărturisim în Simbolul de Credinţă. În consecinţă, nici o Biserică locală, indiferent de dogmă, nu întrupează una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică. Nici o Biserică locală nu poate susţine faptul că deţine plinătatea adevărului revelat. Biserica cea una a lui Hristos este cumulul total al secţiilor separate, adică al Bisericilor locale de orice dogmă, oricât de mult ar diferi din punct de vedere dogmatic între ele. Acest fapt este cu neputinţă de acceptat din punct de vedere ortodox.

Pe de altă parte, teoria romano-catolică despre cei doi plămâni ai lui Hristos, este o blasfemie atunci când este adoptată de ortodocşi. Şi constituie o blasfemie în sensul cel
mai strict al cuvântului, pentru că introduce în Trupul impecabil al lui Hristos Romano-catolicismul, ca pe un organ funcţional al Lui (un plămân), deşi Romano-catolicismul suferă ontologic din punct de vedere instituţional, fiind, în realitate în afara Trupului divino-uman al Bisericii.


5. Biserici surori


De la început, termenul Biserici surori a fost nepotrivit şi inadmisibil.
Este nepotrivit din punct de vedere teologic, atunci când este folosit pentru a exprima relaţia dintre Bisericile Ortodoxe locale. Şi este absolut inadmisibil, din punct de vedere teologic, atunci când este folosit pentru a determina caracterul ontologic al Bisericii
Ortodoxe şi al Romano -catolicismului.


Termenul Biserici surori nu este un termen bazat scripturistic, nici nu este legitim.

Atunci când Sfântul Apostol Pavel se referă la diversele Biserici locale, el nu le denumeşte surori, nici nu subînţelege existenţa vreunei Biserici mame ale vreunor Biserici locale. El are conştiinţa că Biserica este una şi că ea are un caracter universal, în sensul unei deplinătăţi a adevărului şi a vieţii ei, şi al cărei cap, ne informează Sfântul
Apostol Pavel, este Însuşi Hristos. Astfel, atunci când se adresează vreunei Biserici locale, foloseşte expresia stereotipă: Bisericii care este în Corint, de exemplu. Acest
lucru arată că prezenţa întregii Biserici poate fi în orice loc, acolo unde există comunitatea euharistică a credincioşilor sub episcopul ei. Este, desigur, de la sine înţeles faptul că unitatea acestor Biserici locale este asigurată de comuniunea lor întru credinţă, viaţă şi rânduială eclesiastică. Unitatea Bisericilor locale este garantată în practică de
Sinodul episcopilor acestor Biserici.

Din cele expuse mai sus reiese clar faptul că, din moment ce nici Bisericile locale aflate în acelaşi cuget în cadrul Ortodoxiei nu se justifică, din punct de vedere teologic, să fie numite surori, cu atât mai mult nu există vreun substrat teologico-eclesiologic pentru a numi Biserica Ortodoxă şi Romano-catolicismul Biserici surori. De altfel, Romano-catolicismul nu poate fi numit, în sensul strict al cuvântului, Biserică, după anul 1054,
pentru că de atunci acţionează asupra lui anatemele Sinoadelor Ecumenice, consecinţa
fiind tăierea de la Trupul divino-uman.

Aici trebuie făcută observaţia că suspendarea anatemelor nu poate fi efectuată de nici o persoană oficială a Bisericii, indiferent de înălţimea poziţiei în ierarhia eclesiastică, ci doar de un Sinod Ecumenic. Şi acest lucru se poate face doar în cazul în care, în prealabil, sunt îndepărtate motivele dogmatice pentru care a avut loc efectiv tăierea Romano-catolicismului de Biserică.


Este, aşadar, limpede faptul că, oficial, Romano-catolicismul nu mai este Biserică din 1054.
Practic, acest lucru înseamnă că nu are credinţa apostolică corectă, nici

succesiune apostolică. Nu are harul necreat şi, prin urmare, nu are Tainele dumnezeieşti care aduc trupul divino-uman al Bisericii într-o comuniune îndumnezeitoare cu omul
. Şi,
pentru că Biserica nu poate decât să fie şi să rămână până la sfârşitul veacului una şi nedespărţită, orice comunitate creştină aflată în afara Bisericii Ortodoxe este, pur şi
simplu, eretică.

