Mai mare Dragoste decat aceasta nimeni nu are, ca viata sa si-o puna pentru Stapanul a toate Iisus; „Binele nu mai este bine, dacă mijloacele sunt rele” (Sfântul Grigorie Teologul, Cuvântarea teologică 1, 4 PG 36, 16C).
molitfelnicul lor cu (ne)randuiala de primire prin mirungere pentru calendarul papal:
Justina Popovici
Pentru adeverirea cărui calendar să urmeze Biserica, știți ce minuni a făcut Dumnezeu, și sfinții?? Au plecat icoanele, a Sfântului Nicolae, a sfântului Dimitrie, au plecat din bisericile cu noul calendar papal, și au venit în bisericile de stil vechi.
S-au rugat bătrânii (călugării), zicând: ce să facem?
Și au strigat sfinții (din icoane) : să urmați calendarul vechi. Ortodoxia aparține vechiului calendar.
=====Deci Hristos Adevarul apartine calendarului????Deci Dumnezeu e circumscris???, Dumnezeu necircumscris e in hotare de calendar(dupa mintea lor).Deci nu Dumnezeu detine timpul , timpul il detine pe El (dupa mintea lor eretica), calendarul e mai mare ca Dumnezeu(dupa mintea lor). Mai e vro indoiala ca stilistii is eretici?
——-
Adrian Eugen
Atata timp cat Pr.Ilie Cleopa ,Pr.Iustin Parvu,Pr Gheorghe Calciu,Pr.Arsenie Boca,Pr Arsenie Papacioc au fost pe nou impreuna cu ceilalti Sfinti ai Inchisorilor comuniste,veniti d-vstra sa ne smintiti!Dvstra de cine apartineti,de Slatioara?
Justina Popovici
eu nu vă smintesc, ci vă arăt ADEVĂRUL. Cei care v-au smintit, sunt tocmai ”sfinții” voștri mincinoși.
==== A numi harul(din preotii aceia unii chiar cu sfinte moaste) minciuna nu e Hulă???
——–
==== Vorbeste una care NICIODATA NU S-A Spovedit, fiind toata viata in erezie si negand harul, vorbeste ea de sfintenie ea care NU A VAZUT HARUL si nici NU IL VA VEDEA ptr ca e in erezie si huleste. Oare nu au fost pr Justin Parvu si pr Papacioc si pr Calciu impotriva ecumenismului?. Ba au fost impotriva ereziei. Apoi o dă in diverse ca nu i-au instiintat de parca ei ascultau de acestia(de parintii Papacioc, Parvu, Calciu), vorbeste de sfintenie care sfintenie? cand Justina Popovici nu vede harul, pe cand un parinte ca Gheorghe Calciu A VAZUT HARUL is relatari in carti despre asta, negarea tainelor pe care nu le cunoaste e HULA SI CADE SUB ANATHEMA DIN DUMINICA ORTODOXIEI „Molitfelnicul cel mare pag.741 : Celor care tăgăduiesc vreuna din Sfintele Taine, de Biserica lui Hristos ținute, anatema.“, nu calendarul sfinteste ci Harul lui Dumnezeu, apoi a fost ea la iad si a vazut cine-i acolo, ea care nu a vazut harul!
——
https://ayeaye20.wordpress.com/2017/07/10/toate-legaturile-pentru-articolele-bosvbosvr/
O silista eretica ca huleste pe Sfantul Paisie
Si ne spune indirect ca de nu suntem stilisti si nu ne inchinam la calendar ajungem in iad uitand ce scrie in Pidalion despre calendar https://ayeaye20.wordpress.com/2017/10/18/mai-mult-sa-cinsteasca-invoirea-si-unirea-bisericii-decat-pe-pandirea-vremilor-sau-cum-stilistii-eretici-bosvbosvr-au-pus-mai-presus-calendaru-decat-decat-unirea-bisericii/
Pidalionul ii da pe față ca sunt eretici
—–
Iar a dezbina cineva Biserica, şi a se împotrivi cu prigonire şi a face împerechieri şi desperechieri, şi a deosebii pre sine-şi pururea de Obştescul Soborul Bisericii, aceasta este păcat neiertat, şi de prihană vrednic, şi are multă muncă şi pedeapsă.
—–
Dumnezeiescul Hrisostom numeşte schismatici pe latini, pentru că din nou au izvodit pascalia lor şi calendarul, nu pentru că nu este aceasta după ismeria dreaptă. Pentru că şi noi vedem că ismeria au rămas cu adevărat 11 zile înapoi, ci pentru că aceştia s-au deosebit de noi, care este o vinovăţie neiertată, după acest Sfânt.
—
a posti cineva şi a face Paştile în această vreme, ori în aceea, după 21 a lui martie, să zicem precum facem noi, ori după 11 a lui martie, precum fac latinii, aceasta nu este vinovăţie.
—
Nu poartă grijă Dumnezeu şi Biserica pentru acest fel de pândire a vremilor şi a zilelor, decât pentru singură unirea şi Paşti.
—–
Pidalion 1844 Edit.Credința strămoșească, 2007, pag.42-45
CANONUL 7 (Prăznuirea Paștilor)
Dacă vreun Episcop ori prezbiter, ori diacon, Sfânta zi a Paştilor mai-nainte de primăvăreasca isimerie[echinocțiu] cu iudeii o va săvârşi, să se caterisească.
[Apostolic, can. 70, 71; Sobor 6; 11; Anti. 1; Laod. 37, 38; Cart. 60, 81, 117]
TÂLCUIRE
Două isimerii(42) (echinocţii) face soarele în an, adică una în timpul primăverii, iar alta în timpul toamnei. Şi să zic isimerii (echinocţii), fiindcă atunci întocmai este ziua cu noaptea, şi dimpotrivă, noaptea cu ziua. Şi echinocţiul de toamnă (tomnateca isimerie), se face în luna septembrie, când soarele intră în prima miră (lună plină) a zodiei ce se cheamă cumpănă. Nu acea în stele şi simţită, ci acea fără de stele şi gândite. Iar echinocţiul de primăvară (isimeria cea de primăvară), se face în luna martie, când soarele intră în prima miră (lună plină) a zodiei ce se cheamă Berbec, nu acelui simţit şi în stele, a celui ce este schimbăcios, ci a celui gândit şi fără stele ce este neschimbat după astronomi. Deci echinocţiul de primăvară, pentru nepotrivirea a însăşi mişcării soarelui de la apusuri către răsărituri, nu se face totdeauna întru una şi aceeaşi zi, ci, în vremea Sfinţilor Apostoli, era în 22 a lui martie după rânduiala aceloraşi Apostoli (cartea 5, cap 17), ori după alţii în 23. Iar în timpul primului Sobor a toată lumea, era în 21 martie, după Sevastos şi alţii. Şi acum în vremurile noastre, se face în 11, ori şi 10 a lui martie (că după astronomii vechi, Ptolemeu şi alţii, o noapte şi o zi se pogoară în 300 de ani şi ceva puţin mai mulţi, iar după cei mai noi, o noapte şi o zi se pogoară în 134 de ani; precum se vede în cartea numită „Tomos agapis”, foaia 540). Acestea aşa mai înainte fiind cunoscute, Canonul acesta Apostolesc rânduieşte, ca orice Episcop ori prezbiter ori diacon ar prăznui Sfintele Paşti mai înainte de echinocţiul de primăvară, împreună cu paştile iudeilor, să se caterisească (fiindcă iudeii cei mai înţelepţi, păzeau să prăznuiască după echinocţiu paştile, după Vlastar, precum a rânduit Moise aceasta). Iar cei mai ţărănoşi(neascultători), o prăznuiau înainte de echinocţiu, după cum arată Canonul acesta, şi după urmare de două ori întru acelaşi an prăznuiau Paştile, precum se însemnează aceasta în epistolia împăratului Constantin, ca pentru Paşti(43), ce se află în cartea 1 a istoriei lui Teodorit, capitolul al 10-lea şi al 9-lea cum zic alţii. Dar când să se săvârşească aceasta? După echinocţiu şi după paştile legii vechi. După echinocţiu, căci echinocţiul fiind măsură despărţitoare a unui an deplin, dacă înaintea echinocţiului vom prăznui, facem de două ori Paştile întru acelaşi an, şi după urmare de două ori însemnăm moartea Fiului lui Dumnezeu, iar de o vom prăznui după echinocţiu, numai un Paşti facem în an, şi prin urmare o moarte a lui Hristos vestim. Pentru aceea şi însuşi Apostolii în aşezământurile lor (cartea 5, cap 17) acestea zic: „Se cade voi fraţilor zilele Paştilor cu scumpătate a le face, cu toată sârguinţa, după schimbarea echinocţiului, ca nu de două ori în an a unei pătimiri să faceţi pomenire, ci odată în an, Aceluia ce o dată a murit. Şi iarăşi după paştile iudeilor, întâi, ca înainte să fie închipuirea, adică junghierea Mielului, şi apoi să urmeze ceea ce se închipuia, adică Moartea Domnului şi Învierea.” Încă şi alta, ca să nu o prăznuim în altă zi a săptămânii precum prăznuiesc iudeii, în oricare zi se întâmplă 14 a lunii, ci totdeauna Duminică, precum şi aceasta în acelaşi loc Apostolii o zic. Că pentru aceasta şi câteodată când se întâmplă a fi legiuitele paşti (ale iudeilor) în zi de Duminică, noi nu prăznuim întru aceeaşi Paşti ci în viitoarea Duminică, ca să nu prăznuim împreună cu iudeii. Fiindcă şi după însuşi adevărul lucrurilor, atunci întâi iudeii paştile lor au prăznuit, şi apoi Învierea Domnului s-a făcut, al cărui chip şi aducerea aminte aduc Paştile care pe tot anul acum noi le prăznuim.
SIMFONIE
Şi cum că cu iudeii nu se cade a împreună prăznui, ori darurile sărbătorilor lor şi azimele a le primi, şi Apostolescul Canon 70 ci şi 37 şi 38 al celui din Laodiceea rânduieşte. Ci nici se cade a ne ruga împreună cu ei, după Apostolescul Canon 65, nici untdelemn a aduce în sinagoga lor, după Apostolescul Canon 71. Şi cateriseşte pe cei hirotesiţi Canonul 1 al Soborului din Antiohia pe care nu păzesc hotarul cel pentru Paşti a întâiului sobor, ci o săvârşesc cu iudeii. Iar Canonul 60 şi 81 şi 117 a celui din Cartagina rânduieşte pentru zilele Paştilor când să se afle, şi unde să se scrie, şi la ceilalţi să se spună. Iar Canonul 11 al Soborului 6 opreşte încă şi de a chema vreun creştin pe iudei spre lecuire, ori a se scălda cu dânşii.
Subnota(42) Pentru aflarea Paştilor, îndreptare prea aleasă şi care nu se putea a se face mai bine, zice Matei Vlastar, au aşezat şi au dat Sfântul şi de toată lumea Soborul 1, după Canonul 1, al Soborului din Antiohia. Care în Canoanele Soborului 1 nu se află. Dar, precum zice Valsamon, se află în Practicalele aceluia. Dar se află şi acum şi la Matei Vlastar, şi în Sfintele Evanghelii tipărite, şi în alte cărţi multe. Deci lăsând noi ca pe amănunţita cunoştinţă a Pascaliei aceasta a o învăța deosebit şi chiar Pascaliocuvântătorii noştri, atâta numai zicem la această subînsemnare, cum că patru oarecare de nevoie se caută pentru Pasca noastră:
1. Că Pasca trebuie a se face totdeauna după izmeria primăverii.
2. Că nu se cade a se face întru aceeaşi zi cu legiuita pască a Iudeilor. (care amândouă acestea ce hotărăsc de acest al 7 -lea Apostolesc Canon.)
3. Ca să nu se facă chiar şi nehotărât după izmerie, ci după cea întru lună plină a lui Martie, care se va întâmpla după izmerie.
4. Ca să se facă în întâia duminică ce se va întâmpla după lună plină. (Iar aceste două din predanie le avem, şi nu din Canon).
Drept aceea ca să se păzească câte patru rânduielile acestea de o potrivă în toată lumea, şi să prăznuiască creştinii întru această vreme, şi întru această zi Sfintele Paşti, şi să nu aibă trebuinţă în fiecare an de astronomi, şi de soboare, au întocmit de Dumnezeu înţelepţiţii Părinţi dreptarul cel pentru Paşti. Dar însemnează că, pentru nerânduiala mişcării Lunii (în greceşte, anomalia) nu se păzeşte a patra rânduire totdeauna, ci câteodată se calcă. Fiindcă după acestaşi Vlastar, după 300 de ani, cu două zile după întâia lună plină, urmează a se face legiuita Pască în zi de duminică. Iar aceste două zile, care prisosesc din nerânduiala aceasta adăugându-se, trec uneori peste duminica I care se întâmplă după luna plină a lui Martie, în care duminica aceea noi prăznuim Stâlpările, şi în cea viitoare facem Paştile. Iar din această puţină călcare, nici o abatere din blagocestie, nici ceva necuviincios, ori primejdie sufletească nu urmează. Pentru aceasta şi Dumnezeiescul Hrisostom, (în cuvântul către cei ce postesc la Paştile cele dintâi) zice: Scumpătatea timpului, şi pândire a zilelor, Biserica lui Hristos nu ştie. Fiindcă de câte ori mâncăm Pâinea aceasta de viaţă făcătoare, şi Paharul acesta, vestim moartea Domnului. Și Paşti săvârșim. Ci fiindcă la Soborul 1 sau adunat Părinţii şi au rânduit când să se facă Paştile, cinstind Biserica pretutindenea învoirea şi unirea, au primit rânduiala pe care ei au făcut. Deci trebuia după Hrisostom, şi latinii mai mult să cinstească învoirea şi unirea Bisericii decât pe pândirea vremilor (adică pe a ismeriei, care s-au pogorât acum la 11 Martie, fiind în vremea Soborului 1 la 21 Martie). Şi să prăznuiască Paştile cu noi, şi să nu necinstească pe acei 318 de Dumnezeu purtători Părinţi, care o au legiuit aceasta după Dumnezeiasca luminare, socotindu-i pe aceştia ca pe nişte fără de minte, şi ocărând Biserica, pe Maica noastră a tuturor. Că, (zice după urmare Hrisostom) de ar fi şi greşit Biserica, negreşit nu s-ar fi pricinuit atâta mare vină din amărunta paza aceasta a vremii, cât de mare rău s-a pricinuit din osândirea aceasta, şi din dezbinarea cea din Catoliceasca Biserică. Fiindcă zice: „Nu poartă grijă Dumnezeu şi Biserica pentru acest fel de pândire a vremilor şi a zilelor, decât pentru singură unirea şi Paşti.” Şi vezi iubitule, cum Dumnezeiescul Hrisostom numeşte schismatici pe latini, pentru că din nou au izvodit Pascalia lor şi calendarul, nu pentru că nu este aceasta după ismeria dreaptă. Pentru că şi noi vedem că ismeria au rămas cu adevărat 11 zile înapoi, ci pentru că aceştia s-au deosebit de noi, care este o vinovăţie neiertată, după acest Sfânt. Că zice întru acelaşi cuvânt: a posti cineva şi a face Paştile în această vreme, ori în aceea, după 21 a lui martie, să zicem precum facem noi, ori după 11 a lui martie, precum fac latinii, aceasta nu este vinovăţie. Iar a dezbina cineva Biserica, şi a se împotrivi cu prigonire şi a face împerechieri şi desperechieri, şi a deosebii pre sine-şi pururea de Obştescul Soborul Bisericii, aceasta este păcat neiertat, şi de prihană vrednic, şi are multă muncă şi pedeapsă. Că trebuie să ştie ei că şi Soboarele cele de toată lumea, care s-au făcut după cel întâi, şi ceilalţi Părinţi, vedea cu adevărat şi ei, ca niște înţelepţi ce erau, că mult s-au pogorât ismeria. Dar însă n-au voit a o strămuta din 21 martie, unde o au găsit Soborul 1, cinstind mai mult pre învoirea şi unirea Bisericii, decât pre amărunţimea ismeriei, care nu pricinuieşte, nici la aflarea Paştilor noastre vreo tulburare, nici vătămarea blagocestiei. Iar mai ales că, amărunţimea aceasta pricinuieşte latinilor două necuviinţe mari, adică, a prăznui ei Paştile, ori cu iudeii, care este împotriva Apostolescului Canonului acestuia, ori mai înainte de iudei. Şi cum că mai mult place lui Dumnezeu rânduiala Paştilor, şi, în scurt a zice, a calendarului nostru, decât rânduiala Paştilor şi calendarul latinilor, este văzut din minunile ce au arătat şi arată până acum pentru aceasta. Că şi în părţile Iliupolei cei din Egipt, (Heliopolis), unde sunt piramidele cele două mari, în fiecare an lucrează Dumnezeu o minune ca aceasta: Adică în seara Joii celei Mari a noastre (nu a latinilor) pământul varsă moaşte şi oase vechi de oameni, de care se umple un câmp lat, care stau până în Joia Înălţării, şi atunci să ascund şi nicidecum se văd, până iarăşi la Joia cea Mare. Aceasta nu este vreun basm ci adevărat lucru, şi mărturisit de istoricii vechi şi noi, iar mai ales de Gheorghie Coresie Hiotul, şi de pururi pomenitul Nectarie Patriarhul Ierusalimului, care în Hronograful Arăbesc îl povesteşte în foaia 266 şi cu ochii săi l-au văzut, precum din cele ce zice mai jos se vede. (Iar oasele aceste omeneşti mai înainte vestesc învierea morţilor ce va să fie, precum le-a văzut şi proorocul Iezechia). Dar scrie şi pomenitul Coresie, că Pashasin scria către papa Leon (precum s-a arătat în epistola 63 a lui Leon), cum că prăznuind oarecând Paştile Răsăritenii, adică în 22 a lui martie, iar Apusenii în 25 a lui martie, un izvor de apă fiind uscat mai înainte, s-a umplut de apă în 22 a lui martie la Paştile Răsăritenilor noaptea, adică, şi nu la Paştile latinilor. Vezi pe Dositei în cartea 12 pentru Patriarhii cei ai Ierusalimului, care povesteşte de o minune ce s-a făcut la Belgrad, adeveritoare calendarului nostru, şi surpătoare calendarului latin, pe care a văzut-o Paisie, Patriarhul Ierusalimului, adică, un aluat ce s-a plămădit de o latină în ziua Proorocului Ilie, s-a prefăcut în piatră uşoară numită chisira.
—
Subnota (43)
Că marele Constantin cel întocmai cu Apostolii, pe lângă alte bunătăţi ce a făcut a adaos şi aceasta, să roage pe întâiul sobor a toată lumea să rânduiască ca să se prăznuiască Sfintele Paşti în toată lumea întru una şi aceeaşi zi. Că nu au suferit fericitul să vadă pentru praznicul acesta despărţită Biserica lui Hristos, şi că se fac multe soboare în osebite părţi şi că Apusenilor li se stă împotrivă pentru aceasta despre Asieni (Răsăriteni). Apusenii urmând obiceiul bătrânilor celor mai înainte de ei, iar asienii(Răsăriteni) urmând lui Ioan Evanghelistul, şi celorlalţi Apostoli, precum scrie Policarp al Smirnei către Victor al Romei după Eusebie cartea 5 cap. 13. Vezi şi cuvintele lui Hrisostom cele pentru Paşti, în care minunat tâlcuiește pe cele ale Paştilor vechi în Hristos.
https://ayeaye20.wordpress.com/2017/07/08/stilistii-bosvbosvr-din-romania1/
——-
https://ayeaye20.wordpress.com/2017/07/09/stilistii-bosvbosvr-din-romania2/
———
https://ayeaye20.wordpress.com/2017/07/09/stilistii-bosvbosvr-din-romania3/
——–
https://ayeaye20.wordpress.com/2017/07/09/stilistii-bosvbosvr-din-romania4/
———
https://ayeaye20.wordpress.com/2017/07/09/stilistii-bosvbosvr-din-romania5/
——–
https://ayeaye20.wordpress.com/2017/07/09/stilistii-bosvbosvr-din-romania6/
——–
https://ayeaye20.wordpress.com/2017/07/09/stilistii-bosvbosvr-din-romania7/
========
https://www.scribd.com/mobile/document/353366757/Stilistii-Bosvbosvr-Din-Romania-pdf
—
Click to access STILISTII_BOSVBOSVR_DIN_ROM%C3%82NIA.pdf.pdf
—-
De pe site
Click to access 1_Stilistii_bosv_bosvr_din_Rom%C3%A2nia%281%29_ayeaye20_1.merged.pdf
Cartagina
CANONUL 10
Dacă cumva vreun prezbiter de episcopul său fiind osândit, cu oarecare trufie şi mândrie îngâmfându-se, ar socoti a fi dator a aduce lui Dumnezeu cele sfinte despărţit, ori alt altar ar socoti să ridice, împotriva bisericeştii credinţe, unul ca acesta anatema fie.
[Apostolic, can. 31; Sinod 4, can. 18; Sinod 6, can. 31, 34; Sinod 1 şi 2, can. 13, 14, 15; Antiohia, can. 5; Cartagina, can. 11, 62]
TÂLCUIRE
Canonul acesta zice, că de cumva vreun prezbiter, prihănindu-se de episcopul lui, că nu bine vieţuieşte, va ajunge la atâta mândrie, încât să se ridice împotriva lui, şi să zidească din nou Jertfelnic şi Biserică, ca să săvârşească îndeosebi cele sfinţite, fără de voia episcopului său, să fie anatema. Că aceasta ce face, este împotriva şi a stării Bisericii, care vrea iereii să fie supuşi arhiereilor, şi împotriva credinţei. Fiindcă din aceasta cei necredincioşi hulesc şi batjocoresc credinţa noastră, văzând pe cei ierosiţi (sfinţiţi) aşa fără de rânduială. Şi în scurt să zicem, pentru că aceasta ce face, pricinuieşte dezbinare în Biserică.
==== Infiintare de alte altare cei din bosv/bosvr is anathema
—–
CANONUL 11
Dacă vreun prezbiter întru purtarea lui s-ar osândi, este dator unul ca acesta a vesti megieşilor episcopi, ca ei auzind lucrul, şi prin ei, cu episcopul lui să se împace. Iar de nu ar face aceasta, ci (care să nu fie), cu mândrie îngâmfându-se de împărtăşirea episcopului său pe sineşi s-ar deosebi, şi una cu oarecare făcând deosebire, ar aduce lui Dumnezeu sfinţenia (a proaducerii). Unul ca acesta anatema să se socotească, şi locul său să-l piardă, luându-se aminte, ca nu cumva să aibă dreaptă pâră asupra episcopului.
[Apostolic, can. 31, 32; Sinod 1, can. 5; Sinod 4, can. 18; Sinod 6, can. 31, 34; Sinod 1 şi 2, can. 13, 14, 15; Antiohia, can. 5, 6; Gangra, can. 6; Cartagina, can. 62]
TÂLCUIRE
Acesta este unit cu canonul mai de sus, că zice, să se anatematisească cu adevărat prezbiterul cel ce de episcopul său s-a osebit, şi locul să-şi piardă, adică să se caterisească. Însă de nu va vesti întâi pricina, pentru care se prihăneşte de episcopul său, învecinaţilor episcopi. Ca prin ei să se împace cu acela, ci defăimându-l cu mândrie, s-ar despărţi de el. Dar trebuie să se facă cu amăruntul cercetare, nu cumva pentru drepte prihăniri, şi vinovăţii ale episcopului fuge prezbiterul de împărtăşirea lui (şi atunci va rămâne nevinovat).
=====Anathema de e caterisit pe drept si slujeste (si sa nu imi zici ca e canon ptr preot ca si episcopul are daru preotiei si cand e depus din treapta de episcop nu ramane preot ci mirean)
——–
CANONUL 13 (334), 13
Mulţi Episcopi adunându-se, vor hirotonisi Episcop. Iar de va fi nevoie, trei episcopi, ori în ce fel de loc ar fi, cu porunca celui mai întâi, vor hirotonisi pe Episcop. Şi dacă vreunul întru ceva s-ar împotrivi mărturiei sale, sau iscăliturii, el însuşi pe sine se va lipsi de cinste.
[Apostolic, can. 1; Sinod 1, can. 4, 6; Sinod 7, can. 3; Antiohia, can. 19; la tălmăcirea pentru Agapie şi Vagadie a Sinod Constantinopol, can. 1]
TÂLCUIRE
Atât alegerea, şi sfinţita săvârşire cea prin rugăciuni a Arhiereului, trebuie a se face de mulţi arhierei. Iar dacă de oarecare nevoie nu pot mulţi a se aduna, trei însă trebuie, şi a-l alege, şi a-l hirotoni cu porunca şi voia Mitropolitului eparhiei, căruia sunt ei supuşi, şi cel ce urmează a se hirotonisi. Iar dacă vreunul din arhiereii cei ce l-au ales, şi după ce din gură au mărturisit, şi cu mâna au iscălit, că este vrednic de episcopie cel ce urmează a fi Arhiereu, la urmă s-ar împotrivi mărturisirii şi iscăliturii sale, zicând, că nu-i vrednic (poate pentru că ar fi aflat vreo vinovăţie a lui care îl opreşte de Arhierie) acesta, singur pe sineşi s-a lipsit de cinstea Episcopului, adică se va caterisi. Însă de nu va arăta cu dovadă învinovăţirea cea asupra ipopsifiului (alesului).
(334)Numărul 14 al canonului are de către tâlcuitori, ca în Tripoli pentru lipsa episcopilor, preotul să se judece numai de cinci episcopi, şi de al său, iar diaconul de doi, şi de al său, precum se află în practicalele sinodului acestuia. Din aceasta scoatem ca o încheiere, şi zicem, că, precum sinodul acesta a iertat, şi de către mai puţini episcopi a se judeca cei ierosiţi (sfinţiţi) pentru că în locul acela episcopi mulţi nu se aflau, tot atât este a zice, pentru nevoie. Cu acest chip este iertat a se face şi Sfântul Evheleon (adică sfinţirea untului de lemn sau Maslu) în oarecare sate şi locuri ale Bulgariei, ori şi în alte eparhii (provincii), nu numai de către trei preoţi, ci şi de către doi, şi de unul pentru lipsa preoţilor, care este în locul acela, pentru nevoie. Mai bine dar este a se săvârşi Taina şi de un singur preot, decât a se lipsi cu totul desăvârşit creştinii cei de acolo, şi mai ales bolnavii, şi prin acestea a se lipsi de iertarea păcatelor lor, care acesta o hotărăşte acelora. Pentru că dacă un singur preot săvârşeşte toate celelalte Taine, şi mai mari decât sfinţirea untului de lemn, pentru ce şi numai singur dumnezeiescul Evheleon, să nu poată a-l săvârşi? Aceea însă ce o zice dumnezeiescul Iacov „Să cheme pe preoţii Bisericii” se înţelege de vor fi, dar nu şi nefiind, nici aflându-se acolo. Căci nevoia canoanelor şi legilor nu se supune, până când ea este nevoie.
=====Hirotonia unui alt Episcop se face cu mai multi Episcopi nu de unul singur
——-
CANONUL 50, 46
Celor ce se pocăiesc, după osebirea păcatelor, cu a Episcopilor judecată, pocăinţele în timp să li se hotărească. Iar prezbiterul fără de ştirea Episcopului să nu împace (dezlege) pe cel ce se pocăieşte. Fără numai dacă nevoia silind, în lipsa Episcopului. Iar dacă cândva a vreunuia ce se pocăieşte, îi este vina publica şi vestită, care pe toată Biserica o clăteşte, înaintea narticei (tinda Bisericii) se va pune mâna pe acesta. [Apostolic, can. 39; Cartagina, can. 6, 7]
TÂLCUIRE
Fiindcă de a lega şi a dezlega Domnul Apostolilor a dat putere, iar Arhiereii sunt închipuire a Apostolilor. Pentru aceasta şi Canonul acesta porunceşte, că Arhiereul după osebirea păcatelor, să rânduiască celor ce se pocăiesc timpul pocăinţei lor, adică cât timp să fie în certarea legăturii. Iar prezbiterul să nu dezlege din legătură pe nici unul ce se pocăieşte, fără ştirea şi voia Arhiereului, fără numai, dacă cel ce se pocăieşte se află în primejdia morţii, şi Arhiereul nu este de faţă, ci lipseşte departe. Iar dacă cineva aflându-se în vreun păcat publicarisit şi pretutindeni vorbit, încât pentru covârşirea răului să pornească pe toţi clericii, ori spre a urma, ori spre a povesti; apoi s-ar căi unul ca acesta, peste acesta să se puie mâna Arhiereului, sau prin ştirea lui, mâna prezbiterului, nu în lăuntruș Bisericii, ca peste ceilalţi ce se pocăiesc, ci afară de boltă, adică afară şi de pridvor (precum se punea şi peste cei ce se întorceau din eresuri; canonul 7 al sinodului al 2-lea). Ca să stea să se tânguiască afară de uşa Bisericii. Fiindcă unii ca aceştia, în public şi arătat păcătuind, nu se socotesc că se mărturisesc. Că mărturisire se numeşte, arătarea păcatului celui ascuns. Iar aceştia cum se vor socoti că se mărturisesc, fiind păcatul lor tuturor arătat şi mai înainte de mărturisire.
===== Punerea mainii ptr dezlegare nu se face decat de Arhiereu sau de preot cu voia Arhiereului dar nu in Biserica (deci despre ce spovedanie a ereticilor e vorba ????cum sustin cei ce spun ca ii pot primi din prima la spovedit pe schismatici si eretici )
———-
CANONUL 57, 52
Să nu poată a se face de al doilea botezuri, ori de al doilea hirotonisiri, ori ale episcopilor strămutări. Şi ca, cel ce blândei aduceri aminte sfinţeniei voastre nu au voit a se supune, şi răul cel neiertat a-l îndrepta, cu puterea stăpânească îndată se va opri, şi păzindu-se forma aşezământului, nu se va judeca că este a sinodului. [Apostolic, can. 14, 27, 47, 68; Sinod 1, can. 2, 9; Antiohia, can. 5; Cartagina, can. 62, 76, 83, 99, 100, 106, 107]
TÂLCUIRE
Porunceşte canonul acesta, ca nici cei botezaţi de cei dreptslăvitori, să se boteze a doua oară după cel 47 apostolesc; nici hirotoniţi de cei dreptslăvitori, să se hirotonisească a doua oară după cel 68 apostolesc. Nici episcopii să treacă de la o eparhie la alta, după cel apostolesc 14. Pe care şi citeşte-le. Dar fiindcă un episcop cu numele Cresconie, lăsând episcopia sa, a trecut la alta străină, numită Veceni, şi de multe ori pentru aceasta vestindu-se, n-au voit a o lăsa, rânduieşte canonul acesta, ca el, ca unul ce n-a voit a se supune şi a îndrepta răul acesta neiertat, să se izgonească de la Biserica cea străină cu puterea cea din afară a stăpânitorilor. Însă de s-a păzit la dânsul chipul stării, adică de i s-a adus aminte, după canoane, şi a rămas nesupus, întâi să se lepede afară din sinodul episcopilor şi să se caterisească, şi apoi aşa caterisit, fiind de aici ca un mirean, să se dea stăpânitorilor.
======Se stie ca stilistii boteaza a doua oara
CANONUL 58, 53
Forma cea veche se va păzi, ca numai puţin de cei rânduiţi trei episcopi, să fie de ajuns spre hirotonia episcopilor. [Apostolic, can. 1; Sinod 1, can. 4; Sinod 7, can. 3; Antiohia, can. 19; Cartagina, can. 13]
TÂLCUIRE
Trebuie a se păzi vechiul canon, al Apostolilor, şi al sinoadelor celor de aici, şi mai ales cel al 4-lea al celui 1. Căruia sinod făgăduieşte sinodul acesta în întâiul său canon să urmeze. Adică, ca mai puţin de trei arhiereu, pe alt arhiereu să nu hirotonisească.
=====Hirotonia cu 3 Episcopi a Episcopului
——-
CANONUL 59, 54
Ca, dacă cândva spre alegerea de Episcop vom veni, şi se va ivi oarecare contrazicere. Fiindcă unele ca acestea de noi s-au tractarisit. Sumeţ lucru este dar, ca singuri trei să se afle spre a curăţi pe cel ce are a se hirotonisi. Ci pe lângă numărul cel mai înainte zis, să se adauge unul şi doi. Şi înaintea a însuşi poporului; pentru care are a se hirotonisi, se vor cerceta întâi feţele ale celor ce contrazic. Că la urmă şi cele propuse de ei se vor uni. Şi când se va arăta curat înaintea publicei înfăţişări, apoi aşa se va hirotoni. [Apostolic, can. 61; Sinod 6, can. 2; Cartagina, can. 138]
TÂLCUIRE
Şi canonul acesta este următor cu cel mai de sus, zicând, că dacă cei trei episcopi ce sunt de ajuns spre hirotonia Episcopului, aceştia trei vor alege şi vor hotărî pe cel ce are să se facă Arhiereu, dar se va face de alţii împotrivă zicere, de oarecare prihăniri asupra celui ales, precum unele ca acestea urmate de multe ori s-au tractat sau s-au cercetat de noi atunci, nu trebuie singuri acei trei să se judece, şi să-l dezvinovăţească. Ci să fie cu ei şi alt unul, sau doi episcopi. Şi întâi să cerceteze înaintea norodului, celui ce are a i se hirotoni alesul, feţele prihănitorilor de ce cinste sunt. Şi de nu sunt şi ei prihăniţi, atunci să cerceteze şi prihănirile cele de dânşii puse înainte. Şi după ce el s-ar arăta curat de ele înaintea poporului, atunci să se hirotonească episcop.
====Hirotonia cu 3 Episcopi si cu poporul care sa fie de fata la cercetare
——–
CANONUL 130, 124
A plăcut, ca, oricare episcopi, pe gloatele, care le socotesc că se cuvin scaunului lor, nu (de la sine) să le caute, ci să o facă aceasta prin judecata altor episcopi. Iar de ar năvăli asupra popoarelor ce se ţin de altul, sau voind ele, sau nevoind (atunci episcopii), să sufere paguba pretenţiei (lucrului) lor. Şi oricare o au făcut aceasta, de nu se va întreba adunarea care dintre episcopi, ci încă despre aceasta se prigonesc, acela se va depărta de acolo, pentru care se va dovedi, că lăsând pe judecătorii bisericeşti, a făcut năvălire. Şi să nu se măgulească cineva pe sineşi, precum că a luat de la primatul (cel mai întâi) scrisori pentru a le ţine, ci ori de are scrisori, ori de nu are, să se întâlnească cu cel ce le ţine, şi de la dânsul să ia scrisori, ca să se arate acesta că cu pace ţine pe Biserica ceea ce se cuvine lui. Iar dacă şi acela vreo întrebare împotrivă ar aduce, aceasta să se mărginească (hotărească), între episcopii judecători, ori între acei pe care primatul i-ar da lor, ori de acei pe care vecinaţi fiind cu învoire i-ar alege ei.
TÂLCUIRE
Opreşte canonul acesta, pe episcopi de a întrebuinţa silnicie, ci cu judecata episcopilor, să ceară pe noroadele acelea, ce socotesc că li se cuvin. Iar de vor căuta silniceşte a le lua, ori de i-ar vrea ele, ori de nu i-ar vrea pe ei episcopi, aceştia să piardă pe noroadele acelea, chiar de ar fi avut dreptate a le lua, pentru silnicia ce au întrebuinţat. Ci deşi episcopii aceştia doi care pentru noroadele acestea se gâlcevesc, vor veni la judecata episcopilor, şi mai înainte de a sfârşi judecata, ci încă, cercetându-se lucrul, unul din ei, ar lăsa judecata episcopilor, şi ar întrebuinţa năvălire şi silnicie, şi acesta să piardă pe noroadele acelea, chiar deşi au avut dreptate a le lua. Şi să nu se amăgească cineva, şi să facă aceasta, pricinuind că are voie de la mitropolitul lor, ca să ţie norodul acela. Că trebuie a avea scrisoare arătătoare, că cuvenindu-se lui cu pace l-a luat, de la episcopul ce îl ţinea mai înainte. Iar nefăcând aceasta, să piardă dreptul său. Iar dacă şi pârâtul episcop, asemenea va pârî pe pârâşul său, să se judece de episcopi, sau rânduiţi de mitropolitul, sau de cei megieşiţi aleşi de dânşii.
=====Sa arate Galaction Scrisorile care i-au dat Mitropolia si Norodul din România
————————————————–
Vasile cel Mare
CANONUL 1
Deci întrebarea cea pentru cei curaţi, şi s-a zis mai înainte, şi bine ai făcut aducerea aminte, că se cade a urma obiceiului celor din fiecare loc, pentru că cu deosebire au vorbit pentru botezul lor, cei ce atunci au pomenit pentru aceştia. Iar cel al pepuzienilor, mi se pare a nu avea nici un cuvânt. Şi m-am mirat cum ştiutor de canoane fiind, l-a trecut marele Dionisie.Că botezul acela a judecat cei vechi a se primi, care nimic iese afară de credinţă. Drept aceea pe unele le-au numit eresuri, iar pe altele schisme; şi pe alteleparasinagoguri (nelegiuite adunări). Deci eresuri pe cei cu totul lepădaţi şi după însuşi credinţa sunt înstrăinaţi. Iar schisme, pe cei ce pentru oarecare cauze bisericeşti şi întrebări putincioase de a se vindeca, între cei despărţiţi. Iar parasinagoguri, pe adunările cele ce se fac de nesupuşii prezbiteri, sau episcopi, şi de ne învăţatele popoare. Precum, dacă vreunul fiind cercetat în vreo greşeală, s-adezbinat de la slujbă (Liturghie), şi nu s-a supus canoanelor, ci luişi şi-a răzbunat proiestoşia şi slujirea, şi s-a dus împreună cu acesta, oarecare părăsind soborniceasca Biserică. Una ca aceasta este parasinagogă. Iar schisma, este a fi cu deosebire pentru pocăinţă de cum sunt cei în unire cu Biserica. Iar eresuri, precum al maniheilor, şi al valentinienilor, şi al marchioniştilor, şi al înşişi pepuzienilor acestora. Că dea dreptul deosebirea este pentru însăşi credinţa cea întru Dumnezeu. Deci s-a părut celor din început, cel al ereticilor, cu totul să se surpe. Iar cel al celor ce s-au dezbinat, ca a unora ce încă sunt în Biserică, să se primească. Iar cei ce în parasinagoguri, cu pocăinţă de cuvânt, şi cu întoarcere făcându-se mai buni, să se împreuneze iarăşi cu Biserica. Încât de multe ori şi cei ce în vreo treaptă s-au dus împreună cu cei nesupuşi, când se vor căi, să se primească întru aceeaşi rânduială.Deci pepuzienii, sunt arătat eretici. Că întru Duhul cel Sfânt au hulit. Lui Montan, Priscilei cu nelegiuire şi cu ruşinare însemnând pe numirea Mângâietorului. Că ori sunt vrednici de osândă, ca unii ce pe oameni i-au făcut dumnezei, ori ca unii ce pe Duhul cel Sfânt prin asemănarea cea cu oamenii L-au batjocorit, şi aşa sunt vinovaţi osândirii celei veşnice, pentru că neiertată este hula cea întru Duhul cel Sfânt (Matei: 12,31). Deci ce cuvânt are cuvântul acestora a se primi, al celor ce botează în Tatăl, şi în Fiul, şi în Montan, şi în Priscila? Că nu s-au botezat ce nu-s botezaţi în numele cele predate nouă.Drept aceea, deşi despre marele Dionisie aceasta nu s-a luat aminte, dar nouă nu se cade a păzi urmarea greşalei. Că necuviinţa de acolo este arătată şi văzută tuturor celor ce cât de puţin ştiu a socoti. Cei catari (curaţi) şi ei sunt din cei dezbinaţi. Dar însă s-a părut celor din început, celor împreună cu Ciprian zic, şi cu Firmilian al nostru, pe toţi aceştia a-i supune unei hotărâri. Pe cei curaţi (catarişti), şi înfrânaţi (engratişti), şi idroparastaţi, şi apotactişti (adică de sineşi lepădaţi de la soborniceasca Biserică). Căci începutul despărţirii s-a făcut prin dezbinare. Iar cei ce s-au dezbinat de Biserică, nu au mai avut harul Duhului Sfânt peste dânşi. Că a lipsit împărtăşirea, pentru că s-au întrerupt urmarea. Că cei întâi ce s-au depărtat, aveau hirotoniile de la Părinţi, şi prin punerea mâinilor lor peste ei, aveau darul cel duhovnicesc. Iar cei ce s-au rupt făcându-se mireni, nici de a boteza, nici de a hirotoni au avut putere, nici putea a da altora harul Sfântului Duh, de la care ei au căzut. Pentru aceasta ca nişte botezaţi de mireni cei de dânşii botezaţi, au poruncit (Părinţii) ca venind la Biserică, cu adevăratul Botez al Bisericii de a doua oară să se curăţească. Dar fiindcă cu totul s-a părut oarecărora din cei de la Asie, pentru iconomia multora să se primească botezul lor. Fie primit. Iar cel al înfrânaţilor se cade noi al înţelege lucrare rea. Căci ca să-i facă pe ei neprimiţi Bisericii, s-au apucat de aici, să întâmpine mai înainte cu însuşi al lor botez. De unde şi-au stricat şi obişnuirea lor. Deci socotesc, fiindcă nimic este pentru dânşii, zic, arătat, să cadă nouă a lepăda botezul lor. Şi de ar fi luat cineva de la dânşii pe acela,venind la Biserică, să-l boteze. Dacă aceasta va urma a fi piedică iconomiei celei obşteşti iarăşi se cuvine a se întrebuinţaobiceiul, şi să urmăm iconomisirilor ce au făcut la noi Părinţii. Că mă sfiesc ca nu cumva întârziindu-i cu Botezul să-i întârziem întru ale mântuirii prin această asprime a îndelungării. Iar dacă aceia păzesc Botezul nostru, aceasta pe noi să nu ne înduplece. Că nu suntem vinovaţi a le da lor har, ci a şerbi observaţiei celei cu scumpătatea canoanelor. Şi pentru tot cuvântul să se închipuiască, ca cei ce vin de la botezul acelora, să se ungă de credincioşi adică, şi aşa să se apropie la Taine. Că ştiu că pe fraţii cei de pe lângă Zonie şi Satornin, din rânduiala aceea fiind ei i-am primit la scaunul episcopilor. Drept aceea pe cei ce au fost împreună cu tagma acelora, nu mai putem a-i despărţi de Biserică, punând noi ca un canon despre împărtăşirea cea cu dânşii, prin primirea episcopilor.
[Apostolic, can. 46; Sinod 1, can. 8; Sinod 2, can. 7; Sinod 6, can. 95; Laodiceea, can. 7]
TÂLCUIRE
După procuvântare, prin urmare răspunde sfântul la cele ce Sfântul Amfilohie l-a întrebat. Şi urmând a zice pentru botezul schismaticilor cataron (curaţilor) adică a navatienilor şi de al ereticilor pepuzieni, adică ale montaniştilor, mai înainte şi mai obştesc face pe cuvânt, şi pe despărţirea acelor vechi o pomeneşte. După care alţii se zic eretici, iar alţii schismatici, şi alţiiparasinagogi. Şi parasinagogi sunt prezbiterii şi episcopii cei nesupuşi, care căzând în oarecare greşale s-au caterisitde preoţia şi arhieria lor canoniceşte. Însă nevrând a se supune canoanelor, cu de sineşi stăpânire ş-au izbândit, şi lucrau deosebi cele ale preoţiei sau ale arhieriei. Şi împreună cu dânşii au urmat şi alţii, lepădându-se înşişi de soborniceasca Biserică. Iar schismatici se numesc, acei ce se osebeau de către soborniceasca Biserică, nu pentru dogme de credinţă, ci pentru oarecare întrebări bisericeşti lesne de îndreptare. Iar eretici se numesc aceia a cărora osebirea îndată şi dea dreptul pentru credinţa cea întru Dumnezeu. Adică cei despărţiţi cu credinţa şi cu dogmele de către dreptslăvitori, şi desăvârşit depărtaţi.Deci parasinagogii se unesc iarăşi cu Biserica prin pocăinţa cea binecuvântată, şi prin întoarcere. Şi cei ce dintr-înşii au fost preoţi, şi clerici, întorcându-se întru aceeaşi rânduială se primesc, a căreia au fost. Iar ereticii cei mai sus arătaţi şi înşişi pepuzienii, pentru care este cuvântul, şi câţi alţii, întorcându-se la dreaptaslăvire, se botează ca elinii. Fiindcă Părinţii cei vechi numai Botezul acela au judecat a se primi, care nicicum iese din credinţă, iar al ereticilor, ca unul ce este afară din dreapta credinţă, au judecat desăvârşit să se lepede. Pentru aceasta prin urmare şi al pepuzienilor se leapădă, căci botează nu în numele cele predanisite ale Preasfintei Treimi, adică în Tatăl, în Fiul, şi în Sfântul Duh. Ci în Tatăl, în Fiul, şi în Montano, şi în Priscila, şi de aici fiindcă hulesc în Duhul cel Sfânt (care hulă este neiertată), punând numele al însuşi Mângâietorului asupra oamenilor muritori, şi dumnezei făcând pe oameni, sunt arătaţi eretici. Pentru aceasta, întorcându-se, trebuie să se boteze. Iar deşi Dionisie (al Alexandriei adică) zice să nu se boteze, însă la aceasta a greşit, şi noi la aceasta nu trebuie a urma. Iar pentru schismatici au fost două socoteli. Că Sfântul Ciprian şi sinoadele cele două de lângă el s-au făcut în Africa (vezi canonul lui). Ci şi sinodul ce s-a făcut în Iconia de Sfântul Firmilian (pe care al său îl numeşte marele Vasilie, ca pe unul ce a stătut episcop al Cesareei) păzind amărunţimea, a poruncit, ca curaţii aceştia, pentru care este cuvântul, înfrântecii şi apotactiţii (vezi la canonul 95 al sinodului 6) şi idroparastaţii (vezi la canonul 32 al sinodului 6). Şi în scurt toţi schismaticii venind la soborniceasca Biserică, să se boteze. Fiindcă ierosiţii cei dintâi ai schismaticilor, aveau darul de la Biserică de a hirotoni, şi a boteza. Iar după ce odată s-au dezbinat de tot trupul Bisericii, l-au pierdut şi nu mai pot a boteza pe alţii, ori a hirotonisi, sau a da darul de care prin dezbinare s-au lipsit.Pentru aceasta şi cei ce de ei se botează, se socotesc că s-au botezat de mireni. Pentru aceasta şi trebuie să se boteze. Iar oarecare episcopi la Asia au primit botezul lor, pentru iconomie, şi nu pentru scumpătate, ca cum schismaticii ar fi încă mădulare ale Bisericii. Drept aceea după socoteala lor fie primit. Însă schismaticii engratişti (înfrânaticii) deosebit trebuie a se boteza întorcându-se, după scumpătatea canoanelor. Şi pentru că şi-au izvodit osebit botez, schimosind predanisirea ceea ce este la Botez. Şi căci pentru aceştia osebită şi arătată hotărâre nu s-a făcut cum să se primească. Iar de nu botează ei de iznoavă pe cei ce din dreptslăvitori vin la dânşii; aceasta nu trebuie a ne îndupleca spre a nu-i boteza şi noi pe ai lor venind la dreptslăvitoarea Biserică. Însă dacă şi aceasta, are să se facă împiedicare obşteştii iconomii, care pentru toţi schismaticii o au făcut Părinţii, să urmăm şi noi iconomiei, ca nu cumva pentru asprimea poruncii acesteia, să-i facem leneşi spre a se boteza, ruşinându-se poate, că se botează ca nişte desăvârşit necredincioşi, şi prin urmare să împiedicăm mântuirea lor. Şi să zicem în scurt: Câţi se botează în botezul acelora, aceştia întorcându-se la dreapta slăvire,negreşit trebuie a se unge de cei dreptcredincioşi, cu Sfântul Mir, şi aşa să se împărtăşească cu dumnezeieştile Taine. Şi fiindcă am primit pe episcopii înfrânaticilor acestora, şi hirotoniile lor, cu primirea aceasta, am făcut prin lucru ca un canon, şi am arătat că ei nu sunt despărţiţi de soborniceasca Biserică. Vezi şi tâlcuirea celui 46 apostolesc.