Traducere din limba greaca de Preot Matei Vulcănescu
———

1 Referat susţinut în Republica Moldova, la Chişinău şi la Bălţi, în zilele de 3 şi 4 aprilie 2012.

2 Domnul Profesor Dimitrie Tselenghidis este considerat unul din cei mai mari dogmatişti ai Greciei din
perioada contemporană. În ultimii 20 de ani este implicat în problema dialogului dintre Ortodoxie si
eterodoxie. Din anii tinereții a avut binecuvântarea să cunoască pe Părintele Paisie Athonitul, vestit pentru sfințenia lui, în preajma căruia s-a aflat timp de mulţi ani şi a primit sfaturile lui patristice şi
duhovniceşti. Are o vastă operă, din care cităm câteva: Teologia Ortodoxă şi viaţa, Soteriologia lui Luther, Har şi libertate după tradiţia patristică a secolului al XIV-lea”, Contribuţie la soteriologia Bisericii Ortodoxe etc. (n. trad.).

Legaturile cu ereticii sunt interzise

Despre monofizitism , răspunsuri la 100 de întrebări, Ioan Vlăducă p.75-76

69 Întrebare : Prin ce hotărâri au interzis Sfintii Părinţi legăturile cu eretcii ?
Răspuns : Prin mai multe Canoane ale Sfintelor Sinoade: “Pe ereticii cei nelegiuiţi, care nu se pocăiesc, afurisiţ-i și-i lepădaţi de ceilalţi credincioşi, aducând la cunoştinţa publică îndepărtarea lor din Biserica lui Dumnezeu și porunciţi credincioşilor să se ferească cu desăvărşire de ei, şi să nu se întovărăşească cu ei nici la vorbă, nici la rugăciune, căci ei sunt potrivnici şi duşmani ai Bisericii, strică turma lui Hristos și batjocoresc moştenirea credinţei“.104
  “Oricine va mânca cu ereticii, sau va bea, sau va face prieteșug  și dragoste și adunare, ce se zice cu armenii (monofiziţii, n.n.) sau alţi cu dânșii unii ca aceia anatema să fie105
Al 10-lea Canon al Sfinţilor Apostoli opreşte a ne ruga împreună cu ereticii și schismaticii, măcar în casă de s-ar afla; se afuriseşte şi să nu fie primit la Sfintele Taine.
Canonul 45 al Sfinţilor Apostoli porunceşte: Episcopul, preotul sau diaconul care numai s-ar ruga cu ereticii, să se afurisească şi dacă l-ar primi să slujească ca preot, să se caterisească. La tâlcuirea Canonului 47 al Sfinţilor Apostoli, scrie Sfântul Nicodim Aghioritul că latinii (papistașii, n. n.) sunt eretici și nu au nici Botez, nici Preoţie, şi dacă vreun preot nu botează pe cei care se întorc la Ortodoxie se afuriseşte
Și canonul 33 din Laodiceea oprește a te ruga cu eretici și cu schismatici.”106
Despre părtășia cu ereticii, Sfântul Theodor Studitul spune : ”În legătură cu cele rânduite de Sfinţii Părinţi trebuie spus că nici a petrece, nici a mânca, nici a cânta împreună, nici a avea vreo părtășie cu ei nu am primit, ci «Vai!» se rostește asupra celor care au părtășie cu ei, fie și doar la mâncare sau băutură sau simplă relaţie.” 107
Iar Sfântul lerarh loan Gură de Aur spune : „Auziţi toţi care mâncaţi împreună cu ereticii, hotărâre dureroasă; sunteţi vrăjmași ai lui Hristos. Căci nici cel ce este prieten cu vrăjmașii împăratului nu poate să fie prieten al împăratului; și nu se învrednicește de viaţă, ci piere împreună cu vrăjmașii și  suferă și mai rele“. 108
Auziţi iarăși cei ce faceţi agape împreună cu ei : cum veţi scăpa de mânia ce va să vină paste voi, care vă pângărinţi împreună cu aceştia prin mâncare și băutură laolaltă? Cum îndrăzniţi să vă apropiaţi de dumnezeieștile și înfricoșatele Taine ale lui Hristos? Sau nu aţi auzit pe fericitul Pavel strigând că : « nu puteţi bea paharul Domnului și paharul demonilor; nu puteţi avea parte de masa Domnului și de masa demonilor» (1 Corinteni 10, 21)”109
_______________
_______________
104 Hotărârea canonică, Const.Ap.VI,18, în Pravila Bisericească,Valea Plopului,1999,p.172.
105 Hotărâre a Soborului Antiohiei, canonul 70, în Pravila Bisericească, numită Cea Mică, tipărită mai întâiu la 1640, în Mănăstirea Govora, publicată acum în transcripţiune cu litere latine, Tipografia Academiei Române, 1884.
106 Sfântul Ioan de la Neamţ Hozevitul, Hrana duhovnicească, Ed. Lumină din Lumină, București,2000,p.541.
107 Dreapta Credinţă în scrierile Sfinţilor Părinţi,Sfântul Theodor Studitul, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Amfilohie de Iconium, vol.I, Ed.Sophia,București,2006,p.153.
108 Ibidem,p.170.
109 Ibidem,p.171.
110 Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevoinţa duhovnicească, Schitul Lacu, p.235.