==== Se incalca acest canon de cei ce nu boteaza schismaticii cei ce hulesc spunand ca nu e har in BOR,ei(bosv/bosvr) devenind eretici si anathematizati in Duminica Ortodoxiei deci ce botez e acela al celui ce huleste pe Stapanul Hristos si ce harul Tainelor?????implcit Treimea ptr ca harul e comun.
Anathema stilistilor bosv/bosvr care au modificat crezu ridicand calendaru la rang de dogma(inventand o noua dogma) si tututor ce cugeta asemenea lor si ptr inventarea altei “biserici” cea calendarista Anathema! Anathema! Anathem!
Sin VII
CANONUL 3
Toată alegerea făcută de către boieri, pentru episcop, sau pentru prezbiter, sau pentru diacon, neîntărită să rămână după canonul ce zice. Dacă vreun episcop lumeşti stăpânitori întrebuinţând, prin aceştia ar lua Biserică, să se caterisească şi să se aforisească, şi toţi cei ce se împărtăşesc cu dânsul. Că trebuie cel ce urmează a se înainta la episcopie, de episcopi a se alege, precum de către Sfinţii Părinţi cei din Niceea sa hotărât, în canonul ce zice. Episcopul se cuvine, mai ales de toţi cei ce sunt în eparhie a se aşeza; iar dacă una ca aceasta ar fi cu anevoie, ori pentru vreo neapărată nevoie, ori pentru lungimea căii, negreşit trei la un loc adunându-se, împreună alegători făcându-se şi cei ce nu vor fi faţă, şi conglăsuindu-se prin scrisori, atunci hirotonia să se facă. Iar întărirea celor ce se fac, să se dea mitropolitului în fiecare eparhie.
[Apostolic, can. 1, 2, 30, 61; Sinod 1, can. 4; Laodiceea, can. 5, 13; Cartagina, can. 59; Timotei, can.7]
TÂLCUIRE
Canonul acesta împreună se alcătuieşte din al 30-lea canon, al Apostolilor, şi din cel al 4-lea al sinodului 1 care fiindcă le-am tâlcuit, vezi a lor tâlcuire acolo. Numai aceasta însă cu deosebire are canonul acesta, ca toată alegerea de episcop, sau de prezbiter, sau de diacon, ce s-ar face cu stăpânirea şi silnicia stăpânitorilor, să rămână fără tărie. Şi ca episcopii să se aleagă de către episcopi, după chipul cel mai întâi adică. Iar cum că şi prezbiterii, şi diaconii se aleg, se arată mai ales de canonul acesta, despre care vezi subînsemnarea celui al 2-lea apostolesc. Iar cum că şi creştinii se cuvine după urmare a alege împreună cu arhiereii, pe cei ce au se hirotonisi, arată tâlcuirea celui 61 apostolesc. Vezi şi pe cel întâi, şi al 2-lea apostolesc, şi subînsemnarea celui al 5-lea din Laodiceea.
====nu se fac alegeri(ale episcopilor) numai de catre mireni, hirotonie acceptata prin SCRISORI, cu participarea mai multor episcopi ,si alegerea(episcopului)e a mirenilor impreuna cu arhiereii
———————————————
Sin I-II
CANONUL 1
Zidirea monastirilor, lucru aşa de respectat şi cinstit şi de fericiţii şi cuvioşii Părinţii noştri din vechi bine socotit, astăzi se vede rău făcându-se. Că oarecare punând nume de monastire averilor sale, şi făgăduindu-se că lui Dumnezeu afierosesc pe ele, domni pe sineşi ale celor afierosite se înscriu şi cu singură numirea socotesc meşteşugind a amăgi pe Dumnezeu. Că aceeaşi stăpânire şi după afierosire, nu se ruşinează a o răpi, pe care mai înainte nu se opreau a o avea. Şi atâta preocupare fac lucrului, încât multe din cele afierosite de însuşi cei ce le-au afierosit se văd vânzându-se, mirare şi urâciune pricinuind celor ce le văd. Şi nu numai căinţă nu le este lor pentru cele odată afierosite lui Dumnezeu, că îşi slobod loruşi stăpânire, ci şi altora pe aceasta fără sfială o dau. Deci pentru acestea a hotărât sfântul sinod, nimănui a fi iertat să zidească monastire, fără de socotinţa şi sfatul Episcopului. Acela însă stăruind şi dând voie, şi îndatorita rugăciune săvârşind precum de cei din vechi cu iubire de Dumnezeu s-a legiut, să zidească adică monastire, şi cu toate cele potrivite ei întru aceeaşi brevie (codică) să se scrie, şi în arhivele cele episcopeşti să se păstreze, nicidecum având voie cel ce le-a afierosit, fără de socotinţa episcopului, a se aşeza pe sineşi egumen, sau în locul său, a pune pe altul. Că dacă cele ce cineva dăruieşte unui om, peste acestea nu poate a fi stăpân, cum se va lăsa să răpească stăpânirea acestora, care cineva lui Dumnezeu le consfinţeşte şi le afieroseşte?
[Sinod 4, can. 4, 24; Sinod 6, can. 49; Sinod 7, can. 12, 13, 17, 19; Chiril, can. 2]
TÂLCUIRE
Fiindcă unii zidind monastiri şi afierosind lucrurile lor la ele, iarăşi după afierosire nu numai le stăpâneau şi le vindeau, ci şi pe alţii puneau stăpânitori peste ele, pentru aceasta canonul acesta rânduieşte ca fiecare monastire să se zidească cu voia şi ştirea Arhiereului celui localnic, care să săvârşească şi obişnuita rugăciune, când se pune temelia. Şi să se scrie în brebie (codică) atât monastirea cea din nou zidită, cât şi toate lucrurile şi averile cele afierosite ei, sau de cel ce o a zidit, sau de alţi creştini, şi această brevie să se păzească cu singuranţie în Episcopie sau Mitropolie. Pentru a nu putea de aici înainte cel ce le-a afierosit a reşlui ceva dintr-însele, şi atât de înstrăinat să fie de ea ctitorul şi afierositorul, încât nici el să se facă egumen al ei fără de voia Episcopului, nici pe altul a aşeza într-însa, ca (și) cum aceasta ar fi însuşită lui(269). Fiindcă dacă peste acelea ce dăruieşte cineva omului nu mai poate a porunci mai mult, cum acela pe cele afierosite odată lui Dumnezeu, poate a le stăpâni iarăşi? Unul ca acesta se socoteşte ca un fur de cele sfinte, şi osândei lui Anania şi Safira se supune.
(269)Aceasta asemeni să o păzească şi aceia care zidesc schituri ori afierosesc lucruri la acelea, ori dumnezeieşti lăcaşuri, ori alte oarecare afierosind lui Dumnezeu, după ce însă le-au afierosit numai pot şi aceştia toţi a mai stăpâni cele afierosite.
=====Sa nu zideasca manastire fara stirea Arhiereului/Episcopului incalcat de bosvr
———————————————-
Sin Loc Calcedon
CANONUL SFÂNTULUI LOCANICULUI SINOD A TREIA OARĂ ADUNAT ÎN CALCEDON ÎN TIMPUL LUI CIPRIAN TÂLCUIT
CANONUL 1
Iubiţilor fraţi, fiind noi în obştesc sfat am citit scrisorile de la voi trimise, pentru cei păruţi a fi botezaţi de către eretici ori schismatici, venind către soborniceasca Biserică care este una, întru care ne botezăm şi a doua oară ne naştem. Despre care şi suntem încredinţaţi, că şi voi înşivă aceleaşi făcându-le, întărirea soborniceştii Biserici o ţineţi. Însă de vreme ce sunteţi împreună părtaşi ai noştri, şi pentru obşteasca dragoste aţi voit a căuta despre aceasta, nu socoteală proaspătă vă aducem înainte, nici acum lucrată, ci pe cea din vechi cercată cu toată scumpătatea şi sârguinţa, de către cei ce au fost mai înainte de noi, şi de către noi bine ţinută o cuminecăm vouă şi o însoţim. Aceasta şi acum hotărâm care totdeauna cu tărie şi cu statornicie o ţinem, nimeni va putea să se boteze afară din soborniceasca Biserică, unul fiind Botezul, şi în singură soborniceasca Biserică aflându-se. Că scris este: „Pe Mine m-au părăsit pe izvorul de apă vie, şi ş-au săpat loruşi lacuri sfărâmate, car nu pot a ţine apă”(Ieremia: 2,13). Şi iarăşi Sfânta Scriptură, mai înainte vestind zice: „De apă străină depărtaţi-vă, şi din fântână străină să nu beţi” (Pilde: 5; 15,16). Şi se cuvine a se curăţi şi a se sfinţi apa mai întâi de preot, ca să poată cu însuşi Botezul să şteargă păcatele omului celui ce se botează. Şi prin Proorul Iezechiil zice Domnul: „Şi voi stropi pe voi cu apă curată, şi voi curăţi pe voi. Şi voi da vouă inimă nouă, şi Duh nou voi da vouă”(Iezechiil: 36,25). Cum dar poate a curăţi şi a sfinţi apa cel ce însuşi este necurat, şi la care Duh Sfânt nu este? zicând Domnul la Numeri: „Şi de toate cele ce se va atinge necuratul, necurate vor fi”(Numeri: 19,22). Cum poate botezând, altuia a da iertarea păcatelor cel ce nu poate păcatele sale a le lepăda afară din Biserică fiind? Ci şi însăşi întrebarea care se face întru Botez este martor al adevărului. Că zicând celui ce se cercetează: „Crezi că viaţă veşnică, şi iertare de păcate iei?” Nu altceva zicem decât că în soborniceasca Biserică poate a se da; iar la eretici unde Biserică nu este, cu neputinţă este a lua iertare păcatelor. Şi pentru aceasta apărătorii ereticilor, sunt datori sau întrebarea a o schimba sau adevărul a-l apăra, de nu cumva le dau lor şi Biserica, însă de nevoie este a se unge cel ce se botează, ca luând hrisma (ungerea cu Sfântul Mir) să se facă părtaş al lui Hristos. A sfinţi dar untdelemn ereticul nu poate, cel ce nici Jertfelnic are, nici Biserică. Nu se poate dar nicidecât a fi hrismă la eretici. Că bine arătat este nouă, că nicidecum se poate la aceia a se sfinţi unt de lemn spre ungere. Că suntem datori a şti şi a nu ne fi necunoscut că este scris: „Untul de lemn al păcătosului să nu ungă capul meu”(Psalm: 140,6). Care lucru cu adevăra şi de demult l-a vestit Duhul cel Sfânt în Psalmi: „Ca nu cumva, abătându-se vreunul, şi din calea cea dreaptă rătăcindu-se, de către ereticii vrăjmaşii lui Hristos să se ungă. Căci cum se va ruga pentru cel ce s-a botezat (cel ce nu este preot) şi ierosilos şi păcătosul? Când zice Scriptura, că: „Dumnezeu pe păcătoşi nu-i ascultă, ci de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi voia Lui o face, pe acesta îl ascultă” (Ioan: 9,31). Prin Sfânta Biserică înţelegem că se dă lăsarea păcatelor. Şi cine poate a da lucrul ce însuşi nu-l are? Sau cum poate a lucra lucruri duhovniceşti cel ce leapădă pe Sfântul Duh de la sine? Pentru aceasta este dator şi a se reînnoi cel ce vine către Biserică, ca înăuntru prin sfinţi să se sfinţească. Că scris este: „Fiţi sfinţi că Eu sfânt sunt, zice Domnul” (Leviţi: 11,44; 19,2; 20,7). Ca şi cel prins de rătăcire, întru adevăratul şi bisericescul Botez, şi de însăşi rătăcirea aceasta să se dezbrace, care om venind către Dumnezeu şi preot căutând, în rătăcire aflându-se a căzut în ierosilie (fur de cele sfinte). Că trebuie a se cerca botezul ereticilor, ca să binevoiască împreună cu cei botezaţi de dânşii. Că nu poate în parte (adică în osebire) a covârşi. De au putut a boteza, au putut şi Sfânt Duh a da. De nu au putut, că afară fiind Duh Sfânt nu are, nu poate dar pe cel ce vine a boteza. Unul fiind Botezul, şi unul fiind Sfântul Duh, şi una Biserica de la Hristos Domnul nostru (lui Petru Apostolul din început zicând) asupra unirii întemeiată. Şi pentru aceasta cele ce se fac de dânşii mincinoase şi deşarte fiind, toate sunt neprimite. Că nimic poate fi primit şi ales la Dumnezeu din cele ce se fac de aceia, pe care Domnul vrăjmaşi şi împotrivnici ai săi îi zice în Evanghelii. „Cel ce nu este cu Mine, împotriva Mea este, şi cel ce nu adună cu Mine, risipeşte” (Matei: 12,30). Şi fericitul Apostolul Ioan poruncile Domnului păzind, mai înainte a scris în epistolie: „Aţi auzit că antihrist vine, şi acum încă mulţi antihrişti s-au făcut. Drept aceea ştim că vremea de pe urmă este. Dintre noi au ieşit, dar n-au fost dintru noi” (I Ioan: 2,18). Drept aceea şi noi suntem datori a pricepe şi a înţelege, că vrăjmaşii Domnului şi cei ce se numesc antihrişti, nu sunt putincioşi a da darul Domnului. Şi pentru aceasta noi cei ce suntem împreună cu Domnul şi unirea Domnului o ţinem, care după vrednicia Lui ni s-a dat preoţia Lui în Biserică liturghisindu-o, câte împotrivnicii Lui adică vrăşmaşii şi antihriştii le fac, suntem datori a nu le primi şi ale depărta şi a le lepăda, şi ca pe nişte spurcate a le socoti. Şi celor ce vin la cunoştinţa adevăratei şi bisericeştii credinţe de la rătăcire şi de la răzvrătire, să le dăm desăvârşit taina dumnezeieştii puteri, şi a unirii, şi a credinţei, şi a adevărului.
TÂLCUIRE
Cu multe dovezi arată canonul acesta că botezul ereticilor şi al schismaticilor este neprimit. Şi că se cuvine a se boteza ei când se întorc la dreptslăvitoarea şi soborniceasca Biserică. 1. Pentru că Botezul este unul, şi pentru că el se află în singură soborniceasca Biserică. Iar ereticii şi schismaticii afară din soborniceasca Biserică aflându-se, prin urmare nici un Botez au. 2. Apa Botezului se cade mai întâi a se curăţi şi a se sfinţi prin rugile preotului şi prin darul Preasfântului Duh, apoi să curăţească şi să sfinţească pe cel ce se botează într-însa, dar ereticii şi schismaticii nu sunt preoţi. Ci mai vârtos furi de cele sfinte, nici curaţi ci necuraţi, nici sfinţi, ca unii ce nu au Duh Sfânt. Deci nici Botez au. 3. Pentru Botezul cel în Biserica cea sobornicească, se dă iertarea păcatelor, iar prin botezul ereticilor şi al schismaticilor, afară fiind e soborniceasca Biserică, cum poate a se da iertarea păcatelor. 4. Cel ce se botează după ce se botează, se cuvine a se unge cu Sfântul Mir cel mare, care s-a sfinţit prin venirea Sfântului Duh. Iar ereticul neavând Sfânt Duh, ca un despărţit de El pentru eres şi pentru schismă (adică pentru dezbinare) de soborniceasca Biserică, cum poate a sfinţi Mirul cel de acest fel? 5. Preotul se cuvine a se ruga către Dumnezeu pentru mântuirea celui ce s-a botezat, iar ereticul şi schismaticul, fur de cele sfinte fiind şi păcătos (nu atât pentru fapte, ci mai mult pentru eres şi pentru schismă, care este păcat mai mare decât toate), cum poate fi ascultat de Dumnezeu, în vremea când zice Scriptura: Că pe păcătoşi nu-i ascultă Dumnezeu. 6. Pentru că nu poate fi primit la Dumnezeu botezul ereticilor, şi al schismaticilor, fiindcă ei sunt vrăjmaşi ai lui Dumnezeu, şi antihrişti numindu-se de Evanghelistul Ioan. Deci pentru toate acestea şi altele, canonul acesta cu scumpătate voieşte a se boteza toţi ereticii şi schismaticii. Adăugând şi aceasta, că socotinţa aceasta a fi adică neprimit botezul ereticilor şi al schismaticilor, nu este nouă adică a Părinţilor sinodului acestuia, ci este veche cercată de cei mai dinainte de aceştia (adică din timpul lui Agripin episcopul Cartaginaiei, precum am zis în prolegomena sinodului acestuia, care mai a ajuns pe însuşi moştenitorii Apostolilor), şi care socotinţă cu multă silinţă şi scumpătate, este unită întru toate cu apostoleştile canoane 46, 47, 68. Şi nu numai de obşte canonul acesta leapădă botezul ereticilor şi al schismaticilor. Ci şi în deosebi fiecare din Părinţii cei 84 ai acestui sinod cu o osebită lucrare, adică cu 84 de hotărâri îl leapădă. Pentru aceasta şi ecumenicul al 2-lea sinod în al 7-lea canon al său în parte a păzit canonul acesta (deşi în celelalte nu l-au păzit, aceea făcându-o după iconomie şi conpogorâre, şi nu după scumpătate precum am zis în însemnarea canonului 46 apostolesc). Şi sinodul al 6-lea în canonul al 2-lea al său l-au pecetluit (deşi zice, că numai în locurile acelea ale Africii stăpânea, ci odată pecetluindu-l, mai mult l-au adeverit, şi nu l-au surpat). Îl primeşte însă pe acesta şi marele Vasilie, în întâiul său canon.
===== Ereticii si schismaticii bosvr/bosv nu au har, cine zice ca au har “clericii” lor le dau si Biserica adica erezia dogma calendar e Biserica la fel ca in Creta 2016 ereziile si sectele numite biserici, “botezul”(bosvr/bosv)lor nu e valabil ptr ca nu au har, harul e Taina , Taina e doar in Biserica nu la cineva care se auto-intituleaza Sef, Arhiereu,Mitropolit si mai e si caterisit
————————————————–
Sin Gangra
CANONUL 6
Dacă cineva afară de Biserică osebit ar îmbiserici, şi defăimând Biserica, ar voi a lucra cele ale Bisericii, nefiind împreună prezbiterul, după socotinţa episcopului, anatema fie.
[Apostolic , can. 31; Sinod 4, can. 18; Sinod 6, can. , can. 31, 34; Sinod 1 şi 2, can. 12, 13, 14, 15; Antiohia, can. 5; Cartagina, can. 10, 11, 62]
TÂLCUIRE
Fiindcă eustatienii afară de obşteasca adunare a credincioşilor ce se făcea în Biserică, îşi făceau osebite adunări, şi defăimând Biserica lui Dumnezeu, săvârşeau slujbe osebite prezbiterii lor, fără de socotinţa şi slobozenia localnicului episcop, pentru aceasta canonul îi anatematiseşte pe ei, şi pe cei asemenea lor, ca pe unii ce fac dezbinare. Citeşte şi pe 31 apostolesc.
======Anathema celor ce lucreaza ale preotiei(neavand preot) fara stirea Episcopului
——————————————–
Antiohia
CANONUL 9
Episcopii tuturor eparhiilor, trebuie a cunoaşte pe proestosul episcop cel ce este Mitropolie, şi el să primească purtarea de grijă a toată eparhia, pentru că la Mitropolie din toate părţile năzuiesc toţi cei ce au trebuinţă. Pentru aceea s-a socotit de cuviinţă ca el şi cu cinstea să întărească. Şi nimic de prisos să facă ceilalţi episcopi fără de dânsul, după vechiul canon al Părinţilor noştri care stăpâneşte. Decât acestea singure, câte se cuvin eparhiei fiecăruia, şi satelor ce sunt sub dânsa. Ca fiecare episcop să aibă stăpânire peste eparhia sa, a ocârmui după cuviincioasa evlavie pentru fieştecine, şi a face purtare de grijă de toată ţara cea de sub cetatea sa, încât şi prezbiteri a hirotonisi, şi diaconi, şi toate cu judecată a le împărţi. Iar mai încolo nimic să se apuce a face, fără de Episcopul Mitropoliei. Nici el fără de socotinţa celorlalţi. [Apostolic, can. 34]
TÂLCUIRE
Mai asemenea cu canonul 34 apostolesc este şi acesta, după cuvinte, şi după înţelegere [noimă]. Drept aceea de vrei mai pe larg a şti, vezi la arătatul Canon Apostolesc.
=====Hirotonii fara acodul Episcopului Mitropoliei si a celorlalti , ridicarea de alte altare, manastiri
————–
CANONUL 13
Nici un Episcop să îndrăznească de la altă eparhie, a se muta la alta, şi a hirotoni în Biserică pe oarecare spre înaintarea liturghiei, nici de ar duce pe alţii cu sineşi, fără numai chemat prin scrisori de s-ar duce, a Mitropolitului adică, şi a episcopilor celor împreună cu el, acelora adică la a cărora ţară s-ar duce. Iar dacă, nimeni chemându-l, s-ar duce cu nerânduială, pentru hirotonia oarecărora, şi spre aşezarea lucrurilor Bisericeşti, care nu se cuvin lui, fără tărie să fie cele de dânsul lucrate, şi el încă să-şi ia pedeapsa cuviincioasă a nerânduielii sale, şi a apucării celei fără cuvânt, caterisit fiind acum de aici înainte de sfântul sinod. [Apostolic , can. 35; Sinod 2, can. 2; Sinod 3, can. 8; Sinod 6, can. 20; Antiohia, can. 22; Sardica, can. 3, 11, 12]
TÂLCUIRE
Multe canoane opresc, de a merge episcop, în eparhia altuia, şi de a hirotoni, ori alt lucru episcopesc a lucra, precum şi canonul acesta asemenea opreşte, şi pe cel ce ar urma din potrivă îl cateriseşte.
=======”Hirotonii” fara scrisori si peste alta eparhie
—–
CANONUL 16
Oricare episcop vacant (fără eparhie) aruncându-se pe sineşi asupra vreunei Biserici ce nu are episcop, ar răpi scaunul fără de sinod întreg. Acesta să fie lepădat, măcar şi tot poporul, pe care l-a răpit, de l-ar alege pe el. Iar sinod întreg acela să fie, la care este de faţă împreună şi mitropolitul.
[Apostolic, can. 14]
TÂLCUIRE
Episcopul vacant este care n-are Biserică ori pentru că el n-a primit pentru răutatea eparhiaţilor lui, şi nu pentru a sa răutate, după canonul 36 apostolesc, ori pentru altă binecuvântată pricină; de va răpi scaunul vreunei eparhii văduve, de asemenea pricini, fără a i-l da sinodul arhiereilor, şi mitropolitul. Porunceşte canonul să se scoată din acea eparhie, măcar şi tot norodul de l-ar voi. Vezi pe cel apostolesc 14.
======Acordul numai al poporul fara episcopi nu e valabil ca in cazul in care s-a facut Cordun sef/arhiereu/mitropolit
—–
CANONUL 18
Dacă vreun episcop hirotonisindu-se la parohie, nu s-ar duce la ceea pentru care s-a hirotonisit, nu din a sa pricină, ci ori pentru lepădarea poporului, ori pentru altă pricină, care nu s-a făcut din partea sa. Acesta să se împărtăşească de cinste, şi de liturghisire. Numai nimic să supere lucrurile Bisericii, unde ar merge. Şi să aştepte acesta, ceea ce întregul sinodul eparhiei judecând, ar hotărî ce-i stă înainte.
[Apostolic , can. 36]
TÂLCUIRE
Mai aceleaşi ce şi canonul cel mai de sus, şi acesta le cuprinde, care şi cel 35 al Apostolilor le cuprinde. Deci episcopul cel ce nu pentru vreo pricină a sa vrednică de prihănit, ci ori pentru răzvrătirea eparhioţilor, ori pentru altă pricină binecuvântată, nu ar merge la eparhia pentru care s-a hirotonisit; să aibă şi cinstea de arhiereu, şi sfinţitele lucrări cele cuviincioase srhiereului să le lucreze. Însă smintelile, şi tulburări în străinele eparhii, unde s-ar afla el să nu pricinuiască (că fără ştirea şi voia Arhiereului locului, nici o lucrare Arhierească poate să facă), ci să aştepte, până ce Sinodul cel întreg şi cu Mitropolitul va rândui pentru dânsul ceva.
=====Sa nu faca nici o lucrare Arhiereasca fara stirea si voia Arhiereului locului
——–
CANONUL 19
Episcop să nu se hirotonisească fără sinod, şi fiinţa de faţă a celui ce-i în Mitropolia eparhiei (a provinciei sau ţării). Şi acesta fiind faţă negreşit, că mai bine este a fi împreună cu el toţi împreună slujitorii cei ce sunt în eparhie, şi să cade prin scrisoare a chema cel ce este în Mitropolie. Şi de ar întâmpina toţi, mai bine este. Iar de ar fi cu anevoie aceasta, cei mai mulţi însă negreşit trebuie a fi de faţă, ori prin scrisori să se facă de un suflet. Şi aşa cu a tuturor, ori venire de faţă, ori hotărâre, să se facă aşezarea lui. Iar de s-ar face într-alt chip afară de cele hotărâte, nimic să poată hirotonia. Iar de i s-ar face aşezarea după canonul hotărât, dar unii ar zice împotrivă din însăşi a lor prigoană, să se ţină hotărârea celor mai mulţi. [Apostolic, can. 1; Sinod 1, can. 4, 6]
TÂLCUIRE
Puţină osebire are canonul acesta de cel al 4-lea al sinodului 1. Deci mai pe larg de voieşti să înţelegi, vezi acolo.
======Hirotonie fara prezenta altor episcopi, sau fara scrisori a celor ce nu pot veni se hotarasate ca nimic sa poata hirotonia
——
CANONUL 22
Episcopul să nu intre în străină cetate de nu este supusă lui, nici în satul ce nu-i în partea lui, pentru hirotonia cuiva, nici să aşeze prezbiteri, ori diaconi, în locuri supuse altui episcop, fără numai cu voia a însuşi episcopului locului. Iar de ar îndrăzni cineva una ca aceasta, fără putere să fie hirotesia (punerea mâinilor), şi el să dobândească certarea de la sinod. [Apostolic, can. 35; Sinod 2, can. 12; Sinod 3, can. 8; Sinod 6, can. 20; Antiohia, can. 13]
TÂLCUIRE
Şi acesta este unit cu cel 13 al însuşi acestuiaşi sinod. Vezi şi pe cel 35 apostolesc.
====Sa nu hirotoneasca in eparhie care nu e supusa lui, fara putere sa fie hirotesia
—————————————————-
Laodichia
CANONUL 33
Nu se cuvine cu ereticii, sau cu schismaticii a se ruga împreună.
TÂLCUIRE
Rânduieşte canonul acesta să nu ne împreună rugăm, nici cu ereticii, adică cu cei ce greşesc în credinţă, nici cu schismaticii, adică ce după credinţă sunt ortodocşi, dar de soborniceasca Biserică despărţiţi pentru oarecare predanii, şi obişnuiri care se pot vindeca, după canonul 1 al marelui Vasilie. Vezi şi pe cel 45 apostolesc.
=====Rugaciuni cu ereticii si schismaticii fac cei ce ii primesc la spovedit fara botez si mirungere
———————————————–
Sardichia
CANONUL 6
De s-ar întâmpla într-o eparhie, în care se află episcopi mai mulţi, a rămânea un episcop, şi acela pentru oarecare lenevire nu ar voi a veni împreună, şi a socoti împreună pentru aşezarea episcopului, iar mulţimile fiind adunate s-ar ruga să se facă aşezarea episcopului celui ce de dânşii se cere. Trebuie întâi episcopul ce a mai rămas să se înştiinţeze prin scrisorile exarhului eparhiei (zic adică a episcopului mitropoliei (capitalei) cum că se roagă mulţimile a se da lor păstor. Socotim a fi bine a se aştepta şi pe acesta, ca să vină de faţă. Iar de nu va veni, şi prin scrisori poftit, nici măcar ar scrie înapoi, îndestulare trebuie a se face la voinţa mulţimii. Trebuie însă, a se chema şi episcopii eparhiei celei megieşite, spre aşezarea episcopului mitropoliei. Să nu fie iertat însă fieştecum a se pune episcop în vreun sat, sau în cetate mică, la care şi un singur prezbiter ajunge, că nu este de nevoie a se aşeza acolo episcop ca să nu se micşoreze numele episcopului, şi stăpânia. Ci episcopii eparhiei, precum înainte am zis, în aceste cetăţi sunt datori a aşeza episcopi, în care şi mai înainte s-au aflat că au fost făcuţi episcopi. Iar de s-ar afla vreo cetate că aşa s-a înmulţit întru mult număr de popor, încât să se socotească ea vrednică şi de episcopie, să ia.
[Apostolic, can. 1]
TÂLCUIRE
Rânduieşte canonul acesta, că dacă în vreo eparhie, ce avea mulţi episcopi, s-ar întâmpla a rămâne numai un episcop (din oarecare întâmplare), iar norodul vreunii episcopii din eparhia aceea adunându-se ar cere să li se aleagă, şi să li se hirotonească episcop. Atunci mitropolitul eparhiei, să înştiinţeze pe episcopul cel rămas, de cererea norodului, şi să-l aştepte, până să vină. Iar nevrând să vină, la alegerea şi hirotonia cerutului episcop, nici prin scrisoarea sa să arate că primeşte cererea norodului, şi alegerea, atunci mitropolitul să facă îndestularea cererii mulţimii, să cheme pe străinii episcopi, ai învecinate eparhii, şi cu dânşii să aleagă, şi să hirotonisească pe episcopul cerşit de mulţime. Asemenea şi când ar fi să se facă la o aceste fel de eparhie mitropolit, episcopii cei învecinaţi să-l aleagă, şi să-l hirotonisească. Mai zice canonul, că nu este nevoie a se face episcop în sat, sau în cetate mică, spre a căreia duhovnicească chivernisire este destul şi un singur preot, ca să nu se defaime covârşitoarea dregătoria episcopească, ci numai în cetăţile acelea să se pună episcopi, care din început au avut episcopii, iar de va fi vreuna atât de împoporată, încât să fie vrednică de a se face episcopie nouă, să se facă, şi să ia episcop al său.
======Poporul trebuie sa ceara episcop de la Mitropolit, dar ei bosv si-au ales mitropolit peste mitropolit,hirotonia se face cu alti episcopi din alte eparhii nu numai de singură alegere a norodului
———
CANONUL 15
Hotărâm, ca, dacă vreun episcop din altă parohie ar voi, pe vreun străin slujitor, fără de învoirea episcopului lui, în oarecare treaptă a-l pune, neîntărită şi neadeverită să se socotească acest fel de punere. Iar dacă oarecare din noi, de o ar slobozi aceasta loruşi, sunt datori de fraţii şi împreună episcopii, şi a li se aduce aminte, şi a se îndrepta.
[Apostolic, can. 15; Sinod 1, can. 15, 16; Sinod 4, can. 5, 10, 20, 23; Sinod 6, can. 17, 18; Sinod 7, can. 10, 15; Antiohia, can. , can. 3; Sardica, can. 16, 17; Cartagina, can. 63, 98]
TÂLCUIRE
Opreşte canonul acesta pe episcopi de a lua din altă eparhie pe vreun cleric, şi a-l hirotonisi în vreo treaptă ieraticească, fără voia episcopului din a căruia eparhie este clericul, că făcând acesta, hirotonia va rămânea fără întărire, şi cel ce l-au hirotonisit să se mustre, şi să se îndrepteze de ceilalţi sinEpiscopi.
===== Neadeverite si neintarite hirotoniile fara voia Episcopului
—————————————————
2 Constantinopol
CANONUL 1
Hotărâm ca să nu fie iertat de doi a se hirotonisi episcop după urmarea sinodului din Niceea.
[Apostolic, can. 1]
TÂLCUIRE
Fiindcă sfântul, şi ecumenicul întâiul sinod hotărăşte în canonul 4 al său, ca negreşit trei episcopi să se adune, ca să hirotonisească pe episcop, urmând aşemântului al doilea al întâiului apostolescului canon. Aşa şi sfântul sinodul acesta rânduieşte, să nu se hirotonisească episcopul numai de doi episcopi. Vezi şi pe cel 1 apostolesc.
===== Daca nu se iarta ca 2 Episcopi sa hirotoneasca 1 Episcop (cazu lu Glicherie) dar Galaction Cordun care s-a auto-proclamat Mitropolit ce e?????? Fara SCRISORI si ALTI EPISCOPI
Sin III
CANONUL 6
Aşişderea şi care ar voi cu orice chip a strămuta cele ce s-au lucrat în sfântul sinod cel din Efes, pentru fiecare; sfântul sinod a hotărât, de ar fi episcopi, sau clerici, desăvârşit să cadă din treapta lor. Iar de ar fi mireni, să fie neîmpărtăşiţi.
TÂLCUIRE
Canoanele cele mai de sus mai particulare sunt, iar acesta în de obşte rânduieşte, căci, câţi ar îndrăzni a strămuta cu orice chip cele lucrate pentru fiecare pricină în sinodul cel din Efes; aceştia, de ar fi episcopi, sau clerici, să se caterisească, iar de ar fi lumeni să se aforisească.
===== Modificand Crezul cu dogma calendar incalca acest canon care e legat de urmatorul despre Crez
—-
CANONUL 7
Acestea citindu-se, a hotărât sfântul sinod, altă credinţă nimănuia a-i fi slobod să aducă sau să scrie, sau să alcătuiască, afară de cea hotărâtă de Sfinţii Părinţi, cei adunaţi în cetatea Niceenilor, împreună cu Sfântul Duh; iar pe cei ce îndrăznesc, ori a alcătui altă credinţă, ori a propune, ori a o proaduce celor ce voiesc a se întoarce la cunoştinţa adevărului, sau din elinism, sau din iudaism, sau din orice fel de eres. Aceştia, de ar fi episcopi, sau clerici, străini să fie, episcopii de episcopie, şi clericii de clericat, iar de ar fi lumeni, să se anatematisească. Şi după asemenea chip, de s-ar vădi oarecare, ori episcopi, ori clerici, ori mireni sau că cugetă, sau că învaţă cele în propusa scriere de către Harisie prezbiterul, despre înomenirea Unuia-Născut Fiului lui Dumnezeu, adică spurcatele şi răzvrătitele dogmele lui Nestorie, care s-au şi supus (unii ca aceştia), supuie-se hotărârii sfântului acestuia şi ecumenicului sinod. Încât, adică, episcopul să se înstrăineze de episcopie, şi să fie caterisit. Iar clericul asemenea să cadă din cler. Iar mirean de ar fi cineva, şi acesta să se anatematisească. Precum s-a zis.
TÂLCUIRE
Fiindcă întru acest sfânt şi ecumenic sinod s-au citit şi simbolul sfântului şi ecumenicului sinodului întâi celui din Niceea, şi simbolul lui Nestorie celui de o cugetarea cu iudeii, întru care se cuprindeau spurcatele lui dogme, care s-au adus în sinod de Harisie presbiterul Filadelfiei; pentru această pricină, după citirea acestora, sfântul sinodul acesta a aşezat acest canon, hotărând, că nu este iertat vreunuia a alcătui, sau a scrie, sau a înfăţoşa la cei ce se întorc către ortodoxie, altă credinţă, adică alt simbol de credinţă(170), afară de Simbolul Credinţei cel hotărât de Părinţii cei adunaţi în cetatea Niceenilor, prin luminarea Sfântului Duh. Iar cei ce vor îndrăzni, ori a alcătui alt simbol de credinţă, ori al propune pe acela în arătare, ori al şi înfăţoşa elinilor, şi iudeilor, şi ereticilor, celor ce se întorc la cunoştinţa adevărului. Unii ca aceştia, de vor fi episcopi şi clerici, să fie lepădaţi din episcopie şi din clericat, iar de vor fi mireni, să se anatematisească. Asemenea încă şi câţi se vor vădi că cugetă întru sineşi ori învaţă pe alţii spurcatele, şi ereticeştile dogme ale lui Nestorie despre înomenirea Unuia-Născut Fiului lui Dumnezeu, care se cuprind în alcătuirea cea de dânsul alcătuită, şi adusă în sinodul acesta de Harisie presbiterul, şi aceştia zic, de vor fi episcopi, şi clerici, să fie caterisiţi, şi din episcopie şi din clericat lepădaţi. Iar de vor fi mireni, să se anatematisească, precum mai-nainte am zis.
(170) Pricina pentru care sinodul a anatematisit pe cei ce ar îndrăzni a alcătui alt simbol al credinţei, este aceasta. Sfântul Marcu al Efesului, în a 5-a praxă a sinodului din Florenţa zice, că, peste treizeci de simboale ar fi alcătuit ereticii împotriva Cuvântului: „de o fiinţă”. De la care au luat prilej şi Nestorie răucinstitorul, de a alcătuit al său simbol, şi al preda celor ce veneau la dreptslăvitoarea credinţă, elinilor adică, iudeilor, şi ereticilor, precum se arată aceasta în canonul acesta. Deci acest al 3-lea sinod, mai înainte văzând, nu cumva, din slobozenia aceasta de a se scrie simboale, să urmeze vreo nouă scornire (kenotomie) întru dreaptaslăvire, au oprit de a se scrie de aici înainte alt simbol al credinţei, afară de cel al întâiului, şi a celui al doilea sinod împreună (căci ca unul acestea se socotesc) şi de a se preda în obşte. Însă nu au oprit de a se scrie altă credinţă, adică de obşte a vreunui eretic. Că aceasta şi mai înainte de sinodul al 3-lea era oprită pururea, nu numai de sinoade, şi de episcopi, ci şi fiecare dreptslăvitor creştin. Ci alta afară de credinţa Părinţilor celor din Niceea, măcar de ar fi aceasta şi dreptslăvitoare, nici au oprit pe eretici despre aceasta. Căci câte legea şi sinodul le zice, celor ce sunt în lege le zice. Însă dreptslăvitorilor creştini, şi nu cutăruia sau cutăruia, ci de obşte tuturor împreună, atât sinoadelor, cât şi în scurt fiecăruia de obşte: „Că nimănui a-i fi cu putinţă aceasta”, şi celelalte. Iar zicând nimănui, va să zică peste tot, şi generală hotărâre este. Şi vezi tălmăcirea sinodului acestuia cea pentru simbol, ce o face dumnezeiescul Chiril în epistolia cea către Acachie. Că sinodul îngrijindu-se pentru scurtimea, nu au zis hotărâtor nimănui a-i fi slobod să alcătuiască altă arătare a credinţei; ci ceea ce sinodul a lăsat a o zice în sinodul acesta al său, aceasta exarhul său, adică Dumnezeiescul Chiril, ca însuşi sinodul în epistolia cea către episcopul Melitinei luminat o arată zicând „Sfântul şi ecumenicul sinodul, cel adunat în cetatea Efesului, mai înainte au socotit lucru de nevoie de a nu trebui Bisericii lui Dumnezeu a face altă alcătuire a credinţei, afară de ceea ce este, pe care Părinţii cei de trei ori fericiţi grăind o au hotărât. Care va să zică că nu numai nu se cade a alcătui cineva alt simbol dreptslăvitor, afară de cel al sinodului din Niceea, dar nici măcar pe însuşi acest simbol dreptslăvitor este iertat al aduce cu alt fel de grăire. Precum şi dumnezeiescul Marcu al Efesului, şi Visarion al Niceei în sinodul ce s-a făcut în Florenţa prea-vitejeşte aceasta o au dovedit. Dar ce zic cu alt fel de grăire? Nu este iertat a schimba cineva din sfântul simbol, nu numai o zicere, ci nici măcar o singură silabă. Şi că aceasta este adevărată, martor este iarăşi însuşi Dumnezeiescul Chiril acesta. Iar când zic Chiril, pe însuşi al 3-lea sinod ecumenic îl zic. Că acela a fost exarh al sinodului, şi mai ales sinodul este care grăieşte prin gura lui. Că scriind acesta în cea către Ioan al Antiohiei, acestea zice: „După nici un chip suferim a se clăti de către oarecare credinţa cea hotărâtă, adică simbolul credinţei, al Sfinţilor Părinţilor noştri celor adunaţi în Niceea după vremi alcătuit. Nici însuşi nouă dăm voie, sau altora, ori zicere a schimba din cele puse acolo, sau o silabă a o trece.” Şi dacă nici o silabă a o schimba cineva nu este iertat, cu mult mai vârtos nici a adăogi ceva întru el, nici a scădea. Pentru aceasta papa Agaton în timpul sinodului al 6-lea scriind către împăraţii romani zicea: „Una şi mai aleasă pentru totdeauna a avea ne rugăm şi credem, ca nimic afară de cele canoniceşti hotărâte, să se împuţineze, nici să se schimbe, nici să se adaoge, şi acestea cu graiurile şi cu înţelegerile neschimbate să se păzească.” Iar sinodul al 7-lea zice: „Noi legiuirile Părinţilor le păzim, noi pe cei ce au adaos, sau scad din Biserică îi anatematisim.” Dar nu cumva altele au zis şi altele au făcut cu lucrul? Nu. Ci şi cu lucrul şi în faptă au adeverit cuvintele acelea, fără a adăogi sau a scădea în obştescul simbol toate sinoadele cele ecumenice de la cel al 3-lea încoace. Şi măcar că au avut nevoie să o facă aceasta. Că sinodul al 3-lea deşi a avut nevoie să adaoge în simbol aceste prea de nevoie ziceri, atât pentru cea desăvârşit stingere a eresului lui Nestorie, cât şi pentru adeverirea dreptslăvitoarei cugetări, pe unirea cea după Ipostas, zic, şi pe zicerea de Dumnezeu Născătoarei, şi cu toate acestea nu au îndrăznit cât de puţin a schimba sfinţitul simbol, ci osebită hotărâre din afară făcând, au pus într-însa şi zicerile acestea, şi câte pentru acelea. Iar sinodul al 4-lea şi nevoie având a adăuga în obştescul simbol pe amândouă firile Cuvântului celui ce s-a Înomenit, pentru eresul celor ce dogmatiseau o singură fire întru Hristos, aceasta însă nu o au făcut. Asemenea şi cel al 5-lea pe veşnicia muncii; şi cel a 6-lea pe cele 2 lucrări (ale Dumnezeu-omului Iisus). Şi cel al 7-lea pe închinarea Sfintelor Icoane, au fost silite (acestea sfintele sinoade) a le adăogi în sfântul simbol; pentru ereticii cei ce cugetă cele dimpotrivă. Însă nu au îndrăznit a o face acesta, şi nekenotomisit (neînnoit) au păzit pe obştescul Simbolul Credinţei. Şi măcar că aceste glasuri nu erau adăogire a simbolului după credinţă, ci tălmăcirea celor pe scurt cuprinse în sfântul simbol, şi adăogire numai după ziceri. Pentru ce? Negreşit evlavisind şi cinstirea simbolului Părinţilor din Niceea, şi hotărârea sinodului al 3-lea, care supune anatemei pe toată adăogirea în simbol, ori pe cea după credinţă, ori pe cea după ziceri adică. Pe însăşi această cinstire a simbolului Părinţilor celor din Niceea. Şi pe această hotărâre a sinodului al 3-lea după urmarea sfinţitelor sinoade, se cuvenea a o respectui şi Biserica apusenilor, şi a nu adăogi în simbol nelegiuitat adăogire, cea, şi din Fiul. Care şi singură a fost îndestulă să dezbine pe apuseni de răsăriteni, să întărâte între dânşii război prea sălbatic, şi să pricinuiască relele cele vrednice de lacrimi. Şi mai pe urmă de toate, câte istoriile şi cărţile noastre în scris. Dar zic apusenii, că precum sinodul al 2-lea nu a greşit adăugând în simbolul celui întâi, aşa nici Biserica apusenilor a greşit iertând adăogirea aceasta. Dar se cuvine a zice că asemănarea aceasta este cu totul neasemănată, că cel al 2-lea ecumenic, aceeaşi vrednicie a celui 1 ecumenic avându-o au adaos, după cuvântul cel chiar şi prea de căpetenie, pentru că nu era oprit de alt sinod ecumenic de mai-nainte de a adaoga cineva în simbol (şi măcare că sinodul cel ce s-a făcut în Sardica mai-nainte de cel al doilea, au oprit afară de credinţa cea din Niceea să nu alcătuiască cineva alta, cu toate că acesta şi pentru că au fost particular şi local, şi pentru că aceasta o au zis pentru arienii cei ce învaţă altă credinţă împotriva zicerii, „de o fiinţă”, şi nu pentru dreptslăvitorul sinod ecumenic, nu era volnic a se face învăţător celui al 2-lea ecumenic, care purta faţa a toată Biserica. Că pururea localul şi particularul sinod, urmează celui ecumenic, iar nu cel ecumenic celui localnic). Iar după al doilea cuvânt, şi pentru că adăogirile acele ce au făcut cel al 2-lea în simbolul celui dintâi erau adăogiri numai după ziceri, nu însă şi după credinţă, şi tălmăcire mai vârtos celor în scurt cuprinse. Şi de unde este arătat aceasta? De la sinoadele cele ce au primit ca pe unul pe al celui întâi şi al celui al doilea simbol, numindu-l simbol numai al celui din Niceea, nu însă şi al celui din Constantinopol al 2-lea pentru că se cuprinde întru al celui dintâi sinod tălmăcirea celui al doilea. Că şi acest al treilea sinod în canonul acesta a hotărât a nu fi iertat nimănui a alcătui altă credinţă afară de cea hotărâtă de Sfinţii Părinţi cei adunaţi în cetatea Niceenilor, şi Sfântul Chiril al acestuiaşi zice în epistolia cea către cel al Antiohiei, dar şi Ioan al Constantinopolului, şi Vighilie al Romei scriind către Evtihie al Constantinopolului, unul îl zic (pe simbolul) acesta. Şi în cea a cincia adunare a cei în Florenţa, aşa este scris: „Al celui întâi şi al 2-lea sunt arătările credinţei acestea”, adică simboalele, iar mai vârtos simbolul. Iar cum că mai mult au descoperit decât au adaos Părinţii sinodului al 2-lea în simbolul celui dintâi, anume mărturisesc mulţi. Că şi cel ecumenic al 6-lea în idict scrie că Părinţii cei 150 cu însuflarea Sfântului Duh au povăţuit simbolul cel ce mare şi vrednic de cinstire se zice, cele pentru Sfântul Duh adeverindu-le, că este Dumnezeu prin care mai însemnat au descoperit. Şi Iustinian în nearaoa cea către Epifanie al Constantinopolului zice: „Pentru că cu mărturii din Scripturi pe aceastăşi învăţătură (adică simbolul celor din Niceea) Sfinţii Părinţi cei 150 zişi, descoperindu-o o au arătat. Dar şi Teologul Grigorie în cea către Clidonie, zice: „Noi nimic am preţuit mai mult vreodinioară decât credinţa cea din Niceea. Ai căreia îi suntem, cu ajutorul lui Dumnezeu, şi vom fi, mai îndreptând, cele cu lipsă zise a credinţei aceia de Părinţii aceia pentru Sfântul Duh.” Însă măcar deşi adăogirile acestea ale celui al 2-lea sinod sunt chiar desvăliri, adică tălmăciri, precum s-au dovedit, cu toate acestea prea fărădelege ar fi făcut a adaoge el în simbol, şi tălmăcirile acestea, de ar fi apucat mai-nainte vreun sinod ecumenist ar fi oprit pe adăogire orice fel ar fi în simbol cu anatematisire, precum au oprit-o acest al 3-lea ecumenic. Drept aceea din urmare prea fărădelege şi sub anatema este adăogirea în simbol cea a apusenilor, nu numai pentru că este adăogire potrivnică după credinţă, pricinuitor de pricină făcând pe Fiul, şi două începătorii întroducând în Dumnezeire, şi mulţime de alte necuviinţe. Dar şi pentru că, de am şi zice, precum ei zic, că au fost tălmăcire, şi adăogire numai după ziceri, cu toate acestea, nici într-un chip se cuvenea a se adăogi în simbol, pentru hotărârile atât al acestuia al 3-lea cât şi ale celor de aici înainte ecumenice sinoade, care poruncesc a se păzi cu totul neschimbat obştescul simbol, şi care pe toată adăogirea ce s-ar face întru el, o supun anatemei. Ci încă şi Petru al Antiohiei, răul relelor au zis pe adăogire, pentru care rău este că se cântă împreună cu simbolul în Biserica romanilor şi neîndreptându-se, pentru aceasta zic, Serghie al Constantinopolului au scos din pomenire pe papa Serghie al 4-lea şi de atunci s-au făcut ruperea cea mare între noi, şi între apuseni, dar ce zic pe ai noştri? Şi însuşi Ioan papa al Romei, fiind faţă prin locţiitorii săi Petru şi Pavel şi Evghenie în sinodul cel ce s-a adunat în timpul împărăţiei lui Vasilie Machedon, în anul 879 care şi hotărârea acelui sinod o au primit, care zice. „Dacă cineva afară de sfinţitul simbolul acesta ar îndrăzni altul a scrie, sau a adăogi, sau a scoate, sau hotărâre a numi sau adăogire, şi împuţinare întru cel dat nouă a o face aceasta, osândit fie, şi de toată creştineasca mărturisire străin. Că a împuţina, sau a adăogi, arată nedeplinită pe cea din început şi până astăzi urmată a noastră mărturisire întru Sfânta TREIME.” Şi însuşi papa zic, această hotărâre primindu-o, au osândit pe adăogirea cea în simbol, zicând: „Iarăşi mai arătăm cuvioşiei tale, că despre articolul acesta, pentru care s-au întâmplat smintelile în Bisericile lui Dumnezeu, să aibă deplină încredinţare întru noi, că nu numai, nu o zicem aceasta, că Duhul din Fiul se purcede; ci şi pe cei ce mai întâi au îndrăznit cu a lor ieşiri din minţi a o face aceasta, călcători ai dumnezeieştilor cuvinte îi judecăm, şi prefăcători ai teologiei Stăpânului Hristos, şi a Părinţilor, care sinodiceşte adunându-se, au predat sfântul simbol, şi împreună cu Iuda pe ei îi rânduim.” Ci că şi mai-nainte de Ioan acesta, sinodul al 3-lea cel adunat în Tolit, în vremea lui Ricard împăratul Ispaniei, în anul 589 a poruncit să se citească în Ispania şi în Galia sfântul simbol fără de adăogire, întocmai precum Iustin împăratul mai-nainte a rânduit aceasta, să se citească mai-nainte de dumnezeiasca rugăciune „Tatăl nostru”, în toate Bisericile răsăritului în anul 545. Şi Leon al Romei cel al 3-lea la începutul veacului al IX-lea (sinod făcându-se în Achiisgran, şi în care Ioan Monahul Ierosolimitul vitejeşte luptându-se împotriva adăugirii în simbol); întrebat de marele Carol, ce socoteşte despre aceasta, nu numai adăogirea o a lepădat, ci şi pe tot sfântul simbol, fără de aceasta, o a săpat în 2 table de argint, întru una în limba elinească, iar în cealaltă în limba latinească, pe care le-a aşezat la mormintele Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, anatemei supuind pe cei ce ar îndrăzni să adaoge, sau să scadă dintru acesta, după cardinalul Baronie, şi iesuitul Petavie. Vezi şi la sinodul cel din Florenţa de la cea a treia până la cea a şaptesprezecea adunare, unde pe aceasta prea rea adăogire vitejeşte elinii noştri o au lepădat, iar latinii fără de glas au rămas.