Confiscare termenului de catolic de către papistaşi Ioan Vlăducă

Biserica romano’catolică. Biserica Catolică. Catholiki Ecclisia, în limba greacă Catholiki Ecclisia suntem noi Biserica Ortodoxă. Crezul în limba greacă se spune aşa : Cred “Eis mia, Agia Catholiki kai Apostoliki Ekklisia” . Deci,”  Cred ÎNTRU UNA SFÂNTĂ CATOLICEASCĂ”- catholiki ,aşa traducea Sf. Paisie Velicicovschi Catolicească şi Apostolicească sau Apostolească Biserică. Ce înseamnă Catholiki Ekklisia ? Biserica Universală, Biserica Sobornicească. Noi folosim acuma în Crez’traducerea aceasta : Sobornicească. De ce? Tocmai ca să nu se con.. să nu se facă confuzie cu termenul catolic. Dacă am spune catolic s’ar face mare confuzie. Cum domne’ noi suntem catolici? Nu! Şi’atunci s’a folosit traducerea : Sobornicească. Dar termenul grecesc, răpit de papă este : Catholiki Ekklisia, Biserica Deplină, cathol acest cathol, Catholiki Ekklisia are şi sensul de Biserică Deplină, Biserica  Întreagă. Noi suntem Biserica Deplină,  c’are Deplinatatea Harului. Noi suntem Adevarata Biserică, Biserica Ortodoxă. Nu c’am avea vrun merit cum spun alţii şi ne acuză : ce voi va daţi mari că sunteţi Biserica Deplină. Nu că n’am avut nici un merit că ne’am născut în Familii Ortodoxe care ne’au Botezat. Slavă Lui Dumnezeu că ne’am născut Ortodocşi adică suntem Botezaţi Ortodox dar n’am avut un merit, deci noi nu ne batem cu pumnul în piept cum suntem acuzaţi că am fi ortodocşi. E mila Lui Dumnezeu asupra noastră că suntem Ortodoşi. Deci este greşit să spunem : biserica romano’catolică, corect este să spunem : adunarea papistaşă. De ce spunem papistaşi, fiindca noi Ortodoşii ne numim (C)HREŞTINI, iar papistaşii nu sunt creştini. De ce nu sunt creştini? Pentru că noi (C)Hreştinii, (c)hristiani în limba greacă, Îl recunoaştem pe (C)Hristos ca fiind Capul Bisericii, dupa cum spune Sf. Ap Pavel: ” Hristos este Capul Bisericii “. Dacă ei nu’L recunosc pe (C)Hristos Capul Bisericii nu se pot numi (c)hreştini. Ei spun că papa este capul bisericii şi acum se numesc papistaşi ca cei care’l recunosc pe papa drept capul bisericii. Aşa vedem şi în limba greacă am aici o carte care de curând prin mila lui Dumnezeu şi a Maicii Domnului am cumparat’o din Sf. Munte Athos intitulată : Papismul este erezie. Nu catolicismul, ei n’au termenul acesta, la ei chiar faci o confuzie dacă’ar spune catholiki, deoarece Catholiki Ekklisia suntem noi Biserica Ortodoxă, Biserica Deplină. Şi titlul este acesta : “Papismul este erezie”. Aceasta o mărturisesc, faptul că papismul este erezie, aceasta o marturisesc Sfânta Scriptură, Sfintele Sinoade Ecumenice si Purtătorii de Dumnezeu Părinţi. Şi aicea într’un cadru că mi’a dat o idee foarte bună pentru cărţi, într’un dreptunghi este scrisă sinteza cărţii, rezumatul. Şi zice aşa : “Papismul nu este biserică”.. Papismul nu este biserică, ”nu are continuitate apostolică”, nu are moştenire apostolică “şi la sfârşit nu conduce pe om la izbăvire şi la mântuire” acesta este rezumatul carţii. Autorul cărţii este un mare teolog grec Arh. Kiril Kostopulos cu ajutorul lui Dumnezeu să ajungem ca să fie tradusă. Deci ei nu sunt Biserică romano’catolicii, adunare papistaşă şi noi se cuvine să facem ascultare şi de Sfinţii Părinţi care au realizat Sf. Slujbe deoarece în Molitfelnicul nostru, avem Rânduiala primirii la credinţa ortodoxă a celor de alte credinţe. Este Molitfelnicul editat de Patriarhia noastă cu