===== Is anatematizati si caterisiti ptr dogma noua calendarul
—-
CANONUL 8
Lucru din nou scornit (kenotomit), afară de bisericeştile legiuiri, şi de canoanele Sfinţilor Apostoli. Şi care de slobozenia tuturor se atinge ne-au vestit preaiubitorul de Dumnezeu sinepiscopul Righin, şi cei împreună cu dânsul prea iubitori de Dumnezeu episcopi ai eparhiei Chiprienilor Zinon, şi Evagrie. Drept aceea fiindcă obşteştile patimi de mai mare vindecare au trebuinţă, ca unele ce şi mai mare vătămare aduc, şi mai vârtos, dacă nici vreun obicei vechi a urmat, ca episcopul cetăţii Antiohenilor, să facă hirotoniile cel în Kipru, precum prin libele (scrisori), şi prin însuşi glasurile lor, au învăţat bine cinstitorii bărbaţi, cei ce au avut intrarea în sfântul sinod vor avea nebîntuirea, şi ne silnicia proiestoşii sfintelor Biserici, celor din Kipru, după canoanele cuvioşilor Părinţi, şi după vechiul obicei, înşişi ei făcând hirotoniile preacuvioşilor episcopi. Aceastaşi însă se va păzi şi la celelalte ocârmuiri, şi la Bisericile cele pretutindenea. Încât nimeni din iubitorii de Dumnezeu episcopi, altă eparhie care n-a fost mai înainte şi din început sub acelaşi, adică sub cei mai-nainte de el, să puie mâna pe ea. Ci şi de au apucat cineva, şi de altul de s-a făcut silit fiind, aceasta să o dea înapoi, ca nu canoanele Părinţilor să se calce nici măcar cu chip de sfinţită lucrare, ca să nu încapă mândria stăpânirii lumeşti, nici să lăsăm slobozenia câte puţin pierzându-o, pe care o au dăruit nouă cu sângele său Domnul nostru Iisus Hristos, slobozitorul tuturor oamenilor. Deci au socotit sfântul şi ecumenicul sinod a se păzi pentru fiecare eparhie, curate şi nesilite dreptăţile cele cuvenite ei din început, şi după vechiul obicei ce s-a apucat, fiecare mitropolit având voie la cele întocmai cu cele lucrate, a primi spre a sa întărire. Iar dacă cineva ar arăta un chip luptător celor acum hotărâte, fără tărie acesta a fi s-a socotit de tot sfântul şi ecumenicul sinod.
[Apostolic, can. 35; Sinod 2, can. 2; Sinod 6, can. 20; Antiohia, can. 13, 22; Sardica, can. 3, 11, 12] [Apostolic, can. 34; Sinod 1, can. 6, 7; Sinod 2, can. 20; Sinod 6, can. 36, 39; Antiohia, can. 9]
TÂLCUIRE
De vreme ce Kiprul după ocârmuirea cea dinafară, era supusă Dukului (ducelui) Antiohiei, care şi trimitea voievod oştenesc într-însul. De aici episcopul Antiohiei urmând politicescului şi celui din afară chip, şi legii acesteia, au voit să arate supuse luişi eparhia aceasta, şi după ocârmuirea cea din lăuntru, şi bisericească, hirotonind pe episcopii cei din Kipru afară de hotarele sale, şi neurmând după vechiul obicei. Lucru ce este afară de apostoleştile canoane de cel 34, 35. Deci primind sinodul pe Righin arhiepiscopul Constanţiei, care din vechi se numea Salamina, iar acum Amohostos, şi episcopii cei împreună cu el Zinon al Kirinei, şi pe Evagrie al Solonului, care şi prin scrisori, şi prin viul glas, spuind acestea: Legiuieşte prin canonul acesta, că, după canoane, şi după vechiul obicei mitropoliţii Kiprului să hirotonisească însuşi de sineşi pe episcopii cei din Kipru, şi despre altul să rămâie nesupăraţi, şi ne siliţi. Făcând însă canon generalnic, şi sobornicesc, Părinţii sinodului acestuia, adaog, că însăşi aceasta să se păzească şi la celelalte ocârmuiri şi eparhii pretutindenea. Încât să nu reşluiască, şi să-şi însuşească nici un episcop altă eparhie, ce din început şi din vechime nu a fost supuse, ori stăpânirii sale, ori procatohilor lui. Iar dacă vreunul cu sila îşi va însuşi aceasta, să o dea înapoi, ca să nu calce canoanele Părinţilor, şi ca nu arhiereii propunând poate ca un acoperământ sfinţita lucrare, sub acesta pe ascuns să ia deşarta slavă de lumească stăpânire şi de aicea robindu-se nedreptăţii, să piarză câte puţin slobozenia, pe care slobozitorul tuturor oamenilor Iisus Hristos cu sângele său o a dăruit nouă. Deci s-a socotit de cuviinţă de către sfântul acesta şi ecumenicul sinod, să rămâie curate, şi ne silite, dreptele pronomii, care din început şi din învechit obicei, au dobândit fiecare eparhie. Şi fiecare mitropolit să aibă voie a lua copie întocmai de pe canonul acesta spre întărirea, şi adeverirea pronomiilor mitropoliei sale. Iar de ar arăta cineva tip (formă), sau lege politicesc, şi împărătească, potrivnică canonului acestuia, au socotit de cuviinţă tot sinodul acesta, ca politiceasca legea aceasta să rămâie fără tărie şi nelucrătoare.
======= incalcat ptr lipsa de Scrisori la ” hirotonii “si “hirotonii” afara de hotar
——————————————–
Sin IV
CANONUL 1
Canoanele cele aşezate de Sfinţii Părinţi în fiecare sinod până acum, am îndreptuit a se ţinea. [Sinod 6, can. 2; Sinod 7, can. 1]
TÂLCUIRE
Canonul acesta judecă că este cu dreptul a stăpâni, adică a-şi avea tăria, şi puterea, toate canoanele, care din început şi până acum s-au dat de Sfinţii Părinţi, care canoane trebnicesc, ori spre scumpătatea dogmelor, ori şi spre Bisericeasca buna rânduială, în fiecare sinod şi ecumenic şi localnic.
====== bosv/bosvr cad sub anathema si caterisirile canoanelor anterioare intarite de acest canon
——
CANONUL 4
Cei ce cu adevărat, şi din curăţenie petrec viaţă monahicească, învrednicească-se de cinste cuviincioasă. Iar fiindcă oarecare, monahicescul chip întrebuinţându-l cu făţărnicie, şi Bisericile, şi politiceştile lucruri le tulbură, înconjurând cu nebăgare de seamă prin cetăţi, ci încă şi monastiri meşteşugesc a-şi face. Sau socotit dar nimeni nicăieri a zidi, nici mănăstire a alcătui, sau casă de rugăciune fără de voia episcopului cetăţii. Iar monahii cei ce petrec prin fiecare cetate şi sat, să se supuie episcopului, şi să îmbrăţişeze liniştea, şi să ia aminte de singură ajunarea, şi de rugăciune, în locurile acelea stăruind în care de lume s-au lepădat, şi nici bisericeştile, nici lumeştile lucruri, a le supăra, sau a se împărtăşi, părăsind mănăstirile lor. Fără numai de li s-ar da voie cândva pentru trebuinţă de nevoie de către episcopul cetăţii. Şi nici pe un rob să primească în mănăstire pentru a se face monah fără de voia stăpânului lui. Iar pe cel ce ar călca hotărârea noastră aceasta, am poruncit să fie neîmpărtăşit, pentru a nu se huli numele lui Dumnezeu. episcopul cetăţii însă trebuie a face trebuincioasă purtarea de grijă pentru mănăstiri.
[Sinod 4, can. 24, Sinod 7, can. 17, 21; Sinod 1 şi 2, can. 1; Apostolic, can. 82; Vasilie, can. 40, 42; Cartagina, can. 73, 90; Sinod 6, can. 85; Gangra, can. 3]
TÂLCUIRE
Acestea rânduieşte canonul acesta. Că cei ce cu adevărat şi fără vreo făţărnicie petrec monahiceasca viaţă, să se învrednicească de cuviincioasa cinste. Dar fiindcă unii întrebuinţează monahiceasca schimă spre arătare, şi spre amăgire ca să se cinstească, şi tulbură bisericeştile, şi politiceştile lucruri, voind a le ocârmui, şi înconjură cu nebăgare de seamă prin cetăţi, şi se apucă să-şi zidească mănăstiri loruşi. Pentru aceasta au socotit de cuviinţă sinodul, ca nici un monah, nici prin sate, nici prin cetăţi, nici în pustie, sau în vreo altă
====== Zidirea de alte manastiri fara acordu episcopului
——
CANONUL 12
Au venit la noi ştiinţă, că oarecare afară de bisericeştile legiuiri năzuind la stăpâniri, prin pragmatice pe o eparhie au tăiat-o în două, încât din aceasta sunt doi mitropoliţi întru aceeaşi eparhie. Deci a hotărât sfântul sinod, de aici înainte nimic de acest fel a se îndrăzni de vreun episcop. Fiindcă cel ce se va apuca a face una ca aceasta cade din treapta sa. Iar câte cetăţi acum prin scrisori împărăteşti, care cu nume de mitropolie s-au cinstit, singură cinstea dobândeasc-o, şi episcopul cel ce ocârmuieşte Biserica ei, însă păzindu-se însuşitele dreptăţi ale mitropoliei celei adevărate.
[Sinod 1, can. 8; Apostolic, can. 34; Sinod 1, can. 6, 7; Sinod 2, can. 2, 3; Sinod 3, can. 8; Sinod 4, can. 28; Sinod 6, can. 36, 39]
TÂLCUIRE
Fiindcă oarecare episcopi iubitori de începătorie, năzuind la împăraţi, prin porunci împărăteşti (că acestea sunt pragmaticele (negoţiaţiile) ce le zice aicea canonul) cereau să se cinstească cu nume de mitropolie episcopiile lor, şi pe o eparhie şi mitropolie împărţeau în două. Încât din aceasta urmau a fi întru una şi aceeaşi mitropolie, doi mitropoliţi (care lucru este afară de sinodiceştile canoane, şi mai ales de cel al 8-lea canon al sinodului întâi), şi să se prigonească între sineşi din pricina aceasta episcopii eparhiei aceleia. Pentru aceasta au hotărât sfântul sinodul acesta, ca de aici înainte nici un episcop să îndrăznească aceasta. Iar oarecare, numai de s-ar apuca de una ca aceasta, deşi nu o ar isprăvi, să se caterisească. Iar câte cetăţi şi episcopii, au apucat de s-au cinstit prin împărăteşti scrisori cu nume de mitropolie, să aibă numai cinstea cea din numele acela, şi ele, şi episcopii cei ce le au. Dreptăţile însă, şi stăpânirea lucrurilor mitropoliei, să se păzească mitropoliei celei ce cu adevărat, şi din început se zice, şi este mitropolie, fără a putea cel nou ce cu singură cinstea să zice mitropolit, a sfeterisi (a-şi însuşi) ceva din acestea. Iar dreptul chiar a adevăratei mitropolii, este a hirotonisi mitropolitul ei pe episcopul mitropoliei celei din nou cinstite, după canonul 6 al sinodului întâi, care zice, că nu este episcop cel ce nu se face cu socotinţa mitropolitului.
======= E interzis a fi doi Mitropoliti in aceeasi eparhie incalcat acest canon de Galaction Cordun
———
CANONUL 29
Pe episcop a-l aduce în treapta prezbiterului este ierosilie. Iar dacă pe aceia vreo pricină dreaptă îi depărtează din lucrarea episcopiei, nici loc de prezbiter a ţinea le este iertat. Iar dacă afară de vreo vinovăţie s-au scos din dregătorie, către vrednicia episcopiei iarăşi se vor întoarce.
TÂLCUIRE
Într-a patra praxă a sinodului acestuia al 4-lea este scris (foia 150 tom 2 al adunării sinoadelor) că Fotie episcopul Tirului, a jeluit împăratului Marchian, că Eustatie episcopul Viritului (sau după alţii Evsevie al Tirului; dar cea mai dintâi este şi mai adevărată) a rupt de la Tir câteva episcopii, Vivlon, zic, Votri, şi Tripoli, Ortosiada, Arcada, şi Antarandul, şi pe episcopii cei de sub dânsul hirotonisiţi stricându-i, în treaptă de prezbiteri i-au pogorât. Deci această pricină o au înfăţoşat la sinod singlitul boierilor, la care pricină atât locţiitorii papei, cât şi patriarhul Constantinopolului, şi tot sinodul răspunzând, au dat canonul acesta, zicând, că este ierosilie (adică jefuire de cele sfinte) a pogorî cineva pe episcop în treapta şi în locul prezbiterului. Căci, dacă pentru vreo oarecare vinovăţie se cateriseşte, şi din lucrările arhieriei se scoate cineva, unul ca acesta, nici preot poate fi, nici a lucra lucrurile preotului. Iar dacă şi fără a avea vreo opritoare vinovăţie s-a scos din arhierie, aceasta ca unul ce cu nedreptate a căzut din dregătoria ce avea, va primi iarăşi, după tot cuvântul dreptăţii, locul său, şi va fi iarăşi episcop. Iar Zonara zice, că, a se pogorî cu nedreptate episcopul în treaptă de presbiter, este mai mare decât sfinţit. Pentru că prin chemarea arhiereului, cu venirea Sfântului Duh şi Bisericile, şi cele sfinţite, se catierosesc şi se sfinţesc; şi cu adevărat mai mare este cel ce sfinţeşte decât cele ce se sfinţesc. Pentru ce însă canonul acesta opreşte această faptă, iar cel al 20-lea al sinodului 6 în locul prezbiterului pogoară, pe episcopul cel ce învaţă peste hotare fără de voia episcopului celui de loc? Vezi dezlegarea nedumeririi acesteia la apostolescul canon 35.
=== Galaction Cordun daca nu e caterisit dupa unii e fur de cele sfinte ca a lucrat peste hotar facandu-se arhiereu si hirotonind pe Glicherie
——————————————-
Sin VI
CANONUL 1
Rânduială prea bună este celui ce începe fiece cuvânt şi lucru, de la Dumnezeu începe, şi la Dumnezeu a încheia, după teologhicescul grai. Drept aceea aceia şi buna cinstire propovăduindu-se de noi acum luminat. Şi Biserica, întru care Hristos a pus temelia aceasta se preaîntinde, neîncetat crescând şi sporind, ca cedri Libanului; şi acum făcând noi început Sfinţitelor cuvinte, hotărâm cu dumnezeiescul dar a fi nekenotomisită [ne înnoită] şi nestrămutată credinţa cea predanisită nouă, atât de însuşi văzătorii şi slujitorii Cuvântului aleşilor de Dumnezeu Apostoli. Dar încă şi de cei 318 Sfinţi şi fericiţi Părinţi, cei în Niceea adunaţi, în zilele lui Constantin celui ce a fost al nostru împărat, împotriva lui Arie celui răucinstitor, şi împotriva păgâneştei religii sau mai potrivit a zice a eteroteiei (a străinei Dumnezeiri) celei de dânsul dogmatisite. Care Părinţi cu unită socotinţă a credinţei pe o fiinţă a dumnezeieştii începătoarei firi a celor trei ipostasuri o au descoperit nouă şi o au întărit, nelăsând loc a se ascunde sub obrocul necunoştinţei. Ci arătat învăţând pe cei credincioşi cu o închinăciune a se închina Tatălui, şi Fiului, şi Sfântului Duh. Şi socoteala nepotrivitelor trepte a dumnezeirii stricându-o şi zmulgându-o, şi jucăriile cele prunceşti din nisip alcătuite de către eretici împotriva dreptei slăviri coborându-le şi răsturnându-le. Aşişderea şi credinţa cea propovăduită în zilele marelui Teodosie fostului nostru împărat, de către cei 150 Sfinţi Părinţi adunaţi; în însăşi împărăteasca cetate, o întărim, teologhiceştile glasuri îmbrăţişându-le, şi pe spurcatul Machedonie împreună cu cei întâi vrăjmaşi ai adevărului izgonindu-l, care obrăzniceşte au îndrăznit a socoti pe Stăpânitorul, ca pe un rob, şi rupe pe unimea cea neruptă tâlhăreşte voind, ca să nu fie deplinită taina nădejdii noastre. Cu spurcatul acesta ce a turbat împotriva adevărului, şi pe Apolinarie învăţătorul [tainicul] răutăţii împreună osândindu-l, care a bârfit păgâneşte că Domnul a luat trup nemintit şi neînsufleţit, de aici şi acesta socotind că nedeplinită va fi nouă mântuirea. Dar încă şi învăţăturile cele aşezate de purtătorii de Dumnezeu Părinţi, cei adunaţi în cetate Efesenilor mai întâi în zilele lui Teodosie fiul lui Arcadie fostului nostru împărat, ca pe o întărire neruptă a bunei cinstiri, le pecetluim, un Hristos pe Fiul lui Dumnezeu şi întrupat propovăduindu-l, şi pe Preacurata pururea Fecioara care fără sămânţă l-a născut pe El, chiar şi cu adevărat de Dumnezeu Născătoare socotindu-o, şi pe bârfitoarea lui Nestorie despărţire, ca pe mutată de la dumnezeiasca soartă izgonindu-o, care om deosebit, şi Dumnezeu deosebit, pe unul Hristos îl dogmatisea, şi iudaiceasca păgânătate o înnoia. Dar şi credinţa ca stilografisită [descrisă] a celor 630 de Părinţi de Dumnezeu aleşi în mitropolia Calcedonienilor în zilele lui Marchian fostul şi acestuia al nostru împărat, ortodoxeşte întărim. Care pe unul Hristos Fiul lui Dumnezeu din două firi împreună alcătuit, şi întru acesteaşi amândouă firile slăvit, cu mare şi înalt glas marginilor lumii o a dat; şi pe Evtihie cel cu mintea deşartă, care hotăra că taina cea mare a iconmiei cu părere s-a săvârşit, ca pe o spurcăciune oarecare şi lepădătură din sfinţitele îngrădiri ale Bisericii l-au lepădat, şi împreună cu acesta şi pe Dioscor şi pe Nestorie, acela, al despărţirii, iar acesta, al amestecării fiind apărători şi ajutători, pe cei din diametrul (cu totul) căzuţi întru aceeaşi prăpastie a păgânătăţii, şi a pieirii şi a ateiei (nedumnezeirii). Dar şi glasurile cele binecinstitoare ale celor 165 purtători de Dumnezeu Părinţi întru această împărătească cetate, adunaţi în timpul lui Iustinian fericitului întru aducere aminte fostului nostru împărat, le cunoaştem ca de Sfântul Duh grăit, şi pe urmaşii noştri îi învăţăm. Care pe Teodor al Mopsuestiei învăţătorul lui Nestorie, pe Origen, pe Didim, şi pe Evagrie, pe cei ce au replăsmuit elineştile mitopii (sau faceri de basme), şi perioade şi schimbări ale oarecărora trupuri şi suflete, ne-au închipuit cu nălucirile minţii şi cu visuri, şi despre reînvierea morţilor păgâneşte hulind. Cele scrise de Teodorit împotriva dreptei credinţe, şi a celor 12 capete ale fericitului Chiril, şi epistolia ceea ce se zice a lui Iva, sinodiceşte le-au anatematisit şi le-au lepădat. Şi credinţa, cea de sfântul sinod al 6-lea de curând adunat întru această împărătească cetate, în zilele fericitului întru aducere aminte Constantin fostului nostru împărat, care mai mult a primit tărie, prin cele ce binecinstitorul de Dumnezeu împărat cu peceţi a întărit tomurile (scrisorile) acestui sinod, spre asigurarea cea întru toţi vecii. Şi iarăşi mărturisim a păzi neatinse şi nestricată, ceea ce a învăţat lămurit cu iubire de Dumnezeu, învăţându-ne a slăvi două fireşti voi, şi două fireşti lucrări la întrupeasca iconomie a unuia Domnului nostru Iisus adevăratului Dumnezeu, iar pe cei ce pe dreapta dogmă a adevărului o au strâmbat, şi o voie şi o lucrare întru unul Domnul Dumnezeul nostru Iisus Hristos pe popoare a crede au învăţat, cu hotărârea bunei cinstiri de Dumnezeu osândindu-i, pe Teodor zicem al cetăţii Faran, pe Kir al Alexandriei, pe Onorie al Romei, pe Serghie, pe Pirr, pe Pavel, şi pe Petru care în aceasta de Dumnezeu păzită cetate au preseduit, pe Macarie fostul episcop al Bisericii Antiohenilor, pe Ştefan ucenicul lui, şi pe Polihronie cel fără de minte (anatematisindu-i); de aici neatins fiind obştescul trupul lui Hristos Dumnezeului nostru, şi în scurt a zice: Legiuim cu ale tuturor bărbaţilor celor ce au fost bună încuviinţarea Bisericii lui Dumnezeu, care au fost luminători în lume, cuvântul vieţii ţiindu-l, credinţa a o păzi adevărată [Filipeni 2,15,16], şi până la sfârşitul veacului neclătită a rămâne, şi conscriptele şi dogmele lor cele de Dumnezeu predanisite. Lepădând şi noi, şi anatematisind pe toţi, pe care i-a lepădat şi i-a anatematisit (şi ei), ca pe vrăşmaşii adevărului, şi care au întărâtat cele deşarte împotriva lui Dumnezeu, şi nedreptate au cugetat spre înălţime. Iar dacă cineva dintre toţi nu vor ţine şi nu vor îmbrăţişa prozisele dogme ale bunei cinstiri de Dumnezeu, şi nu vor slăvi, şi nu vor propovădui aşa, şi s-ar apuca a meşteşugi împotriva acestora, fie anatema, după hotărârea cea acum aşezată de către proarătaţii Sfinţii şi fericiţii Părinţi, şi din creştinescul catalogul, ca un străin să se scoată şi să cadă. Că noi nici a se adaoge, nici iarăşi a se scoate după cele mai înainte hotărâte, nicidecum am socotit, sau nici măcar după orice fel de cuvânt am putut.
TÂLCUIRE
Canonul acest întâi nici de Zonara, nici de Valsamon s-a tâlcuit. Fiindcă nu este altă, fără numai o scurtă cuprindere atât a dogmelor, şi a hotărârilor credinţei a sfintelor şi ecumenicelor şase sinoade, celor ce s-au făcut mai înainte de acesta sinod, şi de ereticii aceia, împotriva cărora fiecare din acestea s-au adunat. Cât şi a timpurilor şi a locurilor, în care, şi la care s-au făcut, şi nu numai repetuire, ci şi pecetluire a dogmelor acestora. Drept aceea noi urmând însuşi acestor tâlcuitori, hotărârile şi dogmele acestor zise sfinte sinoade, şi timpurile şi locurile, dar şi pe ereticii împotriva cărora fiecare din acestea s-au adunat, trimitem pe cititori să le afle mai pe larg la începuturile canoanelor ale fiecărui sinod. Ca nu cele acolo zise, în zadar aici să le mai zicem. Oarecare ziceri numai le vom arăta mai descoperit, care nu sunt atât lesne înţelese de cei proşti. Deci făcând început canonul acesta de la zicerea Teologului Grigorie, care zice: Că prea bună rânduială este, ca tot cel ce va să înceapă orice cuvânt şi lucru, să-l înceapă de la Dumnezeu, şi să sfârşească la Dumnezeu. Hotărăşte să rămâie nekenotomisită şi nestrămutată credinţa cea dreaptă, atât de Sfinţii Apostoli(190), cât şi de Părinţii sinodului întâi, (care şi eteroteie [străină dumnezeire] (191), sau mai bine a zice politeia [multa dumnezeire] o au stricat, şi de-ofiinţă, adică pe Sfânta Treime o au propovăduit că este de una şi aceeaşi fiinţă şi fire) şi de Părinţii sinodului al doilea (ale cărora teologhiceşti glasuri Părinţii acestui sinod zic că le îmbrăţişează. Iar acestea sunt acelea ce s-a adaos de al doilea sinod în Simbolul Credinţei, la teologia Sfântului Duh. Că, pe lângă aceea ce era, şi întru Duhul Sfânt, de cele întâi sinod zice, acest al 2-lea a adaos, Domnul, de viaţă Făcătorul, care din Tatăl se purcede, şi împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat, şi slăvit, care a grăit prin Prooroci) şi de Părinţii celui al 3-lea şi al 4-lea şi al 5-lea şi al 6-lea sinod. Şi în scurt a zice, Părinţii sinodului acestuia legiuiesc să rămâie adevărate, şi până la sfârşitul veacului neclătite, credinţa, şi dogmele cele de Dumnezeu predanisite ale tuturor Sfinţilor, care au strălucit în Biserica lui Dumnezeu, şi au stătut în lume ca nişte luminători şi de viaţă dătători. Şi împreună anatematisesc şi ei pe toţi vrăşmaşii adevărului, adică pe ereticii aceia pe care i-au anatematisit şi Sfinţii aceia Părinţi. Hotărând şi aceasta, că nici ştiu, dar nici pot după oricare chip a adăogi ceva, sau a scădea din dogmele acelor. Dar şi oricare nu ţine dogmele bunei cinstiri ale prozişilor (celor înainte ziși n.ed) Sfinţilor Părinţi, nici le cugetă cu mintea, nici le propovăduieşte cu limba, ci se apucă a se împotrivi acestora, aceasta zic ei, să fie anatema, şi din catalogul creştinilor să se lepede, şi să se taie ca un mădular putred şi străin (de la trupul Bisericii al căruia Capul este Hristos).
(190) Unii vor că Sfinţii Apostoli când au fost să se despartă, şi să meargă la propovăduire în anul 44; au făcut adunare prea mare, şi vrednică de cuvânt (precum mai-nainte am zis) în care şi simbol al credinţei au alcătuit, şi aduc martori la aceasta pe mulţi din apusenii Părinţi, că simbolul acesta este al Apostolilor. Precum şi câţiva din teologii cei mai noi ai noştri, aduc din acesta mărturii la oarecare din teologiceştile lor ziceri; care poate însemnează, şi predanisita de Apostoli credinţă, ce pomeneşte aici canonul. Dar fiindcă preasfântul şi preaînţeleptul Marcu al Efesului, pentru simbolul acesta îndestul a răspuns latinilor în Florenţa zicând: „Noi nici am văzut simbol al Apostolilor.” Precum scrie Silvestru marele eclesiarh cartea 6, cap 6. Pentru aceasta predanisita de Apostoli credinţă aici se înţelege, sau ce neînscris şi prin glas predanisită de Apostoli perilipsis (adică în scurt cuprindere) a dogmelor credinţei, sau credinţa ceea ce din Sfintele Evanghelii, şi din apostoleştile epistolii, sau şi din aşezământuri se adună, adică dogmele credinţei. Se vede însă că se cuprinde simbolul acesta în apostoleştile aşezământuri (în cartea 7 cap 42).
(191) Etiroteia lui Arie a fost, fiindcă, altul zice pe Dumnezeu Tatăl, şi altul pe Fiul. Că pe Tatăl îl zicea a fi nezidit, iar pe Fiul zidire, şi prin urmare, pe Tatăl mai mare, iar pe Fiul mai mic, şi aceasta este socoteala nepotrivitelor trepte. Ce o zice aici canonul, că o au stricat întâiul sinod.
======= Adaugand in Crez dogma calendar din canoanele sinoadelor is sub anathema ptr ca au adaugire is impotriva Sfintelor Scripturi de unde e luat Crezul
Sin I
CANONUL 4
Episcopul mai vârtos se cuvine a se aşeza adică de către toţi cei ce sunt în eparhie; iar de ar fi cu greu una ca aceasta, sau pentru nevoia ce sileşte, sau pentru depărtarea căii. Fără sminteală trei împreunându-se, împreun-alegători făcându-se şi cei ce nu sunt de faţă, şi împreună învoindu-se prin scrisori, atuncea să se facă hirotonia. Iar tăria celor ce se fac, să se dea mitropolitului în fiecare eparhie.
[Apostolic, can. 1; Sinod 7, can. 3; Antiohia, can. 19, Sardica, can. 6; Laodiceea, can. 12; Cartagina, can. 12, 58, 59]
TÂLCUIRE
Canonul acesta rânduieşte, că episcopul se cuvine mai ales a se hirotonisi de toţi episcopii eparhiei. Iar de este cu greu a se aduna toţi, sau pentru nevoia ce sileşte, sau pentru lungimea călătoriei, negreşit trei episcopi să se adune, iar cei ce nu sunt de faţă să se facă împreună-hotărâtori prin scrisori la hirotonie, şi atuncea să se hirotonisească. Iar tăria şi pecetluirea tuturor celor ce se fac; adică tăria alegerii acesteia ce se face acum de către toţi episcopii, şi rânduirea unuia din cei trei ce s-au ales (că trei după Bisericeasca închipuire se aleg) rânduirea zic a unuia spre a primi vestirea hirotoniei, să rămână şi să se aducă, ca la un chiriarh la Mitropolitul fiecărei eparhii. Dar fiindcă tâlcuitorii, adică Zonara şi Valsamon, tălmăcesc pe a se aşeza în loc de a se alege, iar alţii în loc de a se hirotonisi. Aceasta se cuvine să o ştim, că mai întâi şi chiar a se aşeza, însemnează pe a se face. Şi aşezi este în loc de fac, sau arăt. Deci şi aici mai întâi şi cuprinzător, acest se cuvine a se aşeza însemnează, că se cade a se face, a se arăta, a se prohirisi de către toţi. Am zis cuprinzător, şi mai întâi, că această arătarea are rânduială sfinţită, adică mai întâi să se aleagă, şi apoi să se hirotonisească. Şi aşa cu deplinătate înţelegem, că s-a aşezat, adică s-a făcut episcop. Încât a se aşeza are pe amândouă însemnările, precum şi a se face; că însemnează şi a se alege, însemnează şi a se hirotoni. Una de către toţi, iar alta de către trei, şi după canonul acesta, şi după cel întâi apostolesc mai aceasta este şi tălmăcirea sinodului al 7-lea celui a toată lumea întru al 3-lea al său canon. Că şi când trei singuri hirotonisesc, mai întâi de către toţi se alege, împreun-alegători toţi făcându-se prin scrisori.
==== Canon incalcat de Galaction ca Sef/Mitropolit apoi cu Glicherie “hirotonii” fara scrisori si acordul altor episcopi
—-
CANONUL 6
Obiceiurile cele din început ţie-se, cele în Egipt şi în Libia, şi în Pentapoli, ca episcopul cel ce este în Alexandria să aibă stăpânire peste toate acestea; fiindcă şi episcopului ce este în Roma aceasta este obişnuită. Aşişderea însă şi în Antiohia, şi în celelalte eparhii să se păzească întâietatea (presvia) Bisericilor. Şi de obşte aceea fie arătată, că, dacă cineva fără de socotinţa mitropolitului s-ar face episcop, unul ca acesta marele sinod a hotărât a nu se cuveni a fi episcop. Însă dacă cu obşteasca alegere a tuturor binecuvântată fiind, şi după canonul bisericesc, doi sau trei, pentru a loruşi prigonire ar grăi împotrivă, ţie-se hotărârea celor mai mulţi.
[Apostolic, can. 34; Sinod 2, can. 2, 3; Sinod 3, can. 8; Sinod 4, can. 28; Sinod 6, can. 36; Antiohia, can. 19; Cartagina, can. 13]
TÂLCUIRE
Canonul(120) acesta rânduieşte, ca să se păzească vechile obiceiuri ale celor trei patriarhi: al celui al Alexandriei chiar şi după întâiul cuvânt, iar al Antiohiei, după al doilea cuvânt, iar al Romei pe scurt şi cuprinzător (iar pentru al Ierusalimului cu osebire zice sinodul acesta în al 7-lea canon al său, şi pentru al Constantinopolului zice sinodul al 2-lea întru al treilea canon); încât, patriarhul (pe care episcop îl numeşte aici, nefiind încă obiceiul a se numi cineva cu nume de patriarh)(121) al Alexandriei, să aibă stăpânire peste episcopii, şi Mitropoliţii Egiptului, şi ai Libiei, şi ai Pentapolei. Precum şi patriarhul Romei acelaşi obicei ţinea(122)a avea stăpânire şi şederea mai sus decât toţi episcopii, şi mitropoliţi. Aşişderea încă şi patriarhul Antiohiei a avea stăpânirea peste episcopii, şi mitropoliţii Siriei, şi ai Chilisiriei (Covăţiteisiriei), ai amânduror Chilichiilor, ai Mesopotamiei, şi ai tuturor celorlalte supusei lui ocârmuiri. Şi nu numai pronomiile patriarhilor acestora porunceşte canonul acesta a se păzi. Ci încă şi pronomiile celorlalte eparhii, şi a Bisericilor celor supus mitropoliţilor, atât celor ce sunt patriarhi, cât şi celor ce nu sunt supuse patriarhilor, şi atuncea şi acum adică, celor neatârnaţi, precum al Asiei, al Pontului, al Trachiei, al Ciprului, al Africii, şi al celorlalte (măcar că alţii zic că alte eparhii numeşte canonul aici, că cuprinzător numeşte pe ocârmuirile cele supuse celorlalţi doi patriarhi, al Constantinopolului, şi al Ierusalimului, şi că mitropoliţi numeşte numai pe patriarhi. Dar tâlcuirea cea dintâi este mai bună, şi vezi la Dositei în dodecabiblion foaia 117 şi 123). Încât nici un lucru ce atârnă de bisericeasca ocârmuire să nu se facă fără de socotinţa acestora. Şi fiindcă cea mai mare treabă şi mai de căpetenie din toate cele bisericeşti sunt hirotoniile, pentru aceasta prin urmare adaoge canonul, că oricare s-ar face episcop, fără de socotinţa mitropolitului său, au hotărât marele sinodul acesta, ca unul ca acesta să nu fie episcop. (Căci deşi mulţimea episcopilor ar fi ales pe episcopul, întărirea însă a alegerii se cuvenea a se face de mitropolitul, şi pe care acela l-ar fi ales, se cuvenea a se face episcop; şi vezi subînsemnarea canonului al 4-lea al acestui 1 sinod). Însă dacă de obşte toţi vor alege pe cineva de episcop după canoanele bisericeşti, iar doi, sau trei ar zice împotrivă, nu după dreptul cuvânt şi cu dreptate, ci cu prigonire, şi în pizmă, hotărârea celor mai mulţi să biruiască; precum şi canonul al 19-lea al sinodului din Antiohia rânduieşte. Iar canonul al 13 al sinodului din Cartagina zice, că dacă dintre alegătorii, care au şi iscălit, în urmă s-ar împotrivi vreunul însăşi mărturisirei sale şi iscăliturii, acela însuşi pe sine se va lipsi de cinstea episcopului. Citeşte şi tâlcuirea la cel apostolesc 34.
(120)Pricina pentru care s-a dat de sinod canonul acesta, este aceasta. Era obiceiul la episcopii Egiptului, şi al Libiei, şi al Pentapolei a avea mai întâi pe al Alexandriei, şi fără de socotinţa aceluia a nu face vreun lucru bisericesc; precum zice Epifanie, că această stăpânire întrebuinţându-o şi Sfinţitul Mucenicul Petru episcopul Alexandriei, a caterisit pe Meletie episcopul Licopolei în Tivanda, precum mărturiseşte marele Atanasie în a doua sa Apologie, şi însemnează încă acelaşi sfânt, că mai-nainte de Petru, fiindcă în Pentapoli a Libiei de sus, câţiva episcopi au primit socotinţa lui Savelie, şi atâta tărie au luat mincinoasele dogmele aceluia încât abia se propovăduia în Biserici Fiul lui Dumnezeu. Aceasta aflându-o Dionisie al Alexandriei, a trimis la ei soli ca să-i întoarcă la adevărata dogmă a Bisericii; din acestea dar se arată, că episcopul Alexandriei, şi mai înainte de acest sinod avea patriarhiceştile pronomii din învechit obicei (care mai vârtos au stăpânit de la cel 34 apostolesc, ce zice, că episcopii fiecărui neam, se cuvine să cunoască pe unul mai întâi, şi altele) avea stăpânirea nu numai a ocârmui cele bisericeşti ale eparhiilor de acolo, şi ale ocârmuirilor, ci şi a caterisi episcopi, şi mitropoliţi, ai climei aceleia. Şi fiindcă zisul Meletie cel caterisit de al Alexandriei, se apucase de a silnici obiceiul cel de acest fel, şi a îndrăzni să hirotonisească alţi episcopi în ocârmuirea Alexandriei, pentru aceasta sinodul acesta 1 în Niceea au reînnoit prin acest canon obiceiul cel din început.
(121)Că nume de patriarh mai întâi a început a se zice în vremile lui Teodosie celui mic, patriarhii mai întâi zicându-se cu osebire episcopi ai apostoleştilor scaune. Acest Teodosie mai întâi a numit pe al Romei patriarh, şi pe dumnezeiescul Hrisostom, precum aceasta o arată Socrat în cartea 7 cap 3, s-a zis însă numele acesta şi în sinodul din Calcedon, şi mai ales de Iustinian s-au numit patriarhi, patriarhii. Şi însemnează două oarecare, numele acestea, sau pe episcopii cei ce s-au făcut efori, şi exarhi în oarecare eparhii, şi ocârmuiri de către obştesc sinod, precum au făcut aceasta cel al 2-lea a toată lumea sinod, după Socrat cartea 5 cap 8, dintre care unul a fost, şi Grigorie Nissa, supus celui al Cezareei. Şi s-au numit aceştia cu acest nume patriarhi nu de la covârşirea scaunelor, ci de sinodiceasca hotărâre. Ca să aibă mai multă tărie spre sădire şi spre dezrădăcinare, fiindcă întocmai era cu ceilalţi patriarhi. Pentru aceasta şi Grigorie Nissa scriind către Flavian al Antiohiei, asupra lui Chesarias cel ce îl defăimase pe el zicea: de s-ar judeca după vrednicia preoţiei, întocmai şi deopotrivă de către sinod, şi un pronomion amânduror nouă s-ar fi făcut, iar mai ales îngrijirea îndreptării celor obşteşti, întru a fi întocmai. Sau însemnează chiar pe episcopii cei ce au cinstea cea întâi în Biserică, de la covârşirea scaunelor acelora, şi de la întâia dregătorie nu personală fiind ca acelora; ci cuvenită scaunelor acelora, după moştenire. Care cinci au fost: cel al Romei, al Constantinopolului, al Alexandriei, al Antiohiei, şi cel al Ierusalimului. Şi fiindcă cel 1 a lepădat frâul, a rămas 1 cel al Constantinopolului; sau adaos şi al cincilea cel al Moscovei cei mari; dar şi acesta acum nu este. Iar deşi Petru al Antiohiei scriind către cel al Achiliei a zis, că singur el cu deosebire se zicea patriarh, cu care s-a unit şi Valsamon, totuşi nu căutăm ce zic episcopii pentru sineşi, ci ceea ce pentru dânşii zice soborniceasca Biserică. A numit însă Dionisie, şi Timotei Eluros (Motocul) patriarh şi pe cel al Efesului, dar o a stricat aceasta sinodul al 4-lea. A numit şi Teodor istoricul patriarh pe al Tesalonicului; totuşi aşa l-a zis, ori după cuvântul exarhilor, precum a făcut sinodul al 2-lea, cum am zis, ori precum alţii zic, pentru multele episcopii ce avea, mai la patruzeci. (Dositei, dodecabiblion).
(122)Nu tâlcuiesc drept pe canonul acesta cei ce năvălesc de la Biserica Romei. De unde papa Felix pricindu-se cu Acachie al Constantinopolului, stricând canonul a zis, că episcopul Romei în fiecare sinod are tăria, precum canonul (acesta adică) al sinodului din Niceea voieşte. Şi mai înainte de acesta şi Pashasinus locţiitorul lui Leon, pe dos a zis aceluiaşi canon în sinodul al 4-lea. Noi însă din însăşi graiurile canonului aflăm adevărata înţelegere a sinodului acestuia. Deci zicem că de vreme ce Meletie a răsturnat dreptăţile episcopului Alexandriei, precum am zis, a dat pricină sinodului acestuia să pună canonul acesta, şi să rânduiască nu vreun lucru nou, ci numai să întărească rânduielile şi obiceiurile, care din vechime se păstrau, nu numai la patriarhi, ci şi la mitropoliţi, şi nu numai întru hirotonii, pe care le abătea Meletie, ci şi întru toată altă dreptate, ce se cuvine patriarhilor, şi mitropoliţilor după Bisericile cele supuse lor. Adică a avea stăpânire fiecare patriarh peste eparhiile cele supuse lui. Şi dar şi ocârmuirea episcopului Romei este îngrădită, ca şi a celorlalţi patriarhi.
=== “Hirotonii” peste Hirotoniile din BOR, canon pe care il incalca bosv, si unii preoti care ii considera ortodocsi pe bosv cand zic ca is din Biserica si poti fi primiti la spovedit fara botez si mirungere, fiecare episcop fiind ingradit in eparhia lui nu poate hirotonii in altele fara voia celui din eparhia straina
—-
CANONUL 7
Fiindcă obicei, şi tradiţie (predanie) veche, s-a apucat a se ţinea, ca episcopul Eliei să se cinstească, aibă-şi urmarea cinstei, păzindu-se dregătoria sa cu mitropolia.