binecuvântarea Sf. Sinod al Biserici Ortodoxe Române. Şi aici se arată cum un papistas poate fi adus la Ortodoxie dacă vrea să vină la Ortodoxie, prin ce slujbe si în Molitfelnic SE AFLĂ această slujbă şi zice aşa: “Dupa ce vine la preot cel ce voieşte să devină drept credincios (ortodox), preotul, având învoire şi binecuvântare de la arhiereul său, îl duce pe el la biserică şi’i porunceşte să stea înaintea uşilor bisericii.” De ce? Fiincă papistaşul nu are voie să intre în biserică. ”iar preotul, intrând în altar şi îmbrăcându’se cu epitrahilul şi felonul, iese afară în uşa bisericii şi, poruncind aceluia să îngenuncheze, îl întreabă pe el aşa : Întrebare : ” preotul “Voieşti să te lepezi de toată rătăcirea schismaticilor şi de împreună’petrecerea cu ei, în care ai fost până acum? ” şi răspunde “Voiesc cu adevărat” preotul întreabă” Voieşti cu adevărat să fii în toate ascultător Sfintei Biserici Ortodoxe a Răsăritului şi în unire cu credinţa ortodoxă şi statornic să petreci într’însa până la sfârşitul vieţii? ” raspunde “Voiesc cu adevărat” apoi urmează o rugăciune mai mare a preotului din care am selectat un mic fragment şi spune preotul aşa în rugăciune, rugându’se către Dumnezeu. Zice: “Dăi lui ca fără făţărnicie, neclintit şi fără înşelăciune, să se unească cu Sfânta Ta Biserică, să se scârbească şi să lepede toate ereziile cele pierzătoare de suflet. Să primească cu adevărat, să mărturisească şi tare să ţină Credinţa Ortodoxă. Uneşte’l cu turma ta cea aleasă, Uneşte’l cu Sfânta Ta Biserică. ” Şi sfrâşind rugaciunea, preotul zice : “Scoală’te şi te întoarce către apus”, la fel ca la lepădările de satana la botez “şi te întoarce către apus şi te leapădă de toată rătăcirea şi greşelile catolice” folosim termenul catolic, deoarece acesta se foloseşte în zilele noastre” de greşelile catolice în care ai fost până acum” . În Molitfelnicul din 1850 slujba aceasta poartă următorul titlu : “Cum se cuvine să’i primim pe papistaşi”. Nimeni nu folosea termenul catolic, de catolici pentru papistaşi până la apariţia ECUMENISMULUI. În România papistaşii erau numiţi : papistaşi nicidecum catolici. Şi îl întreabă preotul:”Te lepezi de toată rătăcirea şi greşala adunării catolice în care ai fost până acum” deci nu îi spune bisericii catolice, că nu’i biserică E O ADUNARE DE ERETICI.” Întrbare: Te lepezi de toată rătăcirea şi greşala adunarii catolice în care ai fost până acum?” şi raspunde ”Mă lepad de toată rătăcirea şi greşala adunării catolice în care am fost până acum” preotul întreabă : ” Afuriseşti toate ereziile ..”Iată că nu sunt doar schismatici sunt şi ERETICI şi nu au o singură erezie că nu spune : Afuriseşti erezia lor? Zice : “Afuriseşti TOATE ereziile şi dezbinarea lor ca pe ale unor potrivnici ai lui Dumnezeu şi ai Adevărului şi ai Sfintei Lui Biserici?” iar el răspunde : “Afurisesc TOATE ereziile şi dezbinarea lor ca pe ale unor potrivnici ai lui Dumnezeu şi ai Adevărului şi ai Sfintei Lui Biserici” Deci iată ce marturisesc Sfintele noastre cărţi de slujbă, molitfelnicele noastre alcătuite de Sfinţii Părinţi: Paistaşii sunt potrivnici ai Lui Dumnezeu şi ai Adevărului şi ai Sfintei Lui Biserici.

http://saccsiv.wordpress.com/2012/02/23/epistola-enciclica-a-bisericii-una-sfinte-catolice-si-apostolice-catre-ortodocsii-de-pretutindeni-in-care-cei-patru-patriarhi-ai-rasaritului-dau-la-anul-1848-un-raspuns-ferm-enciclicei-catre-or/

http://ro.orthodoxwiki.org/Crezul