[Apostolic, can. 34; Sinod 2, can. 2, 3; Sinod 3, can. 8; Sinod 4, can. 28; Sinod 6, can. 36; Antiohia, can. 19]
TÂLCUIRE
Două tâlcuiri primeşte canonul acesta. Că Valsamon şi Anonimul (nenumitul) tâlcuitorul al canoanelor, cu care împreună se unesc şi câţiva papişti şi calvini, tâlcuiesc, că de vreme ce veche tradiţie au apucat, şi obicei, a se cinsti episcopul Eliei, adică al Ierusalimului(123), pentru că întru dânsul s-a întrupat, şi a pătimit Domnul şi mântuitoare propovăduire dintr-însul a ieşi prin Sfinţii Apostoli a toată lumea, să-şi aibă cinstea potrivită cu cea dintâi, şi în anii cei din urmă, însă singură cinstea fără de stăpânire, şi fără de dregătorie. Pentru că stăpânirea şi dregătoria se cuvine a păzi mitropolia Palestinei, zic adică a Cezareei(124) care se numeşte a lui Straton, căreia precum zice, se supunea Ierusalimul. Precum adică şi canonul 12 al sinodului din Calcedon rânduieşte, că cetăţile câte prin împărăteşti scrisori au luat nume de mitropolie, episcopii acei (mitropolii) dobândească-şi singură cinstea, iar dreptăţile sale să se păzească mitropoliei celei după adevăr. Cu care chip Marchian a cinstit pe Healchidona, şi Valentinian pe Niceea, după practicala 13 a sinodului 4. Iar Zonara şi alţii vor că, precum canonul cel mai de sus a dat protia(125) celui al Alexandriei, şi celui al Antiohiei, sau mai bine a zice le-au înnoit, ca pe unele din nou schimbate. (Că protia celui al Romei nu s-a înnoit. Fiindcă era precum am zis întreagă, şi nestrămutată) într-acest chip şi canonul acesta a mai hotărât cinstea celui al Ierusalimului. Adică precum acela a întărit acelora, nu numai pronomii, şi cinstea patriarhicească, ci şi rânduiala cinstei acesteia, după care, cel al Romei este întâi, iar al Alexandriei al doilea, şi al Antiohiei al treilea, aşa şi canonul acesta a întărit patriarhului Ierusalimului, nu numai cinstea patriarhicească, ci şi rânduiala cinstei. Pentru aceasta nu a zisă aibă-şi cinstea, ci aibă-şi urmarea cinstei. Adică să fie cu rânduiala cinstei al 4-lea după cei trei. Iar a se păzi vrednicia sa cu mitropolia, însemnează că cinstea aceasta patriarhicească, nu este personală, şi particulară, ci afierosită mitropoliei Ierusalimului, încât să treacă la toţi moştenitorii scaunului celui după vremi, şi nu numai la acesta, şi la acela. Iar cum că Ierusalimul a fost mitropolie, martori sunt, atât Iosip zicând: despre Iudeea în cartea 7 cetate mare, şi mitropolie a tot neamul iudeilor. Cât şi Filon, mitropolie nu a unei ţări a iudeii, ci şi a celor mai multe. Că apostolescul scaun al Ierusalimului, nu numai că este cel mai întâi decât toată lumea, ci şi patriarhicesc pronomion a avut din început, şi are. Întâi, pentru că a avut eparhii supuse luişi, şi ocârmuire patriarhului cuvenită. Drept aceea proestoşii Bisericilor cei de loc, şi nu cel al Cezareei, au hirotonisit pe Dion al Ierusalimului, după ce s-a dus Narchis. Iar arătându-se iarăşi Narchis, iarăşi de fraţi se cheamă, după Eusebiu, şi nu de fratele, sau de al Cezareei. Iar Narchis a făcut sinod cu 14 episcopi pentru Paşti mai înainte de sinodul 1. Al doilea, pentru că patriarhul Ierusalimului în sinodul 1 el întâi a iscălit, iar Eusebiu al Cezareei al 5-lea, şi peste tot a zice, că mitropoliţii se schimbă adică, întru iscălituri, şi în şederile sinoadelor, şi cuvântările către împăraţi, alteori mai întâi, şi alte ori mai în urmă. Iar cel al Ierusalimului, totdeauna întâiul între Părinţii sinodului, şi de-a pururea împreună cu patriarhii se numără, şi cu mitropoliţii niciodată. Şi citeşte de Dositei în dodecabiblon cartea 2 cap 4. Iar de am şi da că Ierusalimul ar fi fost supus Cezareei, dintru aceasta ce iese? Că precum Vizantia mai întâi era supus Iracliei, iar apoi după ce Vizantia s-a făcut patriarhie, Iraclia s-a supus ei. Întru acest chip, de am şi ierta (care nu este) că se supunea Ierusalimul Cezareei, după ce Ierusalimul s-a cinstit a fi patriarhie, Cezareea a rămas cu dregătoria sa, a fi mitropolie a Palestinei, şi mai plecată însă decât Ierusalimul. Fiindcă ea, este numai mitropolie, iar Ierusalimul patriarhie.
(123)Însemnează că după Iosip despre Iudeea cartea 7, cap 18 Ierusalimul s-a numit, pentru că Melchisedec întâiul zidind cetatea, a zidit şi Biserică, din aceasta cetatea au numit-o Ierusalim. Şi numele Ierusalimului este tot evreiesc, însemnând vedenia de pace, după Sfinţii Părinţi. Şi Ierusalim mai întâi numindu-se, în urmă Elia capitolia s-a numit, după Dion istoricul. Elia de la Adrian care se poreclea Elius, care săpându-se mai înainte Ierusalimul, şi cu boi arându-se, şi semănându-se după istoricul Eusebiu, şi abia de pe faţa pământului cunoscându-se, după Teologul Grigorie, Elia s-a poreclit, după Teodorit şi Eusebiu. Iar capitolie, pentru că în locul Bisericii lui Dumnezeu, au zidit capiştea lui Dia celui ce se cinstea în capitolia Romei, acelaşi Adrian, după însuşi Dion istoricul.
(124) Cezareea s-a numit, pentru că după Eusebiu, Irod o a zidit aceasta în numele lui August Chesariul. Care mai întâi se numea turnul lui Straton. Întru care şi statui ale Chesarului şi ale Romei se aflau după Iosip iudeul cartea 15 cap 13. Însă trei Cezarei erau în Asia, una mitropolia aceasta a Palestinei, a doua cea a Capadociei (care şi maza Chesarului se numea, după Sozomen, cartea 5 cap 4, încă şi mazaca). Şi a treia cea a lui Filip.
(125)Protie – întâietate, prioritate în raport cu…
==== De unde au luat scrisori bosvr/bosv ptr denumirea de Mitropolie????
——–
CANONUL 8
Pentru cei ce se numeau pe sineşi curaţi cândva, iar venind către soborniceasca, şi apostoleasca Biserică, au socotit sfântul, şi marele sinod, ca hirotesindu-se ei, apoi aşa să rămână în cler. Însă mai întâi de toate, aceasta se cuvine a o mărturisi ei în scris, că se vor învoi, şi vor urma dogmelor soborniceştei, şi apostoleştei Biserici. Adică şi cu cei însoţiţi prin a doua nuntă a se împărtăşi, şi cu cei ce în vreme de goană au căzut; pentru care şi timp s-a rânduit, şi vreme s-a hotărât; ca ei să urmeze întru toate dogmele soborniceştei Biserici. Deci ori unde s-ar afla, ori prin sate, ori prin cetăţi numai ei singuri hirotonisiţi, cei aflaţi în cler, vor fi întru aceeaşi schimă (chip). Iar (unde) ar fi episcop al soborniceştii Biserici, şi ar veni oarecare, este arătat cum că episcopul Bisericii va avea dregătoria episcopului, iar cel ce se numeşte episcop de către cei ce se zic curaţi, că aveau cinstea prezbiterului. Afară de nu cumva i s-ar părea episcopului (însuşi) al împărtăşi de cinstea numelui. [Sinod 7, can. 14; Ancira, can. 13; Neocezareea, can. 14; Antiohia, can. 8, 10] Şi dacă aceasta nu îi va plăcea lui, va socoti un loc, ori de horepiscop, ori de prezbiter, pentru cel ce se socoteşte negreşit a fi în cler. Ca să nu fie doi episcopi în cetate.
[Apostolic, can. 46, 47, 68; Sinod 2, can. 7; Sinod 6, can. 95; Laodiceea, can. 7, 8; Cartagina, can. 66; Vasilie, can. 1, 47; Teofil, can. 12]
TÂLCUIRE
Curaţi se zic navatianii (aşa pe sineşi numindu-se după mândria cugetului, precum scrie Eusebiu cartea 6, cap 43). Iar Navat a fost prezbiter al Bisericii romanilor, carele nu primea pe aceea, ce în vremea goanei s-a fost lepădat (de credinţa lui Hristos) iar apoi s-au căit. Ci nici cu cei însoţiţi prin a doua nuntă se împărtăşea. Şi după Botez zicea, că nu se mai poate milui cel ce a păcătuit, după Epifanie la eres 59, şi după Augustin eres 38. Deci acesta măcar că în dogmele credinţei nu a greşit, nici era eretic, ci numai schismatic, după 1 canon al marelui Vasile. Pentru ura de fraţi a sa însă şi nemilostivirea socotelii, şi mândria sa, s-a anatematisit, de sinodul cel ce s-a făcut în Roma în vremea lui papa Cornelie, după Eusebiu, şi de sinoadele ce s-au făcut în Cartagina, în vremea lui Ciprian, şi în Antiohia şi în Italia împotriva lui. De la acesta s-a numit navatiani şi cei ce au urmat relei socotelii lui. Aceasta aşa fiind cunoscute, zice canonul acesta, că dacă navatianii cei de acest fel, vor veni la soborniceasca Biserică, s-a socotit de cuviinţă să se hirotetisească (126) şi aşa să se primească, şi să rămâie în soarta lor, cei ce erau adică şi în chip clerici (aşa prin hirotesie au primit pe donatişti şi canonul 66 al sinodului din Cartagina) însă trebuie să mărturisească în scris, că au să păzească toate dogmele soborniceştii Biserici. Cum că vor primi pe cei de-a doua nuntă, şi pe cei ce de silă s-au lepădat de Hristos, şi cum că îi vor iconomisi pe ei, după rânduitele vremi, şi după canonul pocăinţei celor ce s-au lepădat de Hristos; şi aşa, oriunde s-ar afla, ori în cetăţi, ori în sate, să rămână în cler, şi în treapta în care s-a aflat fiecare hirotonisit. Adică episcopul să rămână episcop; prezbiterul, prezbiter; şi diaconul, diacon; să rămână însă episcopul, acolo unde episcop dreptslăvitor al soborniceştii Biserici nu este. Iar dacă la aceeaşi Biserică se află şi dreptslăvitorul episcop, acesta să-şi aibă dregătoria, şi toată lucrarea, şi numele de episcop, iar novatianul cel ce mai-nainte a fost episcop, să aibă pe singură cinstea prezbiterului; afară numai de va voi dreptslăvitorul episcop, să aibă şi acela cinste, şi numele gol de Episcop(127)însă nu şi să lucreze vreo sfinţită slujbă ca episcop, pentru ca să nu urmeze necuviinţa aceasta, a fi doi episcopi întru una şi aceeaşi cetate (despre care vezi canon 35 apostolesc şi pe cel al 16 al celui 1 şi al 2-lea Sinod(128)) iar de nu va voi nici aceasta, se cuvine a ierta să aibă loc de Episcop(129) sau de prezbiter, pentru ca împreună să se numere şi el cu ceilalţi ierosiţi, şi clerici, şi să nu se arate cu totul căzut din cler.
(126) Hirotesia aici nu este hirotonie, precum poate a prepune cineva, ci este a se pune mâna preoţilor pe capetele ereticilor celor ca aceştia, şi aşa să se primească ca pocăindu-se. Că aşa prin hirotesie (şi nu prin hirotonie). Şi canonul 49 al celui din Cartagina, voieşte a se primi cei ce se pocăiesc. Şi că este adevărat cuvântul meu, mărturiseşte şi sinodul al 7-lea, că citindu-se canonul acesta la întâia praxă a aceluiaşi, şi întrebându-se, cum se cade a se înţelege zicerea hirotetisindu-se, a zis preasfântul Tarasie; spre blagoslovenie se zice aici hirotesia, şi nu spre hirotonie. Drept aceea din canonul acesta trebuie a se învăţa Părinţii cei duhovniceşti, să-şi pună mâinile pe capetele celor ce se pocăiesc, când le citesc rugăciunea cea iertătoare, precum o zice aceasta şi canonul 35 al celui din Cartagina anume. Că de nevoie este hirotesia aceasta la taina pocăinţei. Şi auzi ce zic Apostolii în aşezământurile lor. (cartea 2 şi cap 18) „Primeşte pe cel ce a păcătuit, când se va tângui, şi punându-ţi mâna pe capul lui, lasă-l apoi să rămână în turmă.” Şi iarăşi (la acelaşi cap 43) „Precum primeşti pe cel necredincios, după ce îl vei boteza, aşa şi pe cel păcătos, după ce îl vei hirotetisi ca pe un curat îl vei aşeza la păşunea cea duhovnicească. Şi hirotesia i se face lui în locul botezului. Fiindcă prin punerea mâinilor se dă Duhul cel Sfânt celor ce credeau. Obişnuirea hirotesiei acesteia însă, în darul acest nou, a apucat a se ţine de la legea veche, că aşa şi arhiereul prin punerea mâinii primea jertfele arderilor de tot, şi ale mântuirii, şi cele pentru păcat. Şi vezi capetele 1 şi 3 şi 4 ale cărţii Leviţilor. Însemnează însă, că cu iconomie au primit sinodul acesta pe navatiani, precum însemnează marele Vasile în canonul 1. Vezi, şi tâlcuirea canonului al 7-lea al sinodului 3 unde canonul 39 al sinodului din Iliviria zice că prin hirotesie să se primească ereticii.
(127) Precum şi pe Meletie cercetându-se l-au osândit sinodul 1 să petreacă în Lico, gol nume de episcop având, şi de aici înainte nici în cetate, nici în vreun sat să hirotonisească. Sozomen în Bisericeasca Istorie, cartea 10, cap 14 şi Socrat cartea 10 cap 9.
(128) Scrie Sozomen, în cartea a 4-a cap 14 povestind despre Felix, şi despre Liberie episcopii Romei, zice. Aceasta Dumnezeu iconomisind să moară Felix, şi să rămâie singur Liberie, pentru a nu se necinsti scaunul lui Petru, de doi povăţuitori chivernisindu-se, care este semn de prigonire, şi străin de bisericescul canon. Iar Epifanie la eresul 68 zice: Nici odată Alexandria a avut doi episcopi. Şi Cornelie al Romei, scriind către Fanie al Antiohiei, prihăneşte pe Mavdat că cerea să se facă, care s-a şi făcut episcop al Romei, însuşi Cornelie acesta fiind într-însa legiuit episcop; şi zice, deci cum nu cunoştea, că într-o Biserică un episcop se cuvine a fi, şi nu doi?
(129) Fiindcă nu este slobod a se face episcop în sat, sau într-un târg mic, în care şi un singur prezbiter este destul, pentru a nu se defăima numele episcopului, după canonul 6 al sinodului din Sardica, pentru aceasta, în nişte oraşe mici ca acestea, şi în sate, se făcea cei ce se numea horepiscopi. Deci horepiscopul după canonul 10 al Antiohiei, se făcea de episcopul cetăţii aceleia, la care supus, şi însuşi şi satul lui. Zice dar canonul acesta, că unul ca acesta se hirotonisească citeţi, ipodiaconi, şi (eforchistis) adică catehisitori. Dar să se caterisească de va îndrăzni fără voia episcopului celui din cetate a hirotonisi prezbiter sau diacon, măcar de ar avea şi hirotesie de episcop. Iar canonul 8 al aceluiaşi sinod, iartă a da neprihăniţi horepiscopi cărţi paşnice, adică slobozitoare celor ce ar cere. Aşişderea încă şi canonul 13 al celui din Anghira, rânduieşte că fără scrisorile adevăratului episcop să nu hirotonisească horepiscopii, prezbiteri, sau diaconi, nici în locul lor, nici întru altă cetate.
===== Nu pot fi doi episcopi in cetate, schismatic dat anathemei, hirotesia e ptr primirea ereticilor, si schismaticilor , fara scrisori sa nu se faca episcopi, preoti
————————————–
Sin II
CANONUL 1
Au hotărât Sfinţii Părinţi cei adunaţi în Constantinopol a nu se strica credinţa Părinţilor celor trei sute optsprezece, ce s-au fost adunat în Niceea Vitiniei, ci a rămânea aceea domnitoare, şi a se anatematisi toate eresurile, şi cu deosebire cel al evnomianilor, adică al evdoxianilor, şi cel al imiarienilor [jumătate arieni], sau al pnevmatomahilor [luptătorilor Duhului]. Şi cel al savelianilor, şi cel al marchelianilor, şi cel al fotinianilor, şi cel al apolinarianilor.
[Sinod 2, can. 1; Sinod 6, can. 2; Cartagina, can. 5]
TÂLCUIRE
Acest întâi canon al acestui sinod dogmatiseşte, că aceşti 150 Sfinţi Părinţi, ce s-au adunat în Constantinopol, au hotărât că dreptslăvitoarea credinţă, adică Simbolul Credinţei al celor trei sute optsprezece Părinţi ce s-au adunat în Niceea Viteniei, să nu se strămute, ci să rămâie statornic, şi neschimbat. Iar tot eresul să se anatematisească. Şi mai cu deosebire să se anatematisească eresul evnomianilor(143), adică a celor ce se numesc evdoxiani, eresul imiarienilor (jumătate arieni)(144), adică a pnevmatomahilor (luptătorilor Duhului). Eresul următorilor lui Savelie(145). Eresul următorilor lui Markelie(146). Eresul ucenicilor lui Fotino(147). Şi eresul ucenicilor lui Apolinarie(148).
(143)Însemnează că următorii lui Arie după sinodul 1 din Niceea, în trei rânduieli s-au împărţit, după Epifanie eres 73, 74 şi alţii se numeau neasemănaţi, pentru că ziceau pe Fiul neasemănat întru toate cu Tatăl, al cărora începător a stătut atât Evnomie al Galatiei care a fost şi episcop al Chizicului, şi care boteza pe cei ce veneau la rea slăvirea lui întru o singură afundare, cu picioarele fiind în sus, şi cu capul în jos. Bârfea însă că muncă şi gheenă cu adevărat nu este, ci numai pentru frică s-au îngrozit, şi împreună cu el Aetiul. Însă se numeau evnomieni, şi evdoxieni, de la Evdoxiul asemenea cugetători lui Evnomie, celui ce a stătut şi patriarh al Constantinopolului, şi pe Evnomie l-au hirotonisit episcop al Chizicului.
(144)Iar alţii se numeau jumătate arieni. Fiindcă în jumătate se împărtăşeau din eresul lui Arie. Care pe Fiul îl ziceau că este întru toate asemenea, şi de o fiinţă cu Tatăl, zicerea însă OMOUSIOS (adică deofiinţă) nu voiau a o primi, ca pe o mai înaltă, şi cu toate că aceasta era întrebuinţare, şi la Părinţii cei din început şi mai-nainte de întâiul sinod (vezi la prolegomena Sinodului 1); iar începător al acestora a fost, Vasilie cel din Ancira. Din partida aceasta a semiarienilor fiind Machedonie, a ridicat război şi asupra dumnezeirii Sfântului Duh, pe care şi acesta al 2-lea Sinod l-a osândit, de la care şi următorii lui, luptători de Duhul Sfânt s-au numit. Aceşti ai treilea, nici „de o fiinţă” ziceau pe Fiul, nici nu „de o fiinţă”, prin mijlocul arienilor, şi a jumătate arienilor umblând.
(145)Savelie cel din Lidia, şi din Ptolemaida a Pentapolei fiind episcop, primind eresul lui Noit, Smirneanului, adică, după Teodor, şi Epifanie, iar după Augustin, Efisanului, atâta mult l-au semănat, încât cei ce îl bârfeau nu se mai numeau noitiani, ci saveliani de la dânsul. Şi zicea el că Tatăl, şi Fiul, şi Sfântul Duh sunt trei numiri ale uneia şi aceleiaşi feţe, şi că după osebirile lucrărilor, când se numeşte Tată, şi când Fiu, şi când Duh.
(146)Markel era din Anghira, a îmbrăţişat însă eresul lui Savelie. Şi nu numai om gol zicea pe Hristos; ci şi bârfea că după a doua judecată are a se lepăda trupul Domnului, şi a se duce întru nefiinţă (după Evsevie în Bisericeasca Istorie cartea 3 şi că prin urmare împărăţia lui va avea sfârşit).
(147) Fotinos cel ce se trăgea din Sirmion, ce a stătut episcop Sirmiului aceleaşi cugeta împreună cu Pavel Samosateul, că nici pe Sfânta Treime o mărturisea, pe Dumnezeu, numindu-l numai Duh Făcător al totului, iar pe Cuvântul numai rostitor, ca pe oarecare organ mihanic (mecanic), nici pe Hristos îl zicea Dumnezeu, ci om gol, care pe cuvântul lui Dumnezeu, acel rostitor, l-au primit, şi şi-au luat estimea din Maria. (După Sozomen Bisericeasca Istorie cartea 4 cap 6). Despre aceasta vezi şi canonul 7 al Laodiceei.
(148) Apolinarie cel ce a fost episcop în Laodiceea Siriei. Primind eresul lui Arie celui ce pe lângă altele zicea, şi că Cuvântul era în trupul lui Hristos în loc de suflet. Şi după Atanasie, şi după Epifanie. Că zicea, că Cuvântul a luat trup fără de suflet. Şi altă dată ruşinându-se de necunoştinţa sa, zicea, că a luat suflet, fără de minte însă, şi necuvântător, despărţind, după platoniceştii filosofi, pe suflet, de minte. Care zicea, că nu se cuvine să ne închinăm unui om purtător de Dumnezeu. Către care întorcând dimpotrivă Teologul Grigorie zicea: că se cuvine să ne închinăm nu unui trup purtător de Dumnezeu, ci lui Dumnezeu purtătorului de om. Grigorie în epistolia a 2-a către Clidonie. Tot el încă bârfea încă că şi carnea Hristos a avut-o din veac, rău înţelegând zicerea aceasta, „al doilea Om din Cer”, şi că prin urmare nu ar fi luat trup de carne din Fecioară, precum mărturiseşte marele Vasilie întru o epistolie a sa.
======Anathematizarea tuturor erezilor si celor ce hulesc harul Duhului Sfant , cum fac bosv/bosvr negand harul Tainelor din BOR, ei modificand Crezul cand spun ca e dogma calendarul (o noua dogma calendarul),ceea ce e interzis de acest canon
—–
CANONUL 2
Episcopii cei de peste ocârmuiri, pe Bisericile cel afară de hotarele lor să nu le bântuiască, nici să tulbure Bisericile. Ci după canoane, episcopul Alexandriei, numai pe cele din Egipt iconomisească. Iar episcopii răsăritului, pe singur Răsăritul să-l ocârmuiască. Păzindu-se protiile (presvia) Bisericii antiohianilor, cele în canoanele celui din Niceea. Şi episcopii ocârmuirii asiaticeşti, cele ale Asiei numai să le ocârmuiască. Şi cei ponticeşti, pe singure cele ponticeşti, şi cei ai celei trakiceşti, numai pe cele ale Trakiei să le iconomisească. Iar nechemaţi episcopi peste ocârmuire, să nu năvălească la hirotonie, sau la alte oarecare iconomii bisericeşti. Păzindu-se însă canonul cel mai-nainte scris pentru ocârmuiri, bine arătat este că cele ale fiecărei eparhii sinodul eparhiei le va ocârmui, după cele hotărâte în Niceea. Iar Bisericile lui Dumnezeu cele ce sunt între neamurile cele barbare, trebuie a se iconomisi după obiceiul Părinţilor ce au apucat a ţinea.
[Apostolic, can. 34, 35; Sinod 1, can. 6, 7; Sinod 3, can. 8; Sinod 4, can. 28; Sinod 6, can. 20, 30, 39; Antiohia, can. 9; Sardica, can. 3, 11, 12]
TÂLCUIRE
De vreme ce precum mărturiseşte Socrat cartea 5, cap 5, a lucra peste hotare mai-nainte se făcea cu ne luare aminte pentru goanele (ce suferea Biserica) care lucru, precum zice Teodorit, după multa râvnă îl făceau şi fericitul Evsevie al Samosatelor. Pentru aceasta pace arătându-se în soborniceasca Biserică, s-au aşezat canonul acesta, care nici pentru singuri Mitropoliţii cei neatârnaţi pomeneşte, precum au tâlcuit Valsamon, nici pentru singuri patriarhii. Ci pentru amândouă părţile împreună după Dositei (foaia 233 pentru cei ce au patriarhit în Ierusalim) ca fiecare dintre dânşii să iconomisească cele ce s-ar întâmpla în eparhia şi ocârmuirea sa, şi să nu năvălească în străină, şi să tulbure dreptăţile Bisericilor. Ci după canoane (cel al 6-lea adică, şi al 7-lea al sinodului întâi, şi cu mult mai vârtos cele 34 şi 35 apostoleşti) cel al Alexandriei să iconomisească pe singure enoriile (parohiile) cele din Egipt (şi anume pomeneşte pe al Alexandriei Ainodul, pentru că episcopul Alexandriei, împreună cu cei de pe lângă el, au lucrat, şi s-au hirotonisit Maxim Kinicul în Constantinopol, şi s-a lepădat marele Grigorie, de la ocârmuirea, şi enoria sa). Iar mitropoliţii răsăritului, cele ale răsăritului; păzindu-se pronomiile celui al Antiohiei, după canonul celui din Niceea (al 6-lea adică) şi mitropoliţii Asiei, şi ai Pontului, şi ai Trakiei, să iconomisească numai eparhiile cele cuvenite lor. (Acestea însă s-au rânduit în urmă să se hirotonisească de cel al Constantinopolului, după canonul 28 al sinodului 4.) Porunceşte însă pe lângă acestea, că şi patriarhii împreună şi mitropoliţii, să nu sară peste ocârmuirile, şi eparhiile lor pentru ca să hirotonisească, sau alte bisericeşti iconomii să săvârşească între ale celorlalte enorii, fără a fi chemaţi. Şi cum că, ale fiecărei eparhii a mitropoliţilor bisericeştile pricini, ori alegerile, ori hirotoniile, ori certările, ori dezlegările, şi celelalte de acest fel, le va iconomisi sinodul eparhiei. Iar a fiecăreia ocârmuire a patriarhului, sinodul ocârmuirii va ocârmui iconomiile cele de acest fel, precum a hotărât sinodul cel din Niceea (în canonul 6), că asemenea sunt cei ce au zis cel din Niceea, nici un episcop să se facă fără socotinţa mitropolitului, cu aceasta ce zice şi acesta, că cele ale fiecărei eparhii, sinodul eparhiei (a mitropolitului adică) le va ocârmui. Iar Bisericile lui Dumnezeu cele ce se află între neamurile barbare, la care, sau nici atâţia mulţi episcopi se află, încât ar fi destui spre împlinire de sinod, ori ar fi nevoie a merge acolo vreun episcop ales pentru a întări pe creştini în credinţă. Aceste Biserici, zic, se cuvine a se iconomisi după obiceiul Părinţilor cel ce a apucat a se ţine. Adică se cuvine episcopii cei cu apropiere de loc, şi mai vrednici de cuvânt să meargă la dânsele, pentru ca să plinească lipsurile sinodului celui de loc. Care, deşi este afară de canoane lucrul, însă pentru nevoie l-a iertat sinodul. Citeşte 34 şi 35 ale Apostolilor şi 6 al celui 1.
=======Pe Galaction Cordun cine l-a chemat sa hirotoniseasca?(care episcopi sa arate dovada scrisorilor), care episcopi?(care sinod?) l-au ales pe el Sef/Mitropolit el cu de la sine putere s-a facut ce nu era, ptr cei ce zic ,ca bosv is ortodocsi cum au hirotonit afara de hotar?
—-
CANONUL 5
Precum tomul apusenilor, am primit şi pe cei din Antiohia care mărturisesc o Dumnezeire, a Tatălui, şi a Fiului, şi a Sfântului Duh.
[Sinod 2, can. 1; Sinod 6, can. 1, 2; Cartagina, can. 1]
TÂLCUIRE
Canonul acesta osebit este şi particular, că zice, că precum am primit tomul apusenilor, adică hotărârea ceea ce adeverează pe Sfântul Simbolul Părinţilor celor din Niceea, şi anatematiseşte pe toţi cei ce cugetă din potrivă, pe care Simbol l-au aşezat apusenii Părinţi cei ce s-au adunat în Sardiki(150). Aşa asemenea am primit şi hotărârea credinţei celor ce în Antiohia s-au adunat(151). Care mărturisesc o dumnezeire a Tatălui, şi a Fiului, şi a Sfântului Duh, potrivit adică cu Părinţii cei ce s-au adunat în Niceea.
(150)Pricina pentru care s-a făcut tomul acesta, ca în scurt să zicem este aceasta. Fiindcă au aflat Constanţie şi Consta împăraţii, că cei de pe lângă Evsevie tulbură Biserica, şi cum că au caterisit pe marele Atanasie, şi pe Pavel al Constantinopolului, au poruncit să se adune sinod în Cetatea Sardica cea iliricească, atât de apuseni Părinţi, cât şi de răsăriteni. Deci răsăritenii mergând la sinod din Filiopoli au scris apusenilor să nu pună împreună să şadă în sinod pe Atanasie şi pe Pavel ca pe nişte caterisiţi; că aceştia erau vrăşmaşi Cuvântului „de o fiinţă”. Iar apusenii au scris dimpotrivă, acestora, că nu-i cunosc pe ei caterisiţi, sau greşiţi. Acestea auzindu-le răsăritenii, s-au dus de la sinod, şi s-au întors în Filiopoli. Iar apusenii singuri rămânând, au săvârşit sinodul; desvinovâţind pe Atanasie şi pe Pavel, adeverind însă şi credinţa cea din sinodul Niceeii, nimic adăugând sau scăzând. Deci această arătare şi adeverire a credinţei, o numeşte canonul acesta, tom al singuri apusenilor, nu şi al răsăritenilor, fiindcă ei s-au dus.
(151)Socrat în cartea 2 cap 10 povesteşte că cei de pe lângă Evsevie al Nicomidiei, în sinodul Antiohiei,cel adunat în vremea lui Constantin, nici cât de puţin nu au prihănit credinţa cea din Niceea, ci după altă ţesătură şi grăire au alcătuit hotărârea credinţei, în care se văd cum că mărturisesc o Dumnezeire a Tatălui, şi a Fiului, şi a Sfântului Duh. Care credinţă acolo la Socrat stă. Deci această hotărâre a credinţei, zice canonul acesta, că o a primit sinodul; (măcar că cu vicleşug aceasta s-a alcătuit mai întâi de Evseviani ca câte puţin, să tragă pe cei mulţi la socoteala arianilor, precum la acelaşi loc zice însuşi Socrat) care hotărâre şi tom, şi Teodorit cartea 5, cap 9 o numeşte. Că în epistolia cea sinodicească, ce sinodul acest al doilea o trimite romanilor, pomeneşte de aceasta, zicând aşa: „Deci cele ale credinţei care de noi fără de sfială se propovăduieşte ca în cuprindere sun acest fel; despre şi mai pe larg se pot povăţui sufletele cu tomul cel din Antiohia care s-a făcut de sinodul cel adunat acolo poftind a se bine noroci; şi cu cel ce în anul trecut s-a alcătuit de sinodul ecumenic cel în Constantinopol adunat, în care credinţa mai pe larg o am mărturisit. Deci precum canoanele cele 25 a celui din Antiohia s-au primit, aşa şi hotărârea credinţei de mai sus a aceluiaşi dreaptă fiind, (deşi cu vicleşug făcut adică) de sinodul acesta al 2-lea s-au învrednicit primirii“.
=======Iar anathematizarea celor ce adauga la Crez dogma calendar
—————————————
CANONUL 47
Episcopul, sau prezbiterul pe cel ce are Botez după adevăr, de-l va boteza din început, sau pe cel spurcat de către cei necinstitori de Dumnezeu, de nu îl va boteza, să se caterisească. Ca unul ce-şi bate joc de Crucea, şi de moartea Domnului, şi nu osebeşte pe ierei de către minciunoierei. [Apostolic, can. 46, 68; Sinod 2 can. 7; Sinod 6, can. 95, 84; Calcedon, can. 1; Cartagina, can. 8, 35, 57; Vasilie, can. 1, 20, 47]
TÂLCUIRE
Un Botez este predanisit nouă dreptslăvitorilor creştini atât de Domnul nostru, cât şi de dumnezeieştii Apostoli, şi Sfinţii Părinţi. Fiindcă una au stătut şi Crucea şi moartea Domnului, întru a cărora închipuire se face Botezul. Pentru aceasta apostolescul canonul acesta rânduieşte, că, oricare episcop, sau prezbiter, ar boteza de al doilea din început şi de iznoavă, ca pe un desăvârşit nebotezat, pe cel ce cu adevărat sau botezat după aşezământul Domnului, şi al Apostolilor, şi al dumnezeieştilor Părinţi, fără de schimbare, adică, precum se botează dreptslăvitorii creştini, unul ca acesta să se caterisească. De vreme ce cu acest al doilea de nou Botez, a doua oară răstigneşte şi pilduieşte pe Fiul lui Dumnezeu; Care lucru, zice Pavel, că este cu neputinţă. Şi îndoieşte moartea Domnului, pe care moarte mai mult nu-l stăpâneşte, după acesta-şi Pavel(84). Aşijderea şi oricare episcop, sau prezbiter nu ar boteza cu Botezul soborniceştii şi dreptslăvitoarei Biserici pe cel spurcat, adică pe cel botezat de către necinstitorii de Dumnezeu, adică de eretici, să se caterisească. Fiindcă batjocoreşte Crucea, şi moartea Domnului, rău şi cu greşeală socotind, că spurcatul şi pângăritul botezul ereticilor, este în închipuirea Crucii şi a morţii Domnului, care nu este, şi pentru aceasta îl primeşte pe el, şi îl are asemenea cu Botezul dreptslăvitorilor. Şi pe lângă acestea, fiindcă nu osebeşte pe adevăraţii iereii dreptslăvitorilor, din mincinoşii iereii ereticilor. Ce deopotrivă pe amândoi ca pe nişte adevăraţi îi primeşte. Că nici urâtul botez al ereticilor face creştini adevăraţi pe cei ce întru dânsul se botează, nici hirotonia lor face adevăraţi ierei pe cei ce se hirotonisesc de dânşii, după apostolescul canon 68. Însă însemnează că, precum am zis, întru închipuirea Crucii şi a morţii Domnului se face Sfântul Botez. Că zice Pavel: „Câţi în Hristos ne-am botezat, întru moartea lui ne-am botezat. Şi împreună cu dânsul dar ne-am îngropat prin Botez întru moarte” (Romani: 6,3) şi, împreună sădiţi ne-am făcut, cu asemănarea morţii Lui. Dar şi Crucea Botez s-a numit de către Domnul, după Hrisostom, care zice: „Botezul, cu care Eu mă Botez, vă veţi boteza” (Matei: 20;22,23). Şi iarăşi „Cu Botez am a mă boteza, şi cum mă strâmtorez, până ce se va sfârşi”! (Luca: 12,50)
(84) Deci nu zice drept Valsamon în tâlcuirea canonului 19 al soborului 1 sau şi alţii asemenea cugetători cu Valsamon, cum că se cuvine a se boteza a doua oară aceia, care fiind mai-nainte botezaţi după dreapta credinţă, s-au făcut apoi eretici, şi după aceasta iarăşi s-au întors la dreptslăvitoarea credinţă. Aducând spre mărturie pe apostolescul canonul acesta, şi pe cel 19 al soborului 1 ce zice: că cei ce s-au făcut pavliani când vor năzui la soborniceasca Biserică se cade de iznoavă a se boteza. Nu zic aceştia drept pentru trei pricini: 1. pentru că, cu acest de al doilea Botez care ei îl vor, două botezuri băgă în soborniceasca Biserică: Care în Simbolul Credinţei un Botez mărturiseşte, luând prilejul mărturisirii acesteia de la Pavel care zice, „Un Domn, o credinţă, un Botez” (Efeseni: 4,5). Şi cât după aceştia a doua oară răstignesc pe Fiul lui Dumnezeu cu a doua botezare, şi răstignire şi moartea Lui o îndoiesc, care lucru este prea păgânesc. „Că, zice, de bună voie păcătuind noi, numai rămâne jertfă pentru păcate. Adică Crucea, şi Botezul închipuitorul Crucii, după dumnezeiescul Hrisostom (voroava 20 către Evrei 6,6; 10,14,26) că cu o jertfă, zice, a îndeplinit întru veşnicie pe cei ce se sfinţesc, şi, cu neputinţă este cei ce odată s-au luminat, apoi au căzut (adică în iudaism, şi de obşte în eres, după Hrisostom) iarăşi prin pocăinţă a se înnoi, a doua oară răstignind loruşi pe Fiul lui Dumnezeu”. 2. Că Apostolescul Canonul acesta, pe care spre mărturia socotelii lor îl aduc, nu zice pentru dreptslăvitorii cei mai-nainte botezaţi, ci pe cei ce din naştere sunt eretici, şi de dânşii spurcaţi, apoi venind la dreapta slăvire. Drept aceea şi nu zice de al doilea să-i botezăm, ca pe unii ce mai-nainte au fost botezaţi, ci să-i botezăm (că de nu va boteza zice) ca pe unii ce niciodată ar fi fost botezaţi după dreapta slăvire. Iar canonul 19 al soborului 1 zicând de iznoavă să se boteze cei ce s-au făcut pavliani, (pavlianiţi numeşte pe cei ce din naştere au eresul lui Pavel Samosateului), şi nu pe cei ce în urmă s-au făcut aşa (deşi ceva de acest fel se vede că însemnează zicerea pavlianicesc) fiindcă soborul 6 în canonul 95 al lui, aducându-şi aminte de însuşi Canonul acesta al Soborului 1 la zicerea, pe cei ce s-au făcut pavliani o au schimbat întru zicerea, pavlianişti, asemenea adică cu donatişti, şi montanisti, care nume arată mai mult eresul cel din naştere, şi nu pe cel în urmă făcut. Precum şi însuşi Valsamon acesta, dar şi Zonara, după înţelegerea aceasta tâlcuieşte canonul, precum vom vedea în tâlcuirea aceluia, iar deşi canonul acesta a întrebuinţat zicerea lui Anavantizo, care arată că, a doua oară Botez, ci o a întrebuinţat nu chiar, ci cu rea întrebuinţare. Pomenind adică Botezul nostru către botezul ereticului Pavel. Precum şi marele Vasilie în canonul 47 această zicere o au întrebuinţat a anavaptismosului, nu că doar era adevărat Botez acela, ci precum ereticii aceia îl numeau. Precum şi Pavel Apostolul a zis dumnezei şi domni pe dumnezeii elinilor; Nu că doar erau adevăraţi dumnezei, ci precum aceea îi numeau (I Cor 8, 5). Şi al 3-lea că: „De ar fi fost iertat a se boteza iarăşi creştinii cei ce se fac eretici, sau că se leapădă de credinţă, pentru ce însuşi soborul 1 în canonul 11 şi 12 al său rânduieşte, că cei ce s-au lepădat de credinţă în vremea goanei, să facă atâţia ani ascultând (din afară de biserică rugile) şi atâţia ani căzând (înaintea uşilor Bisericii şi cerând iertare de la cei ce ieşeau din Biserică în vremea ce ar fi fost cu putinţă să-i boteze a doua oară, şi aşa, şi pe dânşii să-i curăţească de lepădare, şi soborul să scape de atâtea osteneli şi griji ale sufleteştii îndreptării acestora?” Pentru acestea dar pricini, ne este iertat a boteza cineva a doua oară pe cel cu adevărat botezat, după acest apostolicesc canon 47 şi după cel 57 al Cartaginei deşi de eretici s-a spurcat. Fiindcă rămâne Botezul cel dintâi. Că darurile lui Dumnezeu sunt necăite. Pentru aceasta şi canonul 35 al soborului din Cartagina nu iartă a se boteza de al doilea clericii cei caterisiţi pentru vinovăţii, şi aşa iarăşi să se ridice la treapta ierosirii. Ci se curăţeşte cineva de spurcăciunea eresului, cu anatematisirea aceluiaşi eres cu pocăinţă vrednică de cuvânt, şi rânduiala curăţitoarelor rugăciuni al patriarhului Metodie, pe care Biserica le citeşte asupra celor ce s-au lepădat de credinţă, şi în sfârşit cu pecetea Sfântului Mir. Iar după cuviincioasa cercare, şi după canonul rânduit de duhovnicescul părinte, şi cu trupul şi sângele Domnului „Că sângele lui Hristos zice, ne curăţeşte pe noi de tot păcatul” (I Ioan 1,7). Iar copiii agarenilor care se botează cu Botezul nostru, nu cu socoteala binecinstitoare, ci pentru ca să nu se facă trupurilor lor bolnăvicioase sau puturoase, soborniceşte s-a hotărât în vremea patriarhului Luca a se boteza al doilea, de ar voi să vină la credinţa noastră. Fiindcă la botezul lor, nu au fost unită credinţa păgânilor născătorilor lor. Asemenea se cade a se boteza şi cei ce ar fi botezaţi de ne ierosit, formăluit însă cu minciună, că este iereu. Pe lângă aceştia şi aceia ce s-ar fi botezat de om lumesc în vreme de primejdie, de nu ar muri ci ar trăi după aceasta. Fiindcă după apostolescul acest 47, singuri Episcopii, şi prezbiterii au voie a boteza, şi nu lumenii. După 1 canon al lui Vasilie, ce zice, pe cei de către lumeni botezaţi îi botezăm. Că ceea ce se face în vreme de primejdie, şi după întâmplare, nu este lege în Biserică, după al 17 al celui 1 şi al 2-lea. Acestuiaşi zice şi Valsamon şi Vlastar. Se cade însă să adăugăm şi aceasta într-această subînsemnare, că după al 80-lea al Cartaginei 84 al soborului 6 se cade a se boteza şi copii aceia care nici însuşi ştiu de s-au botezat, pentru nevrâsnicia lor, nici alţii martori se află adeverind, că s-au botezat. Vezi şi subînsemnarea celui 24 al Postnicului, pentru pruncul cel în primejdie botezat nu de iereu, că adică de va trăi, să se boteze de iereu. Fiindcă şi Dionisie al Alexandriei pe un iudeu botezat de un mirean în vreme de boală ce îngrozea moartea, l-a botezat pe el din început după ce s-a însănătoşit. Precum se istoriseşte în tomul 11 foaia 188 al Vizantidei. Adăugăm însă aicea că dacă lumeanul poate a-i boteza în vreme de primejdie, poate după urmare şi a-i mirui, şi a-i împărtăşi (şi vezi subîsemnarea canonului 58 al soborului 6) este însă socotinţă unora, că pruncii de mireni în primejdii botezaţi, se cade a se pomeni de vor muri împreună cu cei dreptslăvitori ca unii ce sunt întru nădejde de a dobândi Dumnezeiasca Milă. Iar cei nu în primejdii(au fosr,n.ed) botezaţi de mireni şi neierosit ci făţărnicit iereu, aceştia murind să nu se pomenească, că nebotezaţi sunt. Însemnează însă că pe Latini nu-i zică că a doua oară îi botezăm, ci că îi botezăm. Fiindcă botezul lor minţeşte numele său. Şi cu totul nu este botez, ci o singură goală stropire.“
====Incalcat de Episcopii, preotii care ii accepta la spovedit (si cei care ii doar mirung avand in vedere “Dogma Calendar” asociata cu Biserica si Crezul
CANONUL 68
Dacă vreun episcop, sau prezbiter, sau diacon ar primi a doua hirotonie de la oarecine, să se caterisească şi el şi cel ce l-a hirotonisit. Fără numai de ar dovedi, că de la eretici are hirotonia. Că cei ce de al unii ca aceştia sunt botezaţi, sau hirotonisiţi, nici credincioşi, nici clerici este cu putinţă a fi. [Apostolic, can. 46, 47; Sinod 1, can. 8; Sinod 2, can. 7; Sinod 6, can. 95; Cartagina, can. 57, 77, 101]
TÂLCUIRE
A se hirotonisi cineva de două ori în deosebite chipuri poate a se socoti. Sau pentru că cel hirotonisit a defăimat pe cel ce mai întâi l-a hirotonisit, sau pentru că socoteşte că va lua mai mult dar de la cel ce l-ar hirotonisi de al doilea, având mai multă credinţă către acela, sau pentru alta oarecare pricină de aceste fel. Pentru aceasta canonul acesta rânduieşte, că oricare episcop, sau prezbiter, sau diacon, ar primi a doua hirotonie(97) de la oarecine, să se caterisească şi el, şi cel ce l-a hirotonisit. Afară numai de se va dovedi că are hirotonia de la eretici. Pentru că cei de eretici botezaţi, sau hirotonisiţi, nici măcar creştini pot a fi cu acest ereticesc botez, sau mai bine a zice spurcare, nici ierei şi clerici, cu această ereticească hirotonie. Pentru aceasta fără primejdie unii ca aceştia şi se botează de ierei dreptslăvitori, şi se hirotonisesc de dreptslăvitorii arhierei; drept aceea prin urmare şi marele Vasile scriind către nicopoliteni, zice: „Eu nu voi număra împreună cândva cu adevăraţii preoţi ai lui Hristos, pe acela ce s-a hirotonisit şi a luat purtarea de grijă a norodului din spurcatele mâinile ereticilor, spre spurcarea dreptslăvitoarei credinţe”.
(79) Pentru ce pricină din cele 7 Taine, numai două nu se repetuiesc (repetă), Botezul şi Hirotonia ieriei? Scolasticii zic pentru că acestea lasă şi întipăresc haractir neşters. Care haractir după dânşii (în partea 4 a teologiei, precum stă la Nicolae vulgarul în catihisis) este o fiinţă practică ce se află în suflet şi putere mai presus de fire. Această socotinţă a scolasticilor o au urmat mai toţi teologii cei noi ai noştri, şi mai ales Coresie. Iar mie mi se pare că pentru aceasta numai aceste nu se repetă într-una şi aceeaşi viaţă a celor ce le primesc acestea, pentru că se fac în chipul morţii Domnului, care odată făcându-se, nu se mai repetă. Că cei ce se botează întru moartea Domnului se botează, după Pavel şi după canonul 47 apostolesc. Iar iereii căzând din ierie, pentru aceasta nu se hirotonisesc al doilea, fiindcă închipuiesc pe Iereul cel Întâi şi Mare, care a intrat deodată întru cele Sfinte, veşnică izbăvire aflând, după Pavel; şi rămâne întru veşnicie necăzută avându-şi preoţia. Aceasta după socoteala mea este pricina de nu se hirotoniseşte a doua oară preotul, că necăzută este preoţia întru Hristos. Drept aceea şi închipuirea lui, se cade a sta totdeauna întru curăţenia ceea ce se cere la preoţie, pentru a se păzi bine asemănarea, întru arhetipon (întâiul chip) şi întru iereul ce-i poartă chipul lui, şi alta încă, pentru că iereul chiar stă întru a ierosi adică, întru a jertfi jertfa cea de Taină, care este jertfa cea fără de sânge, prin care se vesteşte moartea Domnului cea una, după Pavel. Că de ar fi cuvânt îndestulat pentru că nu se repetă Tainele acestea haractirul cel aflat de scolastici; pentru ce Mirul se poftoreşte, cu toate că pecete se numeşte, şi pecetluirea şi haractir închipuieşte în suflet? Că zice evanghelistul Ioan „Şi voi darul ce aţi luat de la el întru voi rămâne” (I Ioan 2,27). Şi Pavel zice, : „Cel ce v-a pecetluit pe voi, zice, şi-a dat arvuna Duhului în inimile voastre“ (II Corinteni 1,22). Dar şi David, uns al Domnului pe Saul îl numeşte, nu numai după ce l-a defăimat Dumnezeu, ci şi după moarte (II Împăraţi: 1,14). Drept aceea pentru cuvântul acesta, adică pentru singuratica moartea Domnului, şi un singur diacon, şi un singur prezbiter, şi un arhiereu numai se cade a se hirotonisi întru o Liturghie, şi nu doi sau mulţi, după Simeon al Tesalonicului (răspunsul 39). Şi după Iov în sintagmation a lui Hrisant, iar câţi nu se vor hirotonisi singuraticeşte aceştia ce sunt, nu ştie zice acelaşi Simeon, ca unii ce nu-s hirotoniţi după predania Bisericii. Măcar că citeţi şi ipodiaconi se hirotonisesc mulţi la una şi mădulare mai nedeplinite decât preoţia, şi ca unii ce se hirotetisesc afară de Altar, după acelaşi Iov. Pentru cuvântul acesta, adică pentru a nu se poftori moartea cea unatică a lui Hristos, au rânduit şi soborul cel în cetatea Antisiodor localnic în vremea lui Iraclie împăratul la anul 613 adunat. A nu se face două Liturghii întru o zi pe una şi aceeaşi masă, care şi aceasta o calcă papistaşii.
===== Nici o hirotonie sau botez nu sunt valabile prin crearea unei alte Biserici ei sunt eretici botezul schismaticilor si ereticilor nu e primit de Sfantul Vasile
ayeaye